În weekend, când moldovenii au ieșit la natură să prindă ultimele zile cu soare ale toamnei, în spațiul public au început să fie „sifonate” primele nume ale viitorilor miniștri — unele surprinzătoare nu doar pentru analiștii independenți, ci și pentru vocile proguvernamentale, care s-au grăbit să tempereze mirarea publicului cu un trolling ambalat în optimism de serviciu. S-a încercat, cum se spune, să se facă o mină bună într-un joc prost, cu speranța că detaliile se vor pierde în zgomotul de fond al declarațiilor, scrie Alexandru Tănase într-un editorial pentru Cotidianul.md.
În acest context, cred că este necesară o pauză la acest subiect, așteptând să vedem componența finală a echipei propuse de premierul desemnat în fața Parlamentului. Abia după aceasta vom putea trage concluzii serioase și vom vedea, fără metafore, ce a produs de fapt muntele.
Până atunci, revin la un subiect mai vechi, care a scăpat cumva din atenția publică, așa cum se întâmplă, de altfel, destul de des la noi — unde indignarea și memoria colectivă țin la fel de mult ca și bateria unui telefon vechi.
Zilele trecute, o investigație publicată de The Insider a scos la iveală un episod care, deși aparent local, are toate trăsăturile unui simptom global: în Karlovy Vary, stațiunea cehă frecventată de elite rusești încă din secolul XIX, autoritățile au descoperit în 2025 un centru de spionaj rusesc, mascat sub haina familiară și aparent inofensivă a unei biserici ortodoxe rusești. Lăcașul de cult — Biserica Sfinții Petru și Pavel — se afla vizavi de fostul consulat al Federației Ruse și funcționa ca o extensie tăcută a mașinăriei geopolitice de influență a Kremlinului.
Clădirea funcționa ca un nod logistic al rețelei de influență rusească, o celulă operativă într-o arhitectură mai largă a subversiunii, construită nu doar pentru a colecta informații, ci pentru a semăna fisuri între națiunile Uniunii Europene. „Altarul sub acoperire”, unde, în loc de rugăciuni, se derulau întâlniri între agenți ai serviciului militar de informații rusesc, GRU, veniți din toate colțurile Europei.
Ministrul de Externe al Cehiei, Jan Lipavský, a declarat că era „parte a mecanismului de spionaj al Kremlinului”. În consecință, preotul responsabil, Nikolai Leșcenuk, a fost expulzat din Cehia. Aparent, un caz închis. În realitate, poate prima crăpătură vizibilă într-o fațadă pe care ne-am obișnuit s-o ignorăm. Și care, de fapt, ne reamintește un adevăr pe care îl trecem prea ușor cu vederea în spațiul european, dar care, în lumea rusă, e o axiomă istorică: în Rusia, tot ce mișcă – Biserica, Cultura, Businessul, Învățământul, nu sunt domenii separate. Sunt fețele aceleiași arme — un dispozitiv cu multiple capete, calibrat pentru influență și control.
Cu mai mulți ani în urmă, discutam cu un prieten jurnalist din Vilnius, Marius Laurinavičius — unul dintre cei mai lucizi analiști ai dimensiunii criminale a regimului Putin. El este autorul, poate, al celei mai precise definiții a Rusiei contemporane: de „ mafia state” (stat-mafie).
În Rusia, serviciile secrete, oligarhii, oamenii de cultură, preoțimea, aparatul birocratic nu sunt entități distincte, ci „clanuri” care acționează în sincron, ghidate de un singur obiectiv: menținerea loialității interne și extinderea influenței în exterior.
Parcă îl aud și acum cum explica modul în care funcționează Rusia, nu ca un stat tradițional, cu instituții autonome și separație a puterilor, ci ca o structură mafiotă cu ambiții geopolitice: „În Rusia, nu există pur și simplu business, așa cum înțelegem noi în Europa. Totul este controlat, subordonat, și oricând, orice — fie el restaurant, editură sau biserică — poate deveni armă.”
