Este aproape caricatural – dacă nu ar fi atât de previzibil – că, inclusiv în momentul plecării, Kremlinul recurge la același reflex pavlovian: șantajul. După ce Chișinăul a anunțat că părăsește CSI, Moscova a încercat să ne bage pe gât, cu forța, un „bilet de ieșire” din țarcul postimperial, avertizând că Republica Moldova nu va putea rămâne în alte aranjamente economice ale fostului spațiu sovietic.
Purtătoarea de cuvânt a Ministerului de Externe rus, Maria Zaharova, a exprimat această poziție într-un limbaj care amintește mai degrabă de o ceartă de cartier decât de diplomație: CSI „nu este un bufet din care ești liber să alegi ceea ce te interesează”.
Nu cred că are vreun rost să polemizăm cu dna Zaharova despre „bufet”. Pentru dânsa, „bufetul” pare să fie mai mult decât o figură de stil.
O precizare se impune, totuși: Republica Moldova nu a aderat benevol la CSI – a fost împinsă în această construcție. Cu patul puștii. În logica clasică a imperialismului rus: presiune militară, șantaj economic, manipulare politică și intimidarea elitelor. A fost o „alegere” cu pistolul la tâmplă – un tip de “consimțământ” pe care doar propaganda îl poate prezenta drept voință suverană.
De aceea, chiar și termenul de „aderare” la CSI trebuie evitat, pentru că nu reflectă realitatea în care ne-am pomenit: semnătura lui Mircea Snegur pe Protocolul de la Alma-Ata, în decembrie 1991, nu a fost un act de diplomație, ci unul de constrângere – cu Armata a 14-a în spate și spectrul șantajului energetic, orchestrat tot de Rusia, în față. Un tip de „consens” pe care doar imperiile îl pot numi voluntar.
În 1991, când Chișinăul încerca să contureze temelia unui stat independent, Rusia a reacționat cu repertoriul clasic: blocadă economică, presiune energetică, destabilizare. Trenuri blocate, decuplări de energie, panică controlată. La 2 martie 1992, Armata a 14-a, împreună cu mercenari (așa-numiții cazaci) aduși cu vagoanele din Rusia, a atacat militar Republica Moldova, ocupând raioane din stânga râului Nistru, iar trupele de ocupație sunt și astăzi acolo.
În fața acestei presiuni brutale, rezistența instituțională a Chișinăului nu a putut fi menținută la nesfârșit. Kremlinul a schimbat tactica: acolo unde nu a reușit să obțină supunerea prin forță, a început să o construiască prin inginerie politică – o metodă mai discretă, dar nu mai puțin eficientă. Parlamentul a fost dizolvat, iar după alegerile parlamentare din februarie 1994, Rusia a reușit să-și impună o majoritate controlabilă – formată din fosta nomenclatură de partid și reprezentanți ai Interfrontului.
Odată instalată această majoritate, ghidată în regim manual de Kremlin, au fost introduse în Constituție „protejarea dreptului la funcționarea limbii ruse” și așa-numita „neutralitate permanentă”. Două formule aparent tehnice, dar extrem de utile pentru conservarea influenței ruse pe termen lung.
Ulterior, au fost ratificate și acordurile CSI. Cercul s-a închis.
Astfel, anul 1994 nu a fost doar un episod politic, ci momentul fondator al unei restaurații istorice: Moldova a fost scoasă din logica ei europeană și încătușată politic și economic într-un spațiu post-sovietic în care Rusia testa o nouă formă de imperiu – mai puțin ideologică, mai pragmatică, dar la fel de hâdă.
Această deviație istorică explică, de altfel, și reacțiile isterice de astăzi. Nu este de mirare că socialiștii și comuniștii – ca o coloană a cincea disciplinată – au reacționat previzibil, cu accese de isterie politică, transformând o decizie de igienă istorică în amenințări despre un pretins „dezastru național”.
Reacția comuniștilor și socialiștilor nu este doar una politică, ci una existențială. CSI reprezintă unul dintre ultimele artefacte ale fostului imperiu. Orice distanțare de acest spațiu înseamnă, implicit, subminarea fundamentului ideologic pe care se sprijină electoratul forțelor politice controlate de Kremlin.
De aceea, nu asistăm la o dezbatere, ci la reflexul condiționat al unor forțe care înțeleg perfect că, într-o Republică Moldova în afara orbitei Moscovei, ele nu mai au niciun viitor.
Un detaliu care nu trebuie trecut cu vederea: fostul prim-ministru Ion Chicu a votat în favoarea ieșirii din CSI. Dincolo de diferențele politice, acest gest este o dovadă că luciditatea în fața realității valorează mai mult decât consecvența în eroare.
Imperiile nu dispar brusc. Ele se sting lent, dar nu renunță. Iar în fazele lor terminale devin, adesea, mai periculoase decât în momentele de expansiune. Federația Rusă nu a renunțat niciodată la ideea refacerii imperiului.
Un exemplu elocvent vine chiar din discursul oficial al Moscovei. Ambasadorul Federației Ruse în România, Vladimir Lipaev, a acordat, la 14 martie 2026, un interviu agenției de presă TASS, în care a prezentat o așa-numită „retrospectivă istorică” – în realitate, o versiune a trecutului filtrată prin grila propagandei neoimperiale rusești.
