Explicându-și decizia, fostul premier a recurs la unul dintre cele mai puternice argumente pe care le poate invoca un om politic: cel al principiilor. „În momentul în care am înțeles că nu-mi mai pot exercita mandatul în acord cu principiile și convingerile pe care le am, aleg să plec”, a declarat acesta. În replică, președinta Maia Sandu a susținut contrariul: „A avut mână liberă să conducă Guvernul așa cum a considerat corect. El a ales să plece.”
Cele două declarații sunt dificil de conciliat. Între ele există o contradicție pe care, mai devreme sau mai târziu, cineva va trebui să o explice.
Cu ce va rămâne în istorie Guvernul Alexandru Munteanu? Dacă lăsăm deoparte comunicatele oficiale, conferințele de presă și optimismul instituțional debordant afișat aproape zilnic, bilanțul este unul al stagnării. Opt luni în care nu poate fi identificată nicio reformă majoră, nicio inițiativă care să fi schimbat în mod semnificativ funcționarea statului și nicio decizie politică de anvergură care să justifice așteptările create în momentul învestirii.
Adevărata moștenire a Guvernului Alexandru Munteanu s-ar putea să nu fie nici scandalul politic care i-a grăbit sfârșitul și nici absența unor reforme importante, ci irosirea unei ferestre istorice de oportunitate. A fost irosită singura perioadă a unui mandat în care o guvernare dispune de suficient capital politic pentru a promova reforme dificile și inevitabil nepopulare. Este o șansă pierdută nu doar pentru acest Guvern, ci, foarte probabil, pentru întregul ciclu politic care urmează.
Marile reforme nu se fac atunci când popularitatea este în declin, ci atunci când guvernarea își poate permite să consume din încrederea primită la urne. Primul an după alegeri reprezintă, în orice democrație funcțională, momentul de maximă forță al unei guvernări. Legitimitatea electorală este încă proaspătă, încrederea publică se află la cote maxime, iar Executivul beneficiază de un capital politic pe care nu îl va mai avea niciodată până la sfârșitul mandatului.
Acest moment a fost ratat. Iar ceea ce nu s-a făcut în primul an devine, de regulă, aproape imposibil de realizat ulterior. Cu atât mai mult cu cât Republica Moldova intră acum într-un ciclu electoral aproape continuu, care va domina următorii trei ani. În asemenea condiții, fiecare reformă dureroasă va avea un cost politic uriaș, iar tentația oricărei guvernări va fi să amâne deciziile dificile în favoarea celor populare.
Orice om responsabil are obligația să-și cunoască propriile limite. Atunci când nu ai trăit în țară aproape două decenii, când nu cunoști mecanismele administrației pe care urmează să o conduci, când nu înțelegi dinamica mediului politic și instituțional, când nu ai experiență administrativă și nici experiență politică relevantă, acceptarea funcției de prim-ministru devine un act de temeritate. Nu este un gest de curaj, ci unul de imprudență.
În astfel de momente îmi vine inevitabil în minte celebra replică a lui Dumitru Moțpan, care spunea că „în afară de elicopter, eu pot conduce orice”.
Există o regulă simplă, valabilă în orice profesie. Un om care nu știe să conducă un autobuz nu se va așeza niciodată la volanul unuia plin cu pasageri doar pentru că cineva i-a oferit cheile. De ce ar trebui să judecăm diferit funcția de prim-ministru?
Conducerea unui guvern presupune competențe care nu se improvizează și nu se învață din mers. Tocmai de aceea, cei care astăzi dramatizează demisia lui Alexandru Munteanu, ar fi util să-și amintească că primul act de responsabilitate ar fi fost, poate, refuzul unei funcții pentru care nu era potrivit în mod evident.
