Dacă la Márquez crima era inevitabilă, iar absurdul izvora din pasivitatea colectivă, în cazul „Alternativei” absurdul rezida chiar în logica acestei construcții. Era evident din capul locului că nu avem în față o ofertă politică autentică, ci o cacealma – o inginerie electorală concepută în anumite laboratoare politice ca un simplu instrument al jocurilor de culise, și nicidecum ca un actor politic cu vocație proprie, scrie Alexandru Tănase într-un editorial pentru Cotidianul.
Componența pestriță a acestei construcții politice a generat, încă de la început, mai multe semne de întrebare decât răspunsuri. Liderii săi – figuri eterogene, cu biografii contradictorii și viziuni care, până nu demult, se aflau în conflict deschis – au început, aproape simultan, să vorbească la unison despre integrarea europeană.
Această metamorfoză grăbită, de la rusofilie la un pro-europenism de fațadă, nu era nicidecum o conversie și nici o schimbare reală de convingeri, ci o simplă ajustare de decor – una care, inevitabil, nu avea cum să nu stârnească neîncredere.
De aici s-a ajuns, inevitabil, la o situație aproape caricaturală, demnă de un teatru al absurdului de pe malurile Bâcului: PAS acuza blocul de orientare pro-rusă, în timp ce Ion Ceban, cu un aer de certitudine impecabilă, reproșa guvernării că nu face suficient pentru integrarea europeană. Un dialog în care fiecare juca un rol pe care nimeni nu-l credea, dar pe care toți se prefăceau că îl iau în serios.
Dispariția acestei construcții nu are absolut niciun impact politic de moment – a trecut prin scenă ca o umbră, fără să schimbe ceva și fără să conteze cu adevărat. De la fondarea sa, la finele lunii ianuarie 2025, și până astăzi, această entitate politică nu s-a remarcat prin nimic. O campanie electorală incoloră și insipidă, o prestație publică fadă, lipsită de consistență și de nerv. În tot acest timp, „Alternativa” a părut mai degrabă un decor palid, pentru alte figuri politice – mai zgomotoase, mai colorate, dar și mai recognoscibile – precum Vasile Costiuc sau Renato Usatîi.
Și totuși, în spatele acestei insignifianțe aparente se ascunde o combinație deloc neglijabilă, care a influențat substanțial șansele electorale ale altor concurenți și s-ar putea să fi contribuit, în mod direct, la reconfigurarea întregii scene politice în alegerile din septembrie 2025.
Figura centrală a acestei construcții a fost, fără îndoială, primarul în exercițiu al Chișinăului, Ion Ceban, și partidul său, Mișcarea Alternativa Națională. În diverse sondaje, pe fundalul decredibilizării PSRM și a liderului său, Igor Dodon, această formațiune era creditată cu un potențial electoral de până la 20%. În mod firesc, toată lumea se aștepta ca Ion Ceban să meargă de unul singur în campanie.
După un proces vizibil de reinventare politică, el ajunsese, într-un fel, la o anumită „stabilizare” – dacă putem spune astfel – a poziționării sale. Avea deja un bazin electoral consistent și relativ previzibil, concentrat în special în municipiul Chișinău, care însumează aproape jumătate din electoratul activ al țării.
Ion Ceban și-a început cariera politică sub aripa lui Vladimir Voronin, cu bine-cunoscutele lozinci „Jos Aliansul!” și organizând proteste la Bruxelles, împotriva asocierii Republicii Moldova cu Uniunea Europeană. După victoria asupra lui Andrei Năstase la alegerile pentru Primăria Chișinăului, Ceban a operat o schimbare vizibilă de registru. A renunțat la românofobie și la retorica anti-europeană, adoptând un discurs mai temperat. A abandonat, în mare parte, logica confruntării geopolitice și a început să ocolească prudent marile teme de confruntare ideologică, modelându-și imaginea clasică a unui primar „gospodar”, preocupat de administrarea orașului.
Mai multe elemente l-au favorizat pe Ion Ceban să-și construiască imaginea de administrator eficient al orașului. În primul rând, el a oferit un contrast clar cu administrațiile precedente, furnizând publicului senzația că, în sfârșit, orașul este guvernat, nu doar gestionat în derivă.
Proiectele sale, chiar dacă au vizat mai puțin infrastructura magistrală, s-au concentrat pe intervenții vizibile publicului – trotuare reparate, parcuri renovate, spații publice îngrijite. Iar aceste lucruri, aparent mărunte, au fost exact cele care au contat pentru chișinăuieni, contribuind la creșterea constantă a ratingului său.
