Există, probabil, puține forme de impostură politică mai triste decât aceea de a transforma un ideal național într-un instrument electoral.
Ideea Reunirii Basarabiei cu România riscă de ceva vreme tocmai această soartă. Este invocată solemn, tipărită pe hărți, scrisă pe ziduri și viaducte, purtată pe tricouri și desfășurată pe bannere. Cu cât este proclamată mai zgomotos, cu atât devine însă mai greu de aflat unde începe proiectul și unde se termină spectacolul, scrie Alexandru Tănase, într-un editorial pentru Cotidianul.md.
M-am gândit la toate acestea urmărind interviul acordat de profesorul Dan Dungaciu jurnalistului Gheorghe Gonța. Îl cunosc pe Dan de mulți ani și am avut întotdeauna o reală apreciere pentru formația sa academică. Am purtat, de-a lungul anilor, mai multe discuții despre viitorul Basarabiei, relația cu România și, inevitabil, despre Reunire. Tocmai de aceea, schimbarea de registru pe care am observat-o în ultimul an, mai ales după apropierea sa de AUR, m-a surprins și, mărturisesc, m-a nedumerit.
Nu mă deranjează opțiunea sa pentru AUR. Fiecare este liber să-și aleagă partidul, prietenii politici și compania intelectuală în care dorește să se afle. Mă interesează însă ce se întâmplă, odată ajunse în această companie, cu anumite convingeri afirmate anterior.
Un asemenea proiect nu poate fi tratat ca o temă politică oarecare. Prin amploarea și consecințele sale, el presupune responsabilitate, seriozitate și o minimă idee despre drumul de la ideal la realitate. Nu este suficient să proclami un obiectiv istoric, ci trebuie să fii pregătit să explici cum poate fi realizat și ce ești dispus să faci pentru asta.
Reunirea celor două state românești este una dintre acele idei care nu pot fi reduse la durata unui ciclu electoral. Dacă ar fi vreodată asumată cu adevărat, ar modifica destinul a peste douăzeci de milioane de oameni. Ar închide, totodată, unul dintre capitolele încă deschise ale unei istorii dureroase, în care frontierele au fost mutate peste oameni, iar românii au fost despărțiți de români prin anexări, ocupații și înțelegeri între marile puteri la care ei nu au fost parte. Basarabia este una dintre consecințele acestei istorii. Tocmai de aceea, mi se pare trist să văd ideea Reunirii coborâtă de la nivelul unei idei naționale la cel al unei tarabe politice.
Dar să lăsăm metaforele și să vedem ce se află, de fapt, pe tejghea.
Una dintre tezele dlui Dungaciu este că România nu ar avea obligații față de „statul Republica Moldova”, ci doar față de „românii din Republica Moldova”. Este una dintre acele formule care presupun din partea celui care le ascultă o anumită disponibilitate de a deconecta logica.
Mecanismul îmi amintește de o altă formulă, foarte răspândită în discursul așa-numit suveranist despre Ucraina: „Nu este războiul nostru”. Da, strict formal, războiul nu este al României. Numai că efectele lui privesc direct securitatea României. Astăzi, rezistența ucraineană ține armata rusă departe de Prut și de frontierele estice ale NATO. Uneori, ceea ce declarăm că „nu este problema noastră” e tocmai ceea ce împiedică problema să devină a noastră.
La fel stau lucrurile și cu Republica Moldova. Românii din Basarabia nu trăiesc într-un concept etnografic mioritic numit „Basarabia” și nici într-o categorie sentimentală numită „frații noștri”. Trăiesc într-un stat numit Republica Moldova. Dacă acel stat este destabilizat, capturat politic sau readus sub controlul Moscovei, consecințele le vor suporta în primul rând românii față de care, potrivit dlui Dungaciu, România are obligații.
