Aparent marginală, Moldova joacă un rol disproporționat de important în arhitectura de securitate a Europei de Sud-Est. O economie vulnerabilă, un teritoriu parțial controlat de trupe ruse în Transnistria și o populație expusă constant la propaganda Kremlinului – toate acestea fac din Moldova un teren fertil pentru influență externă, scrie Alexandru Tănase într-un editorial pentru Cotidianul.
Potrivit lui Tănase, Kremlinul are un interes strategic clar: să mențină sau să adâncească controlul asupra unui „cordon de instabilitate” în jurul Ucrainei. În acest puzzle geopolitic, Moldova este o piesă-cheie.
La granița de nord-vest a Ucrainei, două scenarii diametral opuse ilustrează clar miza competiției strategice din Europa de Est. În Polonia, Kremlinul a testat metodele clasice ale războiului informațional – polarizarea discursului public, amplificarea tensiunilor interne, infiltrarea ideologiilor radicale. Campaniile au fost persistente, dar impactul lor a fost limitat. În ciuda disputelor politice interne, Varșovia a rămas suficient de rezilientă: clasa politică, în ansamblu, a susținut cursul pro-Ucraina, consolidând rolul Poloniei ca bastion al sprijinului occidental.
În contrast cu Polonia, Belarusul a devenit un caz de manual al capturării statale. Regimul lui Aleksandr Lukașenko a fost absorbit complet în orbita Moscovei. Teritoriul belarus a fost și rămâne a fi folosit ca rampă pentru ofensiva militară împotriva Ucrainei, iar marja de autonomie politică a autorităților de la Minsk s-a redus, practic, la zero. Belarus nu mai acționează ca un actor suveran, ci ca o extensie funcțională a aparatului de putere de la Kremlin.
Mai spre vest, Ungaria condusă de Viktor Orbán s-a distanțat constant de poziția comună a Uniunii Europene în ceea ce privește sprijinul pentru Ucraina. Încă din primele zile ale invaziei ruse, Budapesta a devenit un canal previzibil pentru narativele Kremlinului, justificându-și atitudinea prin protejarea minorității maghiare din Transcarpatia – o temă legitimă, dar exploatată politic în beneficiul unei agende externe.
Retorica oficială de la Budapesta se pliază perfect pe interesele rusești. Guvernul maghiar respinge ferm ideea unui sprijin militar direct pentru Kiev, atacând tot mai vocal eficiența și legitimitatea sancțiunilor impuse Rusiei. Această poziționare este atent camuflată sub umbrela „suveranismului” și a unei politici de neimplicare, în realitate reflectând fidel elemente din arhitectura discursului propagandei ruse.
Poziția Ungariei a generat frecvent fricțiuni în cadrul Uniunii Europene și NATO, unde solidaritatea față de Ucraina a devenit nu doar un test de coeziune, ci și un reper moral. Într-un moment în care frontul occidental caută unitate, Budapesta joacă deliberat rolul de element disonant.
În acest context geopolitic tensionat, Republica Moldova capătă o relevanță strategică majoră. Alături de România, rămâne una dintre țările riverane Ucrainei care nu au adoptat o poziție ambiguă sau ostilă față de Kiev. Cele două state constituie, în acest moment, ultimul bastion de stabilitate și solidaritate regională pe flancul sudic al Ucrainei.
România, membră NATO și UE, joacă un rol predictibil în ecuația de securitate regională. Moldova, în schimb, operează la limita unei zone gri: fără protecția unei umbrele de securitate colective, dar cu o orientare clar pro-europeană, susținută atât de guvern, cât și de o parte semnificativă a populației urbane.
Această poziționare face din Moldova o țintă vulnerabilă pentru presiuni hibride – de la propagandă și destabilizare politică, până la ingerințe economice sau amenințări energetice. Tocmai de aceea, alegerile recente de la Chișinău au fost urmărite cu atenție nu doar în capitalele occidentale, ci și la Moscova. Miza nu este doar una electorală. Este una de apartenență geopolitică.