În același timp, schimbările din structura socială a Chișinăului au jucat și ele în favoarea sa. Pentru o parte importantă a populației, venită din mediul rural, orașul cu trotuare pavate și spații publice îngrijite reprezenta un salt vizibil de calitate a vieții – un „upgrade” ușor de asociat cu o administrare eficientă.
Un rol important în reinventarea imaginii lui Ion Ceban l-a avut și relația cu România, în special cu PSD și cu liderii săi, inclusiv fostul premier Marcel Ciolacu, care a facilitat deschiderea unor canale de comunicare cu autoritățile locale din România și, implicit, implementarea unor proiecte concrete de cooperare. În aceste condiții, câștigarea celui de-al doilea mandat de primar a venit aproape firesc.
După ani de politizare excesivă și scandaluri nesfârșite în administrația municipală, chișinăuienii păreau, în sfârșit, mulțumiți de un primar care se comporta mai degrabă ca un gospodar decât ca un competitor politic. Logica elementară sugera că Ion Ceban, mizând pe experiența acumulată și pe preferințele unui electorat urban preponderent proeuropean, va continua această strategie pragmatică, relativ neutră – atât din punct de vedere geopolitic, cât și în raport cu „politica mare”.
Nimic nu sugera o revenire la vechile paradigme ale confruntării geopolitice. Cu atât mai puțin se putea anticipa că Ion Ceban va ajunge să sprijine reanimarea și readucerea în prim-planul politic a lui Mark Tkaciuk – una dintre cele mai controversate și emblematice figuri ale regimului Voronin, simbol al Interfrontului și românofobiei virulente din anii ’90.
Rezultatele acestei schimbări neașteptate de macaz nu au întârziat să apară: relația cu România a fost practic înghețată, Ion Ceban s-a trezit izolat de partenerii săi din administrațiile locale românești, iar, în cele din urmă, statul român i-a impus restricții de circulație în România și, implicit, în spațiul Uniunii Europene. Astfel, prin asocierea cu Mark Tkaciuk, Ion Ceban a risipit, peste noapte, aproape întregul capital politic acumulat în ultimii ani.
În calitatea sa de primar al capitalei, Ion Ceban era perceput de mulți drept un potențial candidat prezidențial. Or, acest mariaj politic cu Tkaciuk a pus, practic, punct acestor perspective, compromițând nu doar o eventuală candidatură, ci însăși credibilitatea unui proiect politic care părea, până nu demult, în plină ascensiune.
Cea de-a doua piesă grea a acestei construcții a fost fostul procuror general, Alexandru Stoianoglo, care, în alegerile prezidențiale din 2024, a ajuns în turul doi – fiind susținut de 750.430 de alegători. Este un rezultat remarcabil, mai ales dacă ținem cont de faptul că nu este etnic moldovean, ceea ce, în contextul sensibilităților identitare din Republica Moldova, conferă acestei performanțe o semnificație politică aparte.
Alexandru Stoianoglo, în pofida propagandei care a încercat să-l eticheteze drept un candidat pro-rus, a reușit să obțină voturile unei părți semnificative a electoratului din Republica Moldova. La acest rezultat a contribuit faptul că nu a avut niciodată o retorică anti-europeană sau anti-românească. Dimpotrivă, în calitate de deputat, a votat pentru ratificarea Acordului de Asociere cu Uniunea Europeană. Chiar dacă a exprimat unele rezerve critice față de procesul de integrare europeană, acestea țineau mai degrabă de modul în care era gestionat acest proces, nu de esența sa.
La creșterea popularității sale au contribuit, fără îndoială, și demiterea din funcția de procuror general, precum și arestarea sa – episoade care au ridicat serioase semne de întrebare privind corectitudinea și motivațiile acestor acțiuni. Victimizarea lui Alexandru Stoianoglo a mobilizat o parte importantă a electoratului nemulțumit de politicile percepute ca fiind represive ale PAS, electorat care l-a susținut în campania prezidențială din 2024, în urma căreia a obținut 44,65% din voturi.
După acest rezultat, toate așteptările logice erau că Stoianoglo se va regăsi, în mod firesc, în zona politică care l-a sprijinit – în special în proximitatea PSRM. Chiar dacă nu era membru al acestui partid, relația deja consolidată în campanie și profilul său politic sugerau o eventuală consolidare a acestei alianțe. Mai mult, toate analizele indicau că o eventuală joncțiune cu PSRM i-ar fi permis să valorifice cel mai eficient capitalul electoral acumulat, putând transforma scorul din prezidențiale într-o reprezentare parlamentară semnificativă.