Prin urmare, dacă acceptăm premisa că România are obligații față de românii din Basarabia, relația cu Republica Moldova nu poate fi scoasă din ecuație. Este principalul instrument prin care aceste obligații pot fi transformate din declarații sentimentale în politică de stat. Restul e demagogie de doi bani.
Dacă dl Dungaciu cunoaște o formulă prin care România poate sprijini instituțional, economic și politic românii din Basarabia ignorând Republica Moldova, aș fi sincer curios să aflu cum ar putea funcționa la modul practic.
În sprijinul tezei sale, dl Dungaciu citează în repetate rânduri o frază dintr-o declarație a fostului președinte Klaus Iohannis: „Dacă cetățenii Republicii Moldova doresc Reunificarea, nimeni nu îi poate opri să o facă.”
Numai că partea cu adevărat interesantă a declarației este tocmai cea rămasă în afara citatului:
„În raport cu Republica Moldova există două teme – integrarea europeană şi Reunificarea. Cele două nu trebuie contrapuse, dimpotrivă. Prioritatea numărul unu este sprijinirea Moldovei pentru integrarea în Uniunea Europeană. Iar în ce privește Reunificarea, aceasta este o alternativă pe care doar Bucureștiul o poate oferi şi Chișinăul o poate accepta. Dacă cetățenii Republicii Moldova doresc Reunificarea, nimeni nu îi poate opri să o facă. Aceasta este în esență consecinţa ultimă a relaţiei speciale dintre cele două state”.
Citită integral, declarația spune altceva decât sugerează decupajul. Dl Iohannis nu contrapune integrarea europeană Reunificării și, mai ales, nu transferă întreaga responsabilitate asupra basarabenilor. Formula este limpede: Bucureștiul oferă alternativa, Chișinăul o poate accepta.
Ordinea responsabilităților este, așadar, foarte simplă: mai întâi Bucureștiul trebuie să aibă ce oferi. Abia după aceea Chișinăul are ce accepta.
În același interviu, dl Dungaciu critică formula potrivit căreia Reunificarea ar putea reprezenta pentru Republica Moldova un „Plan B”, considerând-o „insultătoare” pentru București. Numai că acest „Plan B” reproduce aproape întocmai logica declarației ex-președinte Klaus Iohannis pe care chiar el o invocă: integrarea europeană este prioritatea, iar Reunificarea rămâne alternativa.
Este cam ciudat să declari ofensatoare pentru România o logică formulată chiar de președintele României: integrarea europeană – prioritatea numărul unu; Reunificarea – alternativa.
În aceste condiții, întrebarea se mută inevitabil de la Chișinău la București. Cu atât mai mult cu cât dl Dungaciu este astăzi prim-vicepreședinte al AUR, partid care se declară unionist: dacă Reunificarea este alternativa pe care numai Bucureștiul o poate oferi, pe ce site poate fi citită această ofertă?
Cât despre explicațiile potrivit cărora un asemenea proiect nu ar putea fi asumat pentru că s-ar opune Germania sau alți parteneri occidentali, ele seamănă mai degrabă cu niște scuze împrumutate din folclorul politic decât cu un argument serios. Nu poți invoca drept obstacol extern ceea ce n-ai avut încă voința să formulezi ca proiect intern. Înainte de a afla dacă Berlinul s-ar opune Reunificării, ar trebui să existe la București un proiect asumat de Reunificare căruia Berlinul să i se poată opune.
De aici ajungem inevitabil la problema „asumării”. Dl Dungaciu le reproșează liderilor de la Chișinău că nu își asumă Reunirea ca proiect politic.
Ce înseamnă, de fapt, „să-ți asumi Reunirea”? Să declari că, într-un eventual referendum, ai vota pentru ea? Maia Sandu a făcut-o deja. Ce alt mesaj de asumare personală ar mai fi necesar?
