Cele două evenimente nu trebuie neapărat legate. Dar nici privite separat nu prea merită.
Crizele au o particularitate: atrag falșii salvatori și tot soiul de aventurieri. Noi avem chiar o anumită experiență în materie.
La începutul anilor ’90, când Republica Moldova abia descoperea capitalismul, la Chișinău a apărut Cristian Tomescu, venit, hăt, din Los Angeles și prezentat drept mare om de afaceri. Mircea Druc avea să povestească ulterior că Tomescu promitea investiții spectaculoase, inclusiv transformarea hotelului „Codru” într-un stabiliment de cinci stele pentru vedetele Hollywoodului.
Era o vreme fără internet și fără posibilitatea de a verifica în câteva minute cine este omul din fața ta. Tomescu a ajuns la televiziune, în preajma premierului și chiar în casa președintelui Mircea Snegur. Prestigiul politic i-a oferit ceea ce astăzi am numi credibilitate instituțională. Potrivit relatării lui Mircea Druc, a început apoi să ia bani cu împrumut și să promită oamenilor că le va înmulți economiile. Când au început verificările, „milionarul” dispăruse.
Nici lecția aceea nu ne-a ajuns.
La scurt timp a apărut Boris Birștein, omul de afaceri din spatele grupului Seabeco. De data aceasta lucrurile au fost mult mai serioase. Seabeco-Moldova a fost creată împreună cu Guvernul Republicii Moldova, iar Birștein a ajuns în cercurile cele mai înalte ale puterii și copreședinte al unui consiliu economic de pe lângă șeful statului. Presa avea să scrie ani la rând despre afacerile și influența sa, iar numele său a rămas inevitabil asociat cu epoca Snegur.
Nu spun că Igor Makarov este Tomescu sau Birștein. Ar fi o comparație incorectă.
Spun altceva: de fiecare dată când un om cu foarte mulți bani apare lângă putere și promite să rezolve foarte repede probleme foarte mari, statul trebuie să devină mai puțin impresionabil și mai curios. Mai ales un stat cu memoria noastră.
În interviul acordat lui Anatol Golea la TV8, el spune că este gata să revină cu afaceri în Republica Moldova. Vorbește despre gaze, produse petroliere, sectorul financiar și posibilitatea construirii unui depozit de gaze. Investiția, spune el, ar putea ajunge până la un miliard de dolari.
Un miliard. În Moldova, această cifră trezește cele mai proaste asocieri. Astfel, când cineva o pronunță, discuția riscă să se încheie înainte de a începe.
Igor Makarov nu este un nou-venit în lumea gazelor postsovietice. Compania Itera a fost înființată în 1992. La început, furniza gaz turkmen către consumatorii ucraineni prin scheme de barter. În 1995 a devenit intermediar pentru livrările de gaz din Turkmenistan către Ucraina în baza unei înțelegeri cu Gazprom. În anii de glorie, ajunsese la o cifră de afaceri de circa trei miliarde de dolari și vindea aproximativ 80 de miliarde de metri cubi de gaz anual.
Este important să înțelegem epoca. În spațiul postsovietic al anilor ’90, gazul nu era numai gaz. Era valută, influență, politică externă, datorie publică, privatizare și putere.
𝐈𝐭𝐞𝐫𝐚 𝐚 𝐜𝐫𝐞𝐬𝐜𝐮𝐭 𝐭𝐨𝐜𝐦𝐚𝐢 𝐢̂𝐧 𝐚𝐜𝐞𝐥 𝐞𝐜𝐨𝐬𝐢𝐬𝐭𝐞𝐦.