Dacă Alexandru Stoianoglo, într-o formulă comună cu PSRM ar fi putut contribui la obținerea a cel puțin 10 mandate pentru sine și susținătorii săi, în cadrul așa-numitului Bloc „Alternativa” s-a ales, în esență, cu propriul său mandat. Astfel, participarea la acest proiect s-a dovedit a fi un eșec aproape total: cele 750.430 de voturi obținute în turul doi al prezidențialelor au fost convertite într-o reprezentare minimă, într-un grup politic pestriț, lipsit de greutate și orice relevanță politică.
Cel de-al treilea participant la acest consorțiu politic a fost fostul premier Ion Chicu, liderul PDCM (Partidul Dezvoltării și Consolidării Moldovei). Spre deosebire de ceilalți, Chicu venea mai degrabă din zona tehnocrată decât din cea politică propriu-zisă, având o experiență consistentă în administrația publică – ca prim-ministru, fost ministru al Finanțelor și coordonator al unor proiecte ale Băncii Mondiale. Cei care au lucrat cu el au remarcat, în mod constant, că este o persoană muncitoare, competentă și bine organizată – dar lipsită de instinct politic.
Acest detaliu explică în mare parte de ce partidul său, PDCM, nu a reușit însă să se impună ca o forță politică relevantă, iar șansele sale de a depăși pragul electoral erau, în mod realist, minime, dacă nu inexistente. Din acest punct de vedere, dintre toți participanții la această asociere, Ion Chicu pare a fi fost cel care a avut cel mai mult de câștigat. În cele din urmă, grupul său politic a obținut trei mandate în Parlament – o tribună care îi va permite să-și consolideze și să-și dezvolte în continuare propriul proiect politic.
Asocierea ex-premierului Ion Chicu cu Ion Ceban, pe platforma MAN – fără Tkaciuk – părea una previzibilă și coerentă din punct de vedere valoric. Un primar care își construise imaginea pe pragmatism administrativ, alături de un fost premier cu profil tehnocrat, ambii provenind din zona competenței administrative, pe fundalul unor incoerențe pronunțate la nivelul guvernării centrale – toate acestea conturau, cel puțin teoretic, un melanj promițător.
În mod normal, o asemenea formulă ar fi putut aduce un plus de credibilitate și consistență proiectului MAN – dacă nu chiar să-i extindă baza electorală, atunci măcar să consolideze acele estimări optimiste din sondaje.
În acest context, afilierea lui Ion Ceban, Alexandru Stoianoglo și Ion Chicu cu Mark Tkaciuk a fost nu doar surprinzătoare, ci și profund contraproductivă. În ciuda faptului că cei trei participanți la această struțo-cămilă politică veneau fiecare cu propriile atuuri, rezultatul electoral a fost unul lamentabil – doar 8 mandate din 101. Afilierea cu eminența cenușie a regimului Voronin – Mark Tkaciuk – le-a amputat, practic, orice șansă de a deveni o formațiune cu vocație majoritară. Nu era o alianță, ci o contaminare.
Cu riscul unei speculații, se poate spune că, dacă acea campanie electorală ar fi durat încă o lună, blocul „Alternativa” ar fi riscat, cel mai probabil, să nu treacă nici măcar pragul electoral.
Tkaciuk a rămas tipul clasic de ideolog de import imperial: stângist de vitrină, cu iconografia obligatorie à la Che Guevara, rusofil fără rest și cu un dispreț abia disimulat față de aborigeni (moldoveni) – inclusiv prin refuzul ostentativ de a vorbi limba română.
Refuzul de a condamna anexarea Crimeei, de a denunța fascismul putinist – toate acestea trădează o filiație ideologică limpede: Interfrontul anilor ’90, cu toate reflexele sale de tip colonial. Tkaciuk nu este doar o relicvă a acelei epoci, ci unul dintre inginerii ei târzii, implicat în proiecte precum Memorandumul Kozak – acele formule de „federalizare” concepute pentru a menține Republica Moldova într-o dependență structurală veșnică față de Moscova.
