Infernul lui Dante avea nouă cercuri. Cu cât păcatul era mai grav, cu atât coborai mai adânc. Hoții își aveau locul lor. Escrocii, pe al lor. Ucigașii, de asemenea. Dante pare să fi avut însă o intuiție morală care, după șapte secole, nu și-a pierdut nimic din forță: în punctul cel mai de jos al Infernului nu i-a așezat nici pe hoți, nici pe tâlhari și nici măcar pe ucigași, scrie Alexandru Tănase, într-un editorial pentru Cotidianul.md.
I-a așezat pe trădători. Una dintre regiunile ultimului cerc se numea Antenora. Acolo erau osândiți cei care își trădaseră patria.
Dante înțelesese încă în secolul al XIV-lea un lucru pe care unii politicieni moldoveni nu par să-l fi înțeles nici în secolul XXI. Poți avea adversari în propria țară. Poți detesta guvernarea. Poți considera că președintele este incompetent, parlamentul corupt, iar partidul aflat la putere o nenorocire care trebuie trimisă cât mai repede în opoziție. Într-o democrație, nu numai că ai dreptul să crezi toate acestea, dar ai și dreptul să lupți pentru înlăturarea lor de la putere.
Există însă o linie pe care un om politic al unei țări nu are voie să o treacă. Dincolo de ea, nu-ți mai înfrunți adversarii. Începi să servești adversarul țării tale.
Prima se numește politică. A doua se numește trădare.
Imperiile au înțeles întotdeauna foarte bine această diferență. Uneori, poate, chiar mai bine decât popoarele pe care le-au stăpânit. Pentru a supune o țară nu este întotdeauna nevoie să trimiți armate. Este mult mai comod să găsești oameni în interior.
Și atunci începe adevărata muncă a trădătorilor.
Ei trebuie să-i convingă pe cei de acasă că imperiul nu este dușmanul, ci „partenerul strategic”. Că ocupația a fost, de fapt, eliberare. Că armata străină aflată pe teritoriul țării tale este un factor de stabilitate. Că amenințarea este protecție. Că șantajul este cooperare. Că până și dronele rusești care cad peste casele noastre sunt doar un amănunt neplăcut, despre care e preferabil să nu vorbim prea mult, ca nu cumva să stricăm „prietenia” cu Moscova. Că supunerea este pragmatism.
Grecii aveau chiar și un nume care avea să străbată mileniile: Efialte. Omul care le-a arătat perșilor cărarea prin munți, pentru ca aceștia să poată ajunge în spatele celor care apărau Termopilele.
Probabil că, dacă ar fi trăit în spațiul nostru și în vremurile noastre, Efialte ar fi avut și o formulă potrivită pentru clipa în care i-ar fi văzut pe perși coborând de pe munte: „Наши уже близко” – „Ai noștri sunt deja aproape”.
În fond, aici începe adevărata tragedie a trădării: nu atunci când dușmanul se apropie de cetate, ci atunci când cineva dinăuntrul cetății începe să-i spună „al nostru”.
Dușmanul din afară vrea să-ți învingă statul. Trădătorul dinăuntru face ceva poate și mai periculos: încearcă să-ți convingă propriul popor că statul nu merită apărat. De aceea, sincer să fiu, mi-ar fi greu să stabilesc o ierarhie a răului și să spun cine este mai primejdios: cel care vine din afară să-ți cucerească țara sau cel care, dinăuntru, îi pregătește venirea.
Cel dintâi are măcar meritul sinistru al sincerității. Îi vezi armata, îi auzi amenințările, îi cunoști intențiile și știi de unde vine pericolul. Te poți apăra de el.
Cu cel dinăuntru, lucrurile sunt mai hidoase. El vorbește limba ta. Poartă pașaportul tău. Participă la alegerile tale, ocupă funcții în statul tău și-ți vorbește despre „statalism”, „suveranism” și „patriotism”. Nu-ți cere să capitulezi – îți explică doar că rezistența este inutilă. Nu-ți spune că trebuie să te supui – îți spune că trebuie să fii „pragmatic”. Nu laudă ocupația – vorbește despre „relațiile istorice”. Nu justifică agresorul – îți amintește doar că și agresorul „are interesele lui”. Iar când războiul se apropie de granița ta, îți explică senin că „nu este războiul nostru”, că „nu ne privește” și că cel mai înțelept lucru este să stăm deoparte, ca și cum focul de la casa vecinului ar putea fi convins să respecte hotarul.
Poate tocmai de aceea Dante îi așezase atât de jos.