După plecarea lui Rem Viahirev de la conducerea Gazprom, în 2001, situația s-a schimbat. Potrivit Kommersant, Itera a pierdut accesul la piețele de export și a restituit structurilor Gazprom și Gazprombank controlul asupra unor active importante de extracție. Au urmat încercări nereușite de găsire a unui partener mai mare, inclusiv negocieri cu NOVATEK și compania indiană Sun și o tentativă de IPO. În 2012, povestea a intrat în ultima sa etapă. Rosneft a preluat 51% din societatea comună constituită în jurul Itera, iar în 2013 a cumpărat și restul companiei.
Acesta este trecutul economic al omului care ne vorbește astăzi despre revenirea în Republica Moldova pentru investiții și filantropie. Nu este, în sine, nici infracțiune, nici argument pentru a refuza o investiție. Este însă un motiv suficient pentru a pune întrebări.
𝐏𝐫𝐢𝐞𝐭𝐞𝐧𝐮𝐥 𝐌𝐨𝐥𝐝𝐨𝐯𝐞𝐢
Relația lui Igor Makarov cu Republica Moldova este, de altfel, veche. În octombrie 2002, președintele Vladimir Voronin l-a decorat cu Ordinul „Gloria Muncii” pentru contribuția la restabilirea și reutilarea tehnică a unor obiective industriale și pentru merite în aprovizionarea Republicii Moldova cu resurse energetice. Presa vremii lega distincția inclusiv de investițiile Itera în Moldcarton. Și aici merită să facem un scurt inventar.
𝐌𝐨𝐥𝐝𝐜𝐚𝐫𝐭𝐨𝐧
În septembrie 2000, Gasitera Suisse AG, din grupul Itera, a câștigat concursul de privatizare a pachetului de control al Moldcarton pentru 2,15 milioane de dolari, asumându-și investiții de 11 milioane de dolari în următorii cinci ani.
Moldcarton, situată în localitatea Dobrogea, municipiul Chișinău, ocupă o suprafață totală de 33 de hectare, dintre care 93 de mii de metri pătrați sunt destinați strict spațiilor de producție. Pentru toate acestea, doar 2,15 milioane de dolari. Să mai spună cineva că nu e un chilipir.
În 2002, Vladimir Voronin îi lăuda pe cei de la Itera pentru că ar fi reușit să renască fabrica. Numai că renașterea a fost scurtă. Promisiunea unei investiții de 11 milioane de dolari nu s-a mai materializat. Din 2005, combinatul a început să lucreze în pierdere, în a doua jumătate a anului 2008, producția a fost sistată, iar în 2009 Itera și-a vândut acțiunile.
Makarov a lăsat în urmă o fabrică oprită. O ruină care a intrat apoi în insolvență și a acumulat credite neperformante, după care patrimoniul întreprinderii a trecut printr-un labirint de cesiuni, gajuri, credite și companii interpuse. Activele care odinioară produceau carton au ajuns să garanteze credite de zeci și sute de milioane de lei, iar o parte dintre bunurile întreprinderii au fost ulterior scoase la licitație.
Trebuie spus foarte clar: toate acestea s-au produs după ieșirea Itera din acționariat și ar fi incorect să-i fie atribuite lui Makarov. Dar cronologia nu poate fi ignorată.
La capătul acestui „proiect de succes”, dintr-una dintre întreprinderile industriale importante ale Republicii Moldova au rămas în mare parte clădirile, iar o parte importantă a utilajului a fost vândută ca fier vechi.
Acesta este bilanțul.
𝐂𝐞𝐧𝐭𝐫𝐚𝐥𝐚 𝐞𝐥𝐞𝐜𝐭𝐫𝐢𝐜𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐥𝐚 𝐁𝐮𝐫𝐥𝐚̆𝐜𝐞𝐧𝐢
A doua ispravă a fost centrala electrică de la Burlăceni.
În iunie 2004, Guvernul Tarlev a adoptat o hotărâre specială prin care accepta oferta Itera și recomanda autorităților locale să-i pună la dispoziție terenul necesar construirii centralei.
Numai că au apărut două mici inconveniente juridice.