Sau „asumare” înseamnă ca președintele Republicii Moldova să transforme Reunirea în obiectiv imediat de guvernare? Asta este cu totul altceva. Vorbim despre un stat care are trupe rusești pe propriul teritoriu, gestionează o situație complicată în autonomia găgăuză, traversează dificultăți economice majore și se află la frontiera unui război. Iar peste toate acestea există un detaliu care nu poate fi neglijat: la București, Reunificarea nu este tratată astăzi de clasa politică drept un proiect de politică reală, care trebuie pregătit și asumat, ci mai curând ca o eventualitate despre care se vorbește din când în când.
Dle Dungaciu, dacă AUR este, după cum susțineți, singurul partid care și-a asumat politic Reunirea, atunci întrebarea este inevitabilă: unde este proiectul său de Reunificare? Nu sloganul, nu harta, nu declarația festivă că Reunirea va fi pusă „pe masă” când AUR va ajunge la putere – nu doar la guvernare. Proiectul, foaia de parcurs, etapele, soluțiile juridice, instituțiile responsabile, costurile, calendarul și condițiile politice în care acest obiectiv ar putea fi realizat. Cu alte cuvinte, documentul pe care un partid care pretinde că și-a asumat reunirea îl prezintă public și îl declară prioritate politică.
Iar dacă tot invocați exemplul Germaniei și susțineți că Berlinul privește Reunificarea ca pe un privilegiu pe care și l-ar rezerva pentru sine, întrebarea devine și mai simplă: ce a făcut AUR pentru a transforma Reunificarea din slogan în proiect de stat? De ce nu a inițiat, fie și pentru a deschide dezbaterea, o reformă constituțională prin care statul român să-și asume explicit obiectivul Reunificării cu teritoriile românești desprinse ca urmare a Pactului Molotov-Ribbentrop?
Nu spun că aceasta ar fi neapărat soluția juridică potrivită. Spun că ar fi, cel puțin, începutul unei discuții serioase. Din acel moment am putea vorbi despre asumare politică, despre instrumente, costuri și responsabilități.
Până atunci, rămâne o diferență enormă între a scrie graffiti pe garduri „Basarabia e România” și a răspunde la o întrebare incomparabil mai dificilă. Ce este România pregătită să facă pentru ca Basarabia să devină România?
Dl Dungaciu știe foarte bine că, în acești 35 de ani, Basarabia și-a asumat constant românitatea, nu doar prin declarații, ci printr-un lung proces politic, juridic și identitar. Iar acest drum începe chiar cu Declarația de Independență. Prin actul fondator al Republicii Moldova nu ne-am limitat la simpla proclamare a independenței statului „față de care România nu are nici o obligație”. Am condamnat Pactul Molotov-Ribbentrop și consecințele sale. Ne-am înscris propria dramă în istoria mai largă a dezmembrării spațiului național românesc, evocând desprinderea Bucovinei în 1775, anexarea Basarabiei în 1812 și, mai târziu, ocupația sovietică din 1940. Cu alte cuvinte, chiar prin documentul care proclama apariția Republicii Moldova ca stat independent, Basarabia își asuma explicit identitatea istorică din care fusese desprinsă.
Au urmat trei decenii de confruntări politice și identitare pentru recuperarea limbii române, a identității românești și a unei relații firești cu România.
Ceea ce la București este un dat firesc – să spui că ești român și că vorbești limba română – în Basarabia a trebuit câștigat printr-o luptă de peste șapte decenii.
Nu vorbim despre istorie îndepărtată. Cu mai puțin de două decenii în urmă, însăși denumirea de „limbă română” era contestată la nivel oficial, iar afirmarea identității românești devenise subiect de confruntare politică. În aprilie 2009, ambasadorul României la Chișinău era declarat persona non grata și expulzat, iar cetățenilor români le era introdus regimul de vize.
Astăzi, limba română este înscrisă în Constituție, iar președintele Republicii Moldova poate declara public că, într-un eventual referendum, ar vota pentru Reunirea cu România.