Cât despre metodele Kremlinului — de la intimidare și coruperea elitelor, până la infiltrarea instituțiilor religioase și culturale — Moldova le-a învățat pe propria piele, poate chiar mai bine decât alții. Acestea nu sunt politici de stat în sens clasic, ci practici ale unei organizații criminale care s-a contopit cu statul însuși. Rusia nu mai exportă doar petrol și gaze naturale; exportă ideologie toxică și mafie geopolitică. Cultura, religia și businessul devin simple vehicule — instrumente de soft power, cu scopuri calibrate atent pentru influență și control.
În aceeași listă de instrumente de influență — acea valiză rusească de „soft power” care pute a KGB de la o poștă — un rol important îl joacă așa-numitele „centre culturale rusești”. Aceste entități sunt deschise pretutindeni unde Rusia are ambasade, în realitate ele fiind extensii ale rețelelor de spionaj militar rusesc. Sub protecție diplomatică și sub pretextul promovării limbii, artei și istoriei, aceste „centre culturale” funcționează ca noduri logistice în rețelele Kremlinului. SIS-ul moldovenesc știe foarte bine acest lucru.
Moldova are și ea unul, la Chișinău, un așa numit „Centru rus de știință și cultură” care funcționează nestingherit, ca și cum ar fi doar un simplu centru de limbi străine.
Dacă vă mai amintiți, pe 13 februarie 2025, trei drone rusești de atac, tip Shahed-131 — cunoscute în Rusia sub numele Герань — au pătruns în spațiul aerian al Republicii Moldova. Una s-a prăbușit lângă satul Ciumai, alta între Ceadîr-Lunga și Valea Perjei, iar a treia a căzut pe un teren agricol, la doar 1,5 kilometri de o zonă locuită. Nu au făcut victime, dar au transmis un mesaj clar: pentru Kremlin, inviolabilitatea spațiului aerian moldovenesc — și, implicit, suveranitatea țării — este o ficțiune. O vorbă goală pe care Putin nu dă nici măcar o pară chioară.
Chiar am avut o tresărire de satisfacție când, seara, la știri, am aflat că Ambasadorul Rusiei, Oleg Ozerov, fusese convocat de urgență la Ministerul de Externe, unde i s-a înmânat o notă de protest, fiind pus în față cu fragmentele dronelor. Parcă văd și acum rânjetul cinic al lui Ozerov, urmat de aceeași piesă de teatru absurd pe care Rusia o joacă de fiecare dată: „Nu se știe cui aparțin dronele, inscripțiile pot fi falsificate, totul poate fi o provocare”. Un déjà-vu grotesc. Fix același discurs l-am auzit în 2014, când Putin susținea, cu un aer de bășcălie, că echipamentele militare rusești din Crimeea puteau fi cumpărate de la Voentorg, un fel de „supermarket militar”.
În fața acestor provocări, anunțul făcut de autoritățile moldovenești suna cât se poate de logic. Așadar, Centrul de Spionaj Rus din Chișinău, care funcționa sub acoperirea de „centru cultural”, urma să fie închis. Nu ca act de cenzură, ci ca gest de igienă în asigurarea securității naționale.
Chișinăul l-a anunțat pe Ozerov că declanșează procedura de închidere a Centrului Cultural Rus, nu pentru că ne-am fi supărat pe Gogol sau Ceaikovski, ci pentru că acest centru nu are nicio legătură cu cultura. La fel cum Biserica Sfinții Petru și Pavel din Karlovy Vary nu are cu divinitatea. Ambele sunt puncte de operare ale aceleiași structuri: GRU.
Ca să înțeleg cât durează, de fapt, procedura de denunțare a acestui acord, am intrat pe site-ul oficial al Ministerului Afacerilor Externe al Federației Ruse și am citit textul Acordului mold-rus. La articolul 17 scrie negru pe alb: „Prezentul Acord se încheie pe o perioadă de cinci ani și va fi prelungit automat pentru perioade succesive de câte cinci ani, atât timp cât una dintre Părți nu notifică în scris celeilalte Părți, cu cel puțin șase luni înainte de expirarea perioadei respective, intenția sa de a înceta aplicarea acestuia”.