Lipaev afirmă că „Basarabia s-a desprins de Principatele Române în 1812, când a devenit parte a Imperiului Rus în baza Tratatului de pace de la București, încheiat cu Imperiul Otoman”. Curioasă – și revelatoare – formulare: „s-a desprins”.
Pe vremea când eram elev în școala sovietică, același proces se numea „alipirea progresistă a Basarabiei la Rusia” din 1812. Astăzi, aceeași realitate este rescrisă printr-o resemantizare neoimperială: „s-a desprins”. Îmi amintește de agresorul care, după ce își măcelărește victima, susține că aceasta „a căzut singură peste cuțit de 10 ori”.
La fel cum „s-au desprins” de țările lor – Crimeea, Donețk și Lugansk de Ucraina, Abhazia și Osetia de Georgia, Transnistria de Chișinău, Vladivostokul de China, Königsbergul de Prusia, Viipuri (Viborg) de la Finlanda – „s-a desprins” și Basarabia de Moldova medievală în 1812.
Toate aceste teritorii au trecut, se pare, printr-un miraculos proces de „auto-desprindere”. Desigur – fără niciun amestec din afară, fără participarea trupelor ruse, fără omoruri și fără genocid.
Pur și simplu „s-au desprins”, după care au ajuns în „închisoarea popoarelor” (тюрьма народов, după Lenin), unde au fost supuse unui amplu proces de rusificare: epurări etnice, schimburi de populație, deportări și politici de înfometare – toate cu efecte de tip genocidar.
Potrivit lui Lipaev, după „marea desprindere de la 1918”, Basarabia ar fi avut nefericirea de a trece prin „două ocupații românești”. Prima, în 1918, când România, profitând – ni se spune – de slăbiciunea tânărului stat sovietic, și-ar fi permis să intre cu trupele în „Basarabia rusă”, unde ar fi rămas până în 1940.
A doua „ocupație” ar fi urmat în 1941, când România, în cadrul coaliției hitleriste, ar fi participat la agresiunea împotriva URSS și ar fi invadat, de această dată, „Moldova sovietică”.
Pentru corectitudine istorică, raționamentul ar trebui dus până la capăt. În 1941, România nu a făcut decât să încerce să repare un rapt teritorial comis cu un an înainte de către URSS – în baza pactului sovieto-nazist din 1939, cunoscut sub numele de Pactul Molotov-Ribbentrop. Un detaliu care, desigur, nu încape în versiunea oficială a Moscovei.
În 1944 a urmat o ultimă „desprindere”. După aceasta, în „teritoriile desprinse” a fost pus în aplicare un veritabil program de genocid etnic: deportări, execuții, foamete organizată și schimburi masive de populație – toate orientate spre nimicirea populației locale și rusificarea totală a acestor teritorii.
Limba literară a fost înlocuită cu un surogat lingvistic – așa-numita „limbă șantistă” scrisă cu alfabet chirilic. În orașe, școlile cu predare în limba moldovenească (română) erau o raritate, iar moldovenilor le era rezervat, în mare parte, rolul de forță de muncă agricolă, legați de colhozuri și, până în anii ’70, practic fără libertatea reală de a-și părăsi localitățile.
Desigur – toate acestea nu au absolut nicio legătură cu politicile imperiale expansioniste rusești. Sau, cel puțin, așa ni se cere să credem.
Nu cred că merită să analizăm detaliat restul afirmațiilor lui Lipaev. Ele pot fi regăsite, fără mare efort, în manualele propagandei staliniste – reciclate astăzi într-o formă ceva mai „lustruită”, dar la fel de falsă.
Altceva este însă cu adevărat important: Rusia nu a renunțat niciodată la ideea refacerii imperiului. Nu contează forma în care va încerca să o facă – militară, economică sau informațională –, direcția rămâne aceeași. Retorica oficială nu lasă loc de dubii: obiectivul final este imperiul.
Astăzi, singurul obstacol real în calea acestei expansiuni este armata ucraineană, care rezistă invaziei ruse. Și este la fel de clar că, în cazul prăbușirii frontului de est, Putin nu se va opri la Nistru.
Prin urmare, părăsirea CSI nu este un moft politic, ci o corecție istorică: ieșirea dintr-un construct artificial, impus sub pretextul unui „consens” care nu a existat niciodată, dar care a fost prezentat, cu suficientă insistență, ca inevitabil. În acest context, ruperea oricăror legături cu tot ceea ce înseamnă – sau încă mai amintește – de imperiu nu este un gest simbolic. Este o măsură de supraviețuire.
Contextul geopolitic este limpede: Rusia nu mai este doar un stat care are propriile interese. Este un regim agresiv, expansionist, care scuipă pe însăși ideea de suveranitate a vecinilor săi.
Fiind în Asia Centrală, am auzit un vechi proverb kârgâz: „Dacă un rus te cheamă la plimbare, este prudent să iei cu tine un topor”. Nu este o afirmație despre identitate, ci despre experiență – o experiență istorică acumulată în timp, uneori cu un preț foarte mare.
Transpusă în plan geopolitic, această idee nu este o teorie, ci o lecție învățată pe propria noastră piele: statele mici trebuie să se țină la mare distanță de puterile agresive, pentru care nu există niciun fel de reguli.
Republica Moldova, astăzi, face exact acest lucru – pentru prima dată cu adevărat. Pentru că nu mai există alternativă.