Este puțin?
Din perspectiva dlui Dungaciu, poate părea puțin. Privind din Basarabia, distanța parcursă este enormă.
Există experiențe istorice pe care nu le poți înțelege pe deplin dacă privești Prutul numai dinspre vest. Noi îl privim și dinspre est. Și vedem nu doar România de pe celălalt mal, ci și cât a trebuit să parcurgem pentru a putea spune din nou, fără teamă și fără echivoc, că suntem români și că limba noastră este limba română.
De aceea, mi se pare prea comod ca, după trei decenii în care societatea basarabeană a recuperat pas cu pas aceste adevăruri, dl Dungaciu să ne explice astăzi, cu un zâmbet ironic, că nu suntem suficient de curajoși și că nu ne „asumăm” destul. Basarabia și-a făcut partea ei de drum. Înainte de a-i cere noi „certificate de asumare”, poate că ar fi timpul ca cei care le cer să-și prezinte propriul dosar.
Ar mai fi un detaliu pe care nu vreau să-l trec cu vederea: tonalitatea acestei discuții. Poți proclama de o sută de ori că Basarabia este România. Felul în care vorbești despre acești oameni spune însă uneori mai mult decât sloganul.
În timp ce „frații basarabeni” sunt invocați cu regularitate în discursul patriotard al AUR, în același interviu îi regăsim priviți cu dispreț, cu un aer de superioritate greu de disimulat. Până și efortul Republicii Moldova de a supraviețui în condițiile unui război la frontieră este expediat de dl Dungaciu, cu suficiență, în categoria „provincialismului”.
Mărturisesc că această superioritate afișată mă deranjează poate mai mult decât dezacordul politic. Cu dezacordul se poate polemiza. Disprețul nu este argument, iar superioritatea nu ține loc de geopolitică.
Pe vremea când Dan Dungaciu locuia la Chișinău, evaluările sale asupra societății basarabene erau, din câte îmi amintesc, considerabil mai blânde. Poate că distanța schimbă perspectiva.
Dar atunci apare o întrebare simplă. Dacă această lume este atât de provincială, de ce ai acceptat cetățenia statului ei și funcții publice în această „provincie”? Și, mai ales, de ce dorești Reunirea cu niște oameni despre care vorbești cu atâta dispreț?
Aceasta este contradicția pe care „unionismul de tarabă” ar trebui să și-o lămurească. Nu poți scrie pe toate podurile „Basarabia e România”, iar când cobori de la tribună să le spui acelorași oameni ca „provincialismul lor e o boală care se tratează greu”.
Dl Dungaciu știe foarte bine că, de ani de zile, propaganda pro-rusă încearcă să-i convingă pe basarabeni că, într-o Românie reunificată, ar deveni cetățeni de mâna a doua. Când însă un lider al unui partid care se declară unionist vorbește despre basarabeni cu aceeași superioritate pe care propaganda rusă o atribuie Bucureștiului, nu mai este nevoie ca Moscova să inventeze prea mult. Îi livrează singur argumentul.
Igor Dodon, episcopul Markel și ceilalți promotori ai acestei narațiuni nici nu și-ar putea dori mai mult: „Vedeți? Așa vă privesc cei care vă cheamă la reunire”. Un asemenea unionism nu combate propaganda rusă. O alimentează.
Iar dacă tot am ajuns la „provincialism”, noțiunea este suficient de elastică încât să fie folosită și în sens invers. Unii ar putea considera provincialism și să publici o carte cu discursurile lui Donald Trump, să le proclami „istorice” și să-ți pui numele pe copertă ca autor. Asemenea certificate de istoricitate cer, totuși, o anumită rigoare a prudenței, mai ales într-o epocă în care unele teze „istorice” ale președintelui american s-ar părea că au o durată de viață mai scurtă decât postările sale pe platformele sociale.