Primul: legea nu permitea vânzarea terenurilor agricole către persoane juridice străine. Problema s-a rezolvat prin modificări legislative și printr-o hotărâre a Curții de Apel Cahul. Directorul „Mold Itera Energy”, fostul șef al Cancelariei de Stat Ion Untu, recunoștea într-o discuție cu reporterul Ziarului de Gardă că proprietarii firmei erau „în exclusivitate cetățeni ruși”.
A doua problemă era chiar pământul. Peste 40 de hectare aveau o bonitate de peste 70 de grade, ceea ce ridica alte impedimente legale pentru construcție.
Și această problemă și-a găsit soluția. În Parlament.
La 2 iunie 2006, mai mulți deputați au cerut ca Guvernul să-și asume singur decizia. În timpul dezbaterilor a fost ridicată inclusiv problema unei scutiri de TVA acordate aceleiași firme, valoarea acesteia fiind estimată în presa vremii la circa 100 de milioane de euro.
Centrala însă nu a mai fost construită. În toamna aceluiași an, conducerea Itera căuta deja un investitor strategic căruia să-i cedeze pachetul majoritar al viitoarei centrale. Reporterii ajunși la Burlăceni au găsit pe șantier câteva pietre. Localnicii povesteau că niște materiale de construcție fuseseră aduse, după care fuseseră luate înapoi.
Proiectul energetic miraculos s-a încheiat înainte să înceapă.
𝐔𝐳𝐢𝐧𝐚 𝐌𝐞𝐭𝐚𝐥𝐮𝐫𝐠𝐢𝐜𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐥𝐚 𝐑𝐢̂𝐛𝐧𝐢𝐭̦𝐚
Mai există însă și o a treia poveste. De data aceasta, pe malul stâng al Nistrului. La sfârșitul anilor ’90, pachetul majoritar al Uzinei Metalurgice de la Rîbnița a ajuns sub controlul grupului Itera.
Aici lucrurile devin și mai interesante. Privatizarea fusese făcută de administrația separatistă de la Tiraspol și nu era recunoscută de autoritățile constituționale ale Republicii Moldova. Ulterior, uzina avea să ajungă la holdingul Metaloinvest, asociat cu Alișer Usmanov.
Detaliul nu este lipsit de importanță. În timp ce Chișinăul contesta juridic privatizările făcute de regimul separatist, unul dintre cele mai importante active industriale de pe teritoriul Republicii Moldova ajunsese în proprietatea grupului Itera, iar banii aferenți privatizării intrau în circuitul economic al administrației de la Tiraspol.
Cu alte cuvinte, relația Itera cu Republica Moldova nu începe astăzi și nici nu se rezumă la gaze.
𝐀𝐯𝐞𝐦 𝐌𝐨𝐥𝐝𝐜𝐚𝐫𝐭𝐨𝐧 — preluat, relansat pentru o vreme și lăsat cu producția oprită.
𝐀𝐯𝐞𝐦 𝐁𝐮𝐫𝐥𝐚̆𝐜𝐞𝐧𝐢 — legislație modificată, facilități oferite și o centrală care n-a mai apărut.
𝐀𝐯𝐞𝐦 𝐔𝐳𝐢𝐧𝐚 𝐌𝐞𝐭𝐚𝐥𝐮𝐫𝐠𝐢𝐜𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐥𝐚 𝐑𝐢̂𝐛𝐧𝐢𝐭̦𝐚 — un activ strategic privatizat de regimul separatist și ajuns în portofoliul Itera.
Aceste episoade nu probează, prin ele însele, existența unor ilegalități imputabile lui Igor Makarov și cu atât mai puțin a unor fapte calificabile penal. Dar ele oferă ceva ce, înaintea unei noi investiții de un miliard de dolari, nu poate fi ignorat: un istoric.
Un stat serios nu verifică doar banii pe care un investitor promite să-i aducă. Verifică și ce a rămas în urmă după ultima lui plecare.