Au trecut aproape două milenii și jumătate de la Efialte și șapte secole de la Dante. S-au schimbat imperiile, armele, frontierele și tehnologiile. Numai meseria de trădător a rămas. Efialte nu mai trebuie astăzi să conducă armata persană pe o cărare ascunsă prin munți. Nici măcar nu mai trebuie să deschidă porțile cetății. Este suficient să-i deschidă poarta către mintea propriului popor.
Mi-am amintit de Dante astăzi, citind mesajul de felicitare adresat lui Vladimir Putin de Igor Dodon.
Coincidența zilei are ceva greu de suportat: În clipa în care „Efialte de pe malurile Bâcului” îi ura lui Vladimir Putin „sănătate, putere, bunăstare și succes”, la Pryluky, o rachetă rusească lovise un bloc de locuințe. La ora la care scriu aceste rânduri, bilanțul este de 18 morți și 55 de răniți. Printre cei morți sunt patru copii. Trei dintre ei – Oleksandr, Kyrylo și Serhii – aveau câte un an. Al patrulea, Maksym, avea opt ani.
Nu știu dacă există o imagine mai exactă a prăpastiei morale în care poate ajunge un om. Într-o parte, salvatorii scot copii de sub ruinele unui bloc lovit de o rachetă rusească. În cealaltă, un fost președinte al Republicii Moldova îi urează ucigașului „putere” și „succes”.
Dar felicitarea nu se oprește aici. Dodon ține să-i amintească sărbătoritului că Moldova și Rusia sunt unite prin „pagini comune de istorie” și prin „valori culturale și spiritual-morale”. Iar celor de acasă le explică faptul că mulți moldoveni continuă să vadă în Federația Rusă un „partener strategic și un prieten”.
M-aș opri ceva mai mult asupra acestor cuvinte: „Pagini comune de istorie”.
Care să fie oare aceste pagini?
Poate s-a referit la anul 1812, când Imperiul Rus a anexat teritoriul dintre Prut și Nistru, rupând partea de est a Principatului Moldovei și începând lunga integrare a Basarabiei în imperiu, însoțită de rusificare și de îndepărtarea treptată a limbii române din administrație și învățământ.
Sau poate pagina care îi este atât de dragă este 1940. Anul în care, după înțelegerea dintre Hitler și Stalin, Uniunea Sovietică a ocupat Basarabia. Au urmat arestările, execuțiile și deportările.
Doar în iunie 1941, peste 18.000 de oameni au fost deportați în cadrul operațiunii sovietice de „curățare” a teritoriilor ocupate.
Poate s-a referit la 1949. La noaptea în care oamenii au fost ridicați din propriile case și încărcați în vagoane pentru vite. 35.796 de oameni într-o singură operațiune. Dintre ei, 11.889 erau copii. Copii smulși din casele lor și trimiși, împreună cu părinții și bunicii, spre Siberia și Kazahstan.
Sau poate „pagina comună” care l-a inspirat pe Dodon este foametea din 1946-1947. În timp ce oamenii mureau de foame, statul sovietic continua să impună cote obligatorii de cereale și alte produse agricole. Documentele păstrate în arhive vorbesc despre cel puțin 123.000 de morți, circa 400.000 de oameni afectați acut de foamete și peste 150 de cazuri de canibalism înregistrate oficial.
Sunt, într-adevăr, niște „pagini comune”. Doar că ceea ce pentru Dodon sunt „pagini de prietenie”, pentru zeci de mii de familii moldovenești au fost pagini de moarte, gropi comune, mormane de oase, case rămase fără stăpâni, copii duși în Siberia și generații întregi care au învățat să vorbească în șoaptă.
Nu sunt metafore și nici „interpretări geopolitice”. Dincolo de fiecare număr au existat oameni adevărați. Oameni cu nume, cu părinți și copii, cu o casă la care sperau să se întoarcă. Oameni care au fost ridicați noaptea, deportați, înfometați, închiși sau uciși. Și în urma cărora, uneori, n-a mai rămas decât un nume într-un dosar și un loc gol la masa unei familii.
Și nici măcar nu trebuie să coborâm atât de adânc în trecut. Putem deschide cartea la 1992. La războiul de pe Nistru. La oamenii care au murit apărând un stat abia devenit independent. La trupele ruse care, după mai bine de trei decenii, continuă să se afle pe teritoriul Republicii Moldova.
Putem răsfoi apoi paginile embargourilor, ale presiunilor economice și ale șantajului energetic. Iar dacă toate acestea par deja istorie, putem ajunge la paginile care se scriu chiar sub ochii noștri: la rachetele care cad la câteva zeci de kilometri de granița noastră și la dronele rusești care pătrund în spațiul nostru aerian și cad peste casele moldovenilor.