Dar dincolo de această anecdotă editorială rămâne o întrebare ceva mai serioasă. Când așa-numiții suveraniști de pe malurile Dâmboviței își revendică entuziasmați trumpismul, ce anume își asumă, de fapt, din el? Retorica ostilă Uniunii Europene? Presiunile asupra Ucrainei? Sau fascinația pentru Putin și ideea că marile puteri pot negocia între ele soarta statelor mai mici? Pentru România, răspunsul nu este deloc academic. Iar pentru un partid care proclamă Reunirea cu Basarabia, întrebarea este inevitabilă: cum se împacă toate acestea cu propriul său proiect unionist?
Mai există ceva greu de împăcat cu idealul unionist: satisfacția cu care dl Dungaciu pare să privească ascensiunea în Europa a unor forțe politice apropiate de Kremlin și, ideologic, de AUR – AfD în Germania și Rassemblement National în Franța. Ascensiunea lor poate contribui la slăbirea Uniunii Europene și, implicit, la diminuarea perspectivelor europene ale Republicii Moldova.
Nu neg că un asemenea scenariu este posibil. Ceea ce înțeleg mai greu e de ce ar trebui să ne bucure. Nu orice veste proastă pentru Bruxelles este o veste bună pentru România. Iar în cazul Republicii Moldova ecuația e și mai simplă: aici nu există vid geopolitic. Locul pe care îl pierde Europa la est de Prut nu îl câștigă România. Îl câștigă Rusia.
Ce ar avea România de câștigat dacă Republica Moldova își pierde perspectiva europeană? Cu ce devine România mai puternică dacă Uniunea Europeană se fragmentează? Și ce avantaj strategic ar putea avea Bucureștiul dacă spațiul dintre Prut și Nistru alunecă din nou sub influența Moscovei?
Aici se vede contradicția fundamentală a acestui tip de „patriotism”: cum poți dori Basarabia mai aproape de România și, în același timp, să privești cu satisfacție slăbirea principalului mecanism geopolitic care o îndepărtează de Rusia? Poți scrie „Basarabia e România” pe toate podurile din România. Dar dacă Basarabia ajunge din nou în sfera de influență a Moscovei, sloganul rămâne pe poduri, iar Basarabia rămâne la ruși.
Un ultim aspect al interviului – ultimul ca ordine, nu ca importanță.
Dan Dungaciu povestește, cu un dispreț nedisimulat, despre Maia Sandu care ar fi umblat cu rucsacul prin Piața Romană, așteptând să fie primită în audiență la „Înalta Poartă”. Nu știu cât adevăr există în această poveste. Și nici nu mă interesează în mod deosebit.
Poți să n-o placi pe Maia Sandu. Când există motive, trebuie criticată fără menajamente. Dar să faci mișto de unul dintre puținii lideri de la Chișinău care și-au asumat public și fără echivoc identitatea românească este cu totul altceva. Mai ales când o faci din postura de lider al unui partid care pretinde că are drept obiectiv Reunirea.
Maia Sandu nu este doar o persoană de care poți face haz într-un interviu. Pentru o parte importantă a societății basarabene, ea reprezintă astăzi o voce politică și un reper moral. În asemenea situații, disprețul nu o îndepărtează doar pe Maia Sandu, ci și pe oamenii pe care pretinzi că vrei să-i aduci mai aproape de România. E greu să convingi pe cineva că îi este locul alături de tine în timp ce îi explici, cu un aer de superioritate, cât e de provincial.
Ani întregi, AUR a scris pe ziduri și pe viaducte: „Basarabia e România”. Nu am nicio problemă cu acest slogan. Problema începe atunci când sloganul trebuie transformat în politică. Geopolitica însă nu se face cu graffiti pe viaducte. Dacă într-o zi tancurile rusești vor ajunge din nou la Prut, este puțin probabil ca inscripția „Basarabia e România” să le determine să facă cale întoarsă.