𝐎𝐫𝐝𝐢𝐧𝐮𝐥 𝐬̦𝐢 𝐜𝐞𝐭𝐚̆𝐭̦𝐞𝐧𝐢𝐚
În această lumină, capătă o altă semnificație și relația lui Makarov cu puterea politică de la Chișinău din acea perioadă.
La 15 octombrie 2002, prin Decretul prezidențial nr. 915, Vladimir Voronin i-a acordat lui Igor Makarov Ordinul „Gloria Muncii”, pentru contribuția la restabilirea și reutilarea tehnică a unor importante obiective industriale și pentru merite în aprovizionarea neîntreruptă cu resurse energetice.
Trei ani mai târziu a venit și cetățenia. La 25 august 2005, Vladimir Voronin a semnat Decretul nr. 207-IV prin care lui Igor Makarov i-a fost acordată cetățenia Republicii Moldova.
Este perfect legitim să întrebăm, după douăzeci și unu de ani, care au fost circumstanțele și argumentele de interes public care au stat la baza unei asemenea decizii.
Mai ales dacă privim cronologia: investiții, proiecte energetice, relații cu statul, decorație și, în cele din urmă, cetățenie.
Nu formulez o acuzație. Pun o întrebare. Într-un stat normal, pentru a pune astfel de întrebări există instituțiile. La noi, instituțiile se pare că nu au întrebări, din moment ce un astfel de personaj reușește să ajungă în audiență la premier.
𝐅𝐢𝐥𝐚𝐧𝐭𝐫𝐨𝐩𝐢𝐚
Aceasta este partea mea preferată din poveste. Igor Makarov ne spune că nu dorește numai să facă afaceri. Dorește și să facă binefacere.
Potrivit relatării TV8, omul de afaceri a spus că este gata inclusiv să participe la achitarea unor facturi la gaze pentru spitale și școli și că această disponibilitate a fost discutată cu premierul Vasile Tofan. Makarov afirmă că întâlnirea cu premierul și ministrul Energiei a durat aproximativ trei ore.
Aici, experiența noastră postsovietică ar trebui să ne facă nu ostili, ci foarte atenți.
Filantropia este un lucru admirabil. Dar filantropia aflată în imediata vecinătate a unor proiecte energetice de sute de milioane sau de un miliard de dolari trebuie ținută riguros separat de decizia publică.
Un spital poate primi ajutor. O școală poate primi ajutor. Dar accesul la infrastructura energetică a unui stat nu poate fi obiectul recunoștinței.
Dacă există o investiție serioasă, ea trebuie să treacă prin proceduri serioase: verificarea provenienței capitalului, a beneficiarilor efectivi, a istoricului companiilor implicate, a jurisdicțiilor prin care circulă banii, a compatibilității cu legislația europeană și cu regulile concurenței și, nu în ultimul rând, evaluarea riscurilor pentru securitatea energetică și națională.
Cu cât investiția este mai mare, cu atât verificarea trebuie să fie mai severă. Un miliard de dolari nu este un argument pentru mai puține întrebări. Este un argument pentru mai multe.
𝐂𝐨𝐜𝐨𝐫𝐢𝐢 𝐥𝐮𝐢 𝐏𝐮𝐭𝐢𝐧
Există însă în biografia Itera un episod atât de pitoresc, încât ar fi nedrept să-l omitem. Kommersant consemna că, din 2005, Itera a sponsorizat proiectul „Полет надежды” — „Zborul speranței”, destinat salvării cocorilor siberieni.
Iar în septembrie 2012, în cadrul acestui proiect, Vladimir Putin a zburat cu un deltaplan pentru a conduce cocorii pe traseul lor de migrație.
Nu sugerez nicio conspirație ornitologică.
Doar constat că istoria capitalismului postsovietic are uneori un simț al umorului pe care nici Ilf și Petrov nu l-ar fi putut inventa.