Tkaciuk nu este perceput de moldoveni ca un simplu politician, ci ca un exponent al unei tradiții mai vechi – cea de „intelectual de serviciu” al imperiului, de la Purișkevici și Crușevan, la fundamentalismul lui Ilyin, până la versiunile contemporane, mai rafinate ca stil, dar la fel de toxice ca fond, precum Dughin sau Prohanov.
Chiar dacă, conjunctural, a încercat să se camufleze în această combinație eterogenă, pozând în pro-european și recitând ca la grădiniță „poezii electorale” în limba română, el a rămas ceea ce a fost întotdeauna: un interfrontist, ancorat în reflexele unei lumi care nu mai există – dar care încă încearcă să supraviețuiască prin astfel de improvizații politice.
Ceea ce nu au reușit să înțeleagă la timp Ion Ceban, Ion Chicu și Alexandru Stoianoglo este că lumea s-a schimbat. Formula care l-a propulsat pe Tkaciuk în anii ’90 – populismul grosier, promisiunile de tip „pâine de 16 lei” și nostalgia după un trecut sovietic – nu mai avea cum să funcționeze în 2025.
Alegătorul de astăzi este altul: nu a trăit „raiul” sovietic și, mai important, nu-l regretă. În plus, atrocitățile comise de trupele ruse în agresiunea împotriva Ucrainei au erodat profund orice rest de simpatie pentru imperialismul rusesc și pentru ideologia putinistă. În acest nou context, orice proiect politic care se revendică, fie și indirect, din această paradigmă nu mai are capacitatea de a mobiliza – ci, dimpotrivă, riscă să respingă electoratul.
Există mai multe teorii care încearcă să explice ce anume i-a determinat pe Ion Ceban, Ion Chicu și Alexandru Stoianoglo să accepte această asociere toxică. Una dintre ele sugerează că Moscova ar fi fost cea care i-a adus la aceeași masă, forțând o coagulare artificială. O altă versiune, care nu trebuie neglijată, vorbește despre o inginerie politică abilă a PAS, care ar fi încurajat din umbră o asemenea „groapă comună” electorală, menită să concentreze și, în același timp, să neutralizeze votul pro-purtinist, împiedicându-l să se coaguleze într-o formulă majoritară. În această logică, Tkaciuk ar fi jucat rolul de pivot, poate chiar în baza unei înțelegeri tacite cu puterea.
Dar, în fond, aceste ipoteze contează mai puțin. Ceea ce contează cu adevărat este ruptura dintre opțiunea alegătorului și produsul final al votului – distanța tot mai mare dintre ceea ce votează cetățeanul și cine ajunge, în realitate, deputat.
Indiferent care dintre aceste explicații se apropie mai mult de adevăr, un lucru rămâne cert: asemenea deformări – în care un personaj cu un rating politic sub cota de avarie ajunge deputat – sunt posibile doar într-un sistem electoral viciat. Un sistem în care cetățeanul votează liste împănate cu imagini atent cosmetizate – artiști, vedete, sportivi – pentru ca, ulterior, aceștia să dispară din peisaj, iar în Parlament să ajungă figuri fără legitimitate, fără sprijin real și fără vreo legătură autentică cu așteptările electoratului.
Acesta este sistemul nostru electoral. Un sistem care, de decenii, populează Parlamentul cu aventurieri, mediocrități și marțafoi. De aici și paradoxurile noastre politice: lideri de partide parlamentare cu ratinguri sub pragul electoral, legi modificate în lanț, instabilitate normativă și un act de guvernare condamnat la mediocritate, indiferent de rotația miniștrilor sau de combinațiile politice de moment.
Toate acestea sunt consecințele unui mecanism pervers, care favorizează ascensiunea oportuniștilor și a imposturii. Unii s-au cocoțat pe ratingul Maiei Sandu, alții pe cel al lui Ion Ceban, alții au „călărit” notorietatea sportivilor sau a vedetelor. Mark Tkaciuk a folosit, la rândul său, pe post de combustibil electoral capitalul electoral al altora. Sistemul permite, încurajează și reproduce aceste derapaje.
A venit timpul ca o forță politică responsabilă să-și asume reforma profundă a acestui sistem și să adopte unul dintre standardele democratice consacrate în Uniunea Europeană – votul preferențial.
Un asemenea mecanism ar funcționa ca un antidot la aceste inginerii obscure: ar restabili legătura directă dintre alegător și ales, ar introduce un minim de meritocrație și ar ridica, inevitabil, standardul de calitate al clasei politice. Fără o asemenea schimbare, vom continua să votăm speranțe și să primim, în schimb, fantome.