Dl Dungaciu își poate permite luxul euroscepticismului. Îl practică dintr-o țară membră a Uniunii Europene și aflată sub umbrela NATO. Republica Moldova nu are acest lux. La București, euroscepticismul poate fi doctrină, frondă intelectuală sau strategie electorală. La Chișinău, unde primul soldat rus se află la câteva zeci de kilometri de Președinție, iar la frontieră se desfășoară cel mai mare război european de după 1945, asemenea experimente pot deveni o problemă de supraviețuire.
Și aici aș vrea să-i adresez dlui Dungaciu o întrebare cât se poate de concretă: ce se întâmplă cu proiectul Reunificării dacă Ucraina cade?
Dacă Rusia ajunge la Nistru, iar la Chișinău este instalată o putere obedientă Moscovei, sprijinită și controlată de la Tiraspol, nu se va deschide nicio „fereastră istorică” pentru Reunire. Dimpotrivă: se va deschide o fereastră pentru Rusia.
Scenariul nici măcar nu este greu de anticipat. Ni se va spune că „poporul moldovenesc” trebuie lăsat să-și decidă singur viitorul. Moscova are suficientă experiență în organizarea unor asemenea exerciții de „autodeterminare” în teritoriile aflate sub controlul său. Iar România s-ar putea trezi foarte repede nu cu o Republică Moldova europeană la frontieră și nici cu o Basarabie pregătită pentru Reunire, ci cu o provincie rusească la Prut.
Și atunci am descoperi, prea târziu, unde poate duce acest așa-numit „suveranism”, mult mai preocupat să se opună Europei decât să se opună Rusiei lui Putin: nu la o Basarabie mai aproape de România, ci la o Rusie mai aproape de România.
Republica Moldova nu este o cauză caritabilă a României și nici un vecin oarecare. Securitatea Republicii Moldova e parte a securității României. Fiecare kilometru cu care influența politică sau prezența militară a Rusiei înaintează spre Prut este un kilometru cu care amenințarea se apropie de România.
Tocmai de aceea, integrarea europeană a Republicii Moldova nu este concurentul Reunificării. În condițiile de astăzi, ea este principalul instrument prin care Basarabia poate ieși definitiv din zona de influență a Rusiei și se poate apropia instituțional, economic și politic de România.
Aici mă întâlnesc, paradoxal, cu dl Dungaciu: da, Reunirea cu România rămâne, în opinia mea, soluția istorică firească și, într-o anumită configurație geopolitică, poate deveni chiar singura soluție strategică pentru Republica Moldova.
Tocmai de aceea, Reunirea celor două state românești trebuie scoasă de pe „taraba politicianistă”. Este prea importantă pentru a fi folosită drept „lipici de muște” electoral, scos în campanie pentru a mai aduna niște voturi. Un proiect național serios începe exact invers: cu asumarea celui care îl propune, cu o strategie, cu instrumente și cu disponibilitatea de a-i suporta costurile.
Iar înaintea tuturor acestora există o condiție fără de care restul devine inutil: pentru ca Basarabia să poată alege într-o zi România, trebuie mai întâi să rămână liberă.
Dacă această libertate dispare, discuția despre Reunire se încheie. Nu pentru că ideea ar deveni mai puțin legitimă, ci pentru că decizia nu se va mai lua nici la Chișinău, nici la București.
De aceea, Reunirea este prea importantă pentru a fi lăsată pe mâna negustorilor de patriotism. Statele serioase nu-și scot proiectele istorice la mezat în campaniile electorale. Își definesc interesele, își asumă costurile și construiesc condițiile pentru ca proiectele lor să devină posibile.
Ideile mari nu devin mai mari fiind strigate mai tare. Uneori, dimpotrivă, se micșorează până la dimensiunea celor care le folosesc.
Eu zic că idealul Unirii merită o soartă mai bună.
PUBLICITATE