Compania care crescuse în simbioză cu marile fluxuri de gaze ale spațiului postsovietic, care pierduse apoi accesul la piețe și care urma să intre în parteneriat cu Rosneft ajunsese, între timp, să sponsorizeze cocorii.
Iar cocorii zburau după Vladimir Putin.
𝐁𝐮𝐬𝐢𝐧𝐞𝐬𝐬𝐮𝐥 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐧𝐮 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐧𝐢𝐜𝐢𝐨𝐝𝐚𝐭𝐚̆ 𝐝𝐨𝐚𝐫 𝐛𝐮𝐬𝐢𝐧𝐞𝐬𝐬
Cu mai mulți ani în urmă discutam cu jurnalistul și analistul lituanian Marius Laurinavičius despre natura sistemului construit în Rusia lui Putin.
Ideea care mi-a rămas din acea discuție era simplă: una dintre greșelile Occidentului a fost să privească separat lucruri care, în sistemul rusesc, pot funcționa împreună — puterea politică, serviciile, marile averi, companiile de stat, propaganda și politica externă.
Într-un asemenea sistem, businessul poate deveni un instrument de influență, la fel cum energia poate deveni politică externă. Asta nu înseamnă că orice om de afaceri care a lucrat vreodată în Rusia este agent al Kremlinului. O asemenea concluzie ar fi absurdă. Înseamnă însă că biografia economică trebuie examinată înainte de a deschide ușa infrastructurii strategice.
Mai ales în Republica Moldova. Mai ales după experiența noastră cu gazul rusesc și cu datoriile de miliarde acumulate în condiții pe care statul moldovean încă încearcă să le deslușească.
Iar când vorbim despre energie în timpul unui război purtat de Rusia împotriva Ucrainei, prudența nu este un exces. Este o obligație.
𝐍𝐮 𝐚𝐯𝐞𝐦 𝐧𝐞𝐯𝐨𝐢𝐞 𝐝𝐞 𝐬𝐚𝐥𝐯𝐚𝐭𝐨𝐫𝐢
Makarov afirmă că a renunțat la cetățenia rusă după declanșarea războiului împotriva Ucrainei. TV8 notează că procedura a fost finalizată în 2023. La acel moment, Makarov fusese sancționat de mai multe state. După renunțarea la cetățenia rusă, Regatul Unit, Australia și Noua Zeelandă l-au scos de pe liste, în timp ce Canada menține sancțiunile. Toate aceste lucruri trebuie consemnate.
Nu știu dacă Igor Makarov vrea realmente să investească un miliard de dolari în Republica Moldova. Poate că vrea. Un lucru însă mi se pare evident: promisiunea de a investi un miliard de dolari într-o țară în care starea de urgență în domeniul energetic a devenit aproape o formă periodică de administrare trebuie tratată cu multă prudență și, de ce nu, cu o anumită doză de suspiciune instituțională.
Cât despre intenția de a finanța spitale și școli, poate că este pur filantropică. Dar asemenea gesturi îmi amintesc involuntar cât de ușor pot fi amestecate, în Republica Moldova, binefacerea, capitalul și politica. Am mai văzut proiecte sociale și rețele comerciale prezentate drept filantropie care, în cele din urmă, s-au dovedit a avea o evidentă utilitate politică.
Republica Moldova a plătit prea scump în ultimii treizeci de ani iluzia investițiilor miraculoase și a filantropiei de fațadă. De aceea, când în anturajul puterii apare din neant un businessman din trecut, purtând într-o mână promisiunea unui miliard de dolari, iar în cealaltă oferta de binefacere, nu trebuie nici să-l alungăm, nici să-i întindem covorul roșu.
Trebuie doar să aprindem lumina.
Până atunci, prudența nu este rusofobie, paranoia sau ostilitate față de investițiile străine. Se numește memorie.
PUBLICITATE