Ambasadorul rus, Oleg Ozerov, a fost convocat la 17 februarie 2025, unde a fost notificat verbal. Presupunând că notificarea oficială scrisă a fost trimisă până la 1 martie, termenul de șase luni ar fi expirat prin august. Asta înseamnă că, cel târziu de la începutul lui septembrie, centrul de spionaj „cultural” de la Chișinău ar fi trebuit să fie închis. Și totuși, suntem în octombrie, iar steagul lui Putin fâlfâie „bine mersi” pe clădirea centrului. Mai mult, pe pagina oficială a MAE rus, Acordul figurează ca fiind încă în vigoare. Nicio denunțare. Nicio încetare.
Politica moldovenească a trăit, în acești treizeci de ani, cu credința că poate merge pe sârmă între două imperii, fără să fie trasă în jos. A cochetat cu Vestul, dar mereu a tras cu coada ochiului spre Est. A emis proteste, dar le-a anulat în practică prin inacțiune. A închis ochii, crezând că realitatea poate fi suspendată prin tăcere strategică.
Nu știu ce s-a întâmplat după întâlnirea cu ambasadorul Ozerov. Poate că nota de protest a rămas o piesă de recuzită într-un dosar. Poate că notificarea oficială, în vâltoarea campaniei electorale, nu a mai fost trimisă. Ar fi penibil dacă s-ar adeveri asta.
Și dacă în octombrie 2025 Centrul Cultural Rus încă funcționează nestingherit în Chișinău, atunci trebuie să recunoaștem ceva incomod: a o mie și întâia avertizare moldovenească a fost, de fapt, încă una ignorată.
În anii ’60 ai secolului trecut, expresia „тысяча первое китайское предупреждение” — „a o mie și una avertizare chineză” — a devenit celebră în presa sovietică. Se referea la avalanșa de proteste diplomatice emise de Republica Populară Chineză împotriva SUA sau URSS, toate începând cu formula ritualică: „China protestează cu hotărâre…”. Problema era că aceste proteste nu erau urmate niciodată de acțiuni. Așa că, în Uniunea Sovietică, expresia a devenit un sinonim al ineficienței și al ridicolului diplomatic: „China a emis încă un avertisment, deja al miilea…”, scriau ironic ziariștii sovietici.
Inconsecvența noastră, când vine vorba de Rusia, e parte dintr-un reflex balcanic al resemnării. Nu știu exact în ce fază ne aflăm cu promisiunea de închidere centrului de spionaj cu acoperire „culturală” de la Chișinău — dar dacă se va constata că până acum nu a fost transmisă nici măcar notificarea oficială de denunțare a acordului, atunci trebuie să admitem că am ajuns să imităm involuntar exact ceea ce ironizau sovieticii în anii ’60. În așa caz să nu ne mire atitudinea disprețuitoare a rușilor față de noi.
Mi-am amintit de acest caz în contextul sancțiunilor anunțate recent de Donald Trump împotriva celor mai mari companii petroliere din Rusia — Rosneft și Lukoil. În cazul nostru, problema nu mai este una teoretică: Lukoil este prezentă în Moldova la fiecare colț de stradă, iar o mare parte din benzina pe care o alimentăm vine de la rafinăria Petrotel din Ploiești, deținută tot de Lukoil. Ce va face Chișinăul? Va continua să mai cumpere produse petroliere de la rafinăria Petrotel?
Ne place sau nu, dar istoria mereu ne va pune in situația să alegem: de partea cui. La fel ca în cazul așa-numitului Centru Cultural Rus de la Chișinău, nu e vorba doar despre reacții la acțiuni ostile ale Moscovei. Este vorba despre consecvență politică.
Ar fi penibil dacă în limba rusă, va mai apărea o expresie: o mie și întâia avertizare moldovenească.