Acestea sunt „paginile comune”. Nu sunt îngropate în vreun tratat de istorie. Ultimele dintre ele se scriu chiar acum, cu oameni morți sub ruine, cu sirene de alarmă și cu drone deasupra caselor noastre.
Iar când un politician care a fost președintele Republicii Moldova îi urează astăzi „putere” și „succes” celui care a aruncat lumea într-o baie de sânge, întrebarea nu mai este doar ce trecut încearcă să cosmetizeze. Întrebarea este ce viitor ne propune.
Rusia de astăzi nu mai este doar imperiul despre ale cărui crime citim în arhive. Parlamentul European a recunoscut Federația Rusă drept stat sponsor al terorismului și stat care utilizează mijloace de terorism, invocând atacurile deliberate și atrocitățile comise împotriva civililor, distrugerea infrastructurii civile și alte încălcări grave ale dreptului internațional.
Aceasta nu este o formulă născută din febra unei polemici politice. În spatele ei sunt orașe bombardate, blocuri de locuințe sfârtecate de rachete, spitale și școli lovite, oameni uciși în propriile case și copii pe care părinții lor nu-i vor mai ține niciodată de mână.
Teroarea nu se oprește însă la granițele Ucrainei. De ani buni, Moldova trăiește sub presiunea războiului informațional, a operațiunilor de destabilizare, a amenințărilor și a șantajului venit de la Moscova. Aceasta este Rusia căreia Igor Dodon îi spune astăzi „prieten”.
Și poate că tocmai aici cuvintele își pierd inocența.
Pentru că nu mai vorbim despre simpatia cuiva pentru cultura rusă, sau despre amintirile unei lumi care nu mai există. Nici măcar despre dreptul legitim de a avea o anumită viziune asupra relațiilor internaționale.
Vorbim despre altceva.
Vorbim despre a privi un stat care bombardează orașe, ucide civili și amenință securitatea vecinilor săi și a găsi, dintre toate cuvintele limbii tale, tocmai cuvântul „prieten”. Pentru că există momente în istorie când cuvintele încetează să mai fie simple cuvinte: devin alegeri morale și spun despre cel care le rostește mai mult decât ar vrea, poate, să spună.
Ar fi însă o eroare să credem că tot acest rău poate fi redus la un singur om și că, odată cu dispariția lui, va dispărea și Rusia care l-a făcut posibil.
Putin va pleca, mai devreme sau mai târziu. Poate că nu va mai ajunge să-și sărbătorească nici măcar viitoarea zi de naștere. Numai că Rusia nu se va schimba în dimineața în care el nu va mai fi la Kremlin. Problema Rusiei este mai veche decât Putin. Nu Putin a inventat sistemul. Sistemul l-a produs pe Putin.
Rusia putinistă este făcută, în bună măsură, din aceeași matrice din care fusese turnată și Uniunea Sovietică: putere concentrată, servicii secrete ridicate deasupra societății, dispreț față de viața omului, obsesia dușmanului din afară și convingerea că statului îi este îngăduit aproape orice în numele propriei măreții.
După lovitura bolșevică din 1917, acest imens teritoriu a intrat treptat sub stăpânirea unui aparat de represiune care și-a schimbat de mai multe ori numele – CEKA, GPU, NKVD, MGB, KGB, FSB – fără să-și schimbe însă esența. În urma lui au rămas zeci de milioane de morți, deportări, Gulagul, popoare întregi strămutate, destine zdrobite și milioane de oameni care au învățat că uneori un ciocănit în ușă, în toiul nopții, poate despărți o viață în două.
Amploarea tuturor crimelor acestui sistem probabil că nu va fi cunoscută niciodată până la capăt.
Când Uniunea Sovietică s-a prăbușit, în 1991, noi, moldovenii, ne-am trezit într-o realitate cu totul nouă. Nu dobândiserăm doar un stat independent. Pentru prima dată după multe decenii, aveam posibilitatea de a ne imagina un alt destin.
Am crezut atunci – și nu numai noi – că și Rusia se va schimba. Pentru o vreme, chiar părea posibil. Din păcate, ruptura politică din 1991 nu s-a transformat într-o ruptură profundă cu mecanismele vechiului stat. Structurile de forță au supraviețuit, reflexele imperiale au supraviețuit, iar oameni formați în lumea serviciilor sovietice au revenit treptat spre centrul puterii.
Și, poate cel mai grav, Rusia nu a făcut niciodată până la capăt acel exercițiu dureros fără de care unui stat îi este foarte greu să se elibereze de propria istorie: să-și privească crimele comise în față și să le spună pe nume. Germania a trebuit să privească Auschwitzul. Țările Europei de Est au fost obligate, fiecare în felul ei, să deschidă arhivele comunismului și să-și pună întrebări cumplite despre propriul trecut.
Rusia a ales, tot mai mult, alt drum. A transformat trecutul în glorie. Și astfel, în loc ca imperiul să devină istorie, istoria a redevenit proiect imperial.
De aceea, dispariția lui Putin, atunci când se va produce, nu va însemna automat dispariția putinismului. O cultură a puterii construită vreme de generații nu părăsește o societate odată cu omul care o întruchipează la un moment dat.
Uneori, în istorie, consecințele unui eveniment se sting abia după câteva generații. Există războaie care durează câțiva ani și există războaie ale memoriei, ale mentalităților și ale imperiilor care, sub alte nume și alte uniforme, pot traversa secole.
Astăzi este limpede că, pentru himera refacerii unei măreții imperiale, Kremlinul este dispus să sacrifice un număr uriaș de vieți omenești. În aceste condiții, întrebarea „La ce ne-am putea aștepta noi de la Rusia?” devine aproape retorică.
Poate că întrebarea adevărată este alta: Cât de mult trebuie să uiți din propria istorie pentru a continua să numești toate acestea „prietenie”?
Și aici merită să ne întoarcem, pentru ultima dată, la greci.
Herodot ne spune că Efialte nu le-a arătat perșilor cărarea prin munți din convingere și nici din vreo admirație pentru măreția Imperiului Persan. A făcut-o dintr-un motiv mult mai prozaic. Spera să primească bani. Și-a vândut, așadar, cetatea pentru o recompensă.
Numai că istoria are uneori un simț al ironiei mai ascuțit decât literatura. Perșii, cărora Efialte le deschisese drumul spre spatele apărătorilor de la Termopile, n-au cucerit Grecia. Au fost învinși la Salamina și apoi la Plateea.
Iar Efialte n-a rămas în istorie nici ca om bogat, nici ca învingător și nici măcar ca aliat al unei mari puteri. A rămas trădătorul, care a fugit în Tesalia. Mai târziu s-a întors și a fost ucis de Athenades din Trachis.
Există în această poveste, veche de aproape două milenii și jumătate, ceva care ar trebui să dea de gândit tuturor celor care, în vremuri tulburi, își imaginează că este profitabil să stea de partea imperiului împotriva propriei cetăți.
Imperiile își folosesc asemenea oameni câtă vreme au nevoie de ei. Îi plătesc, îi laudă, îi primesc la curte și le lasă, pentru o vreme, iluzia că sunt importanți. Dar imperiile nu-i respectă. Pentru că până și cel care cumpără o trădare știe foarte bine ce fel de om a putut fi cumpărat.
Apoi imperiul pleacă. Războaiele se termină. Conducătorii mor. Se schimbă steagurile. Propaganda, care într-o vreme părea atotputernică, amuțește și ea. Și rămâne ceva mult mai încăpățânat decât toate acestea – rămâne numele.
De la Termopile au trecut aproape două mii cinci sute de ani. Nu mai știm numele celor mai mulți oameni care au trăit atunci. Au dispărut regii, generalii, negustorii și bogații vremii. S-au risipit averile lor, palatele lor au devenit pulbere, iar puterea pentru care s-au luptat nu mai înseamnă nimic.
Dar omenirea își amintește încă numele lui Efialte. Nu pentru averea, rangul lui sau prietenia cu cei puternici. Ci pentru că, într-o zi, atunci când cetatea lui avea nevoie de el, le-a arătat dușmanilor cărarea.
Poate că aceasta este adevărata pedeapsă a trădătorului. Nu neapărat moartea. Nici exilul. Nici măcar pierderea recompensei pentru care și-a vândut cetatea. Ci faptul că timpul șterge, unul câte unul, toate argumentele cu care și-a justificat trădarea. Se uită discursurile. Se uită explicațiile. Se uită pretextele. Se uită chiar și imperiul în fața căruia s-a închinat.
Dar trădarea rămâne.
Dante i-a găsit un loc în Antenora.
Istoria i-a dat un nume: Efialte.
Și poate că, până la urmă, aceasta este cea mai grea sentință pe care o poate pronunța timpul asupra unui om: să-i păstreze doar numele faptei.