Această poziționare pro-europeană a Chișinăului și Bucureștiului a iritat constant Moscova. În absența unui control direct, Federația Rusă a recurs la un arsenal deja familiar: corupția electorală, influențarea opiniei publice prin campanii mediatice, rețele sociale, intermediari politici locali și mesaje atent calibrate pentru a exploata fracturile sociale și istorice.
Atât în Moldova, cât și în România, Kremlinul a cultivat narațiuni menite să slăbească încrederea în instituțiile democratice, să divizeze societatea și să submineze orientarea pro-occidentală. Temele recurente variază: de la nostalgia pentru relațiile „tradiționale” cu Rusia, până la teama de pierdere a identității naționale sau insecuritatea economică, mai ales în regiunile defavorizate.
În Moldova, aceste campanii sunt dublate de o realitate complicată: prezența trupelor ruse de ocupație în Transnistria și influența pe care o păstrează forțele politice pro-ruse în parlament și mass-media. În România, deși expunerea este mai redusă, tacticile de dezinformare au vizat constant subiecte sensibile – de la relația cu NATO și UE, până la interpretări revizioniste ale istoriei recente.
Obiectivul Moscovei este limpede: subminarea sprijinului public pentru Ucraina și pregătirea terenului pentru o eventuală reorientare politică a Moldovei și României. Pentru asta, Kremlinul a activat un arsenal bine pus la punct – o combinație de dezinformare digitală, canale media opace și vectori politici locali care replică fidel temele propagandei ruse.
În România, figuri precum Călin Georgescu și George Simion s-au remarcat prin mesaje care converg vizibil cu interesele Moscovei. Georgescu a pledat pentru o „neutralitate” strategică – formulare care, în practică, ar echivala cu decuplarea de politica de sprijin activ pentru Kiev. Simion, pe de altă parte, a readus în prim-plan tema minorității românești din nordul Bucovinei, o zonă a Ucrainei rar menționată în discursul politic românesc înainte de 2022.
Reactivarea bruscă a acestor teme, în plin război, nu este întâmplătoare. Deși situația comunităților românești și maghiare din Ucraina merită atenție, momentul ales pentru amplificarea acestor subiecte ridică semne de întrebare privind natura și sursa impulsului politic. Sincronizarea cu retorica promovată de canale de propagandă rusă este prea vizibilă pentru a fi ignorată.
În Republica Moldova, figuri politice cunoscute pentru conexiunile directe cu Moscova – precum Igor Dodon, Victoria Furtună și Mark Tkaciuk – au revenit în prim-plan, reunite în jurul unui discurs populist, marcat de accente revanșarde și iredentiste.
Departe de a fi simple nostalgii ideologice, aceste mesaje sunt ambalate într-o retorică naționalistă, dar au o direcție subversivă clară: promovarea conceptului de „Moldova Mare” și a ideii unei pretinse „reunificări a teritoriilor istorice” moldovenești. Sa ne amintim cum Putin i-a dăruit lui Dodon harta Moldovei Mari. Țintele acestor revendicări simbolice sunt regiuni aflate astăzi în componența Ucrainei – precum Bugeacul și nordul Bucovinei.
Acest tip de discurs nu doar că destabilizează relațiile bilaterale moldo-ucrainene, dar oferă și muniție ideologică propagandei ruse. Promovarea unor revendicări teritoriale într-un moment de război activ în regiune nu este întâmplătoare. Ea servește interesului Kremlinului de a fragmenta frontul regional de sprijin pentru Kiev și de a semăna neîncredere între statele de pe flancul estic.
Această narațiune, încărcată deliberat de simbolism identitar și emoție colectivă, ocolește un adevăr esențial: teritoriile invocate – Bugeacul, nordul Bucovinei – nu au aparținut niciodată Republicii Moldova ca stat suveran. Ele au făcut parte din formațiuni politice anterioare, dar nu din entitatea internațional recunoscută care există astăzi.
În logica propagandei însă, factologia este secundară. Ceea ce contează este mobilizarea emoției, alimentarea resentimentului istoric și construirea unei identități naționale reactive – o identitate definită nu prin proiecte de viitor, ci prin frustrări ale trecutului.
Această tehnică, folosită frecvent de Kremlin în spațiul post-sovietic, nu urmărește doar capital electoral pe termen scurt. Ea sapă la temelia încrederii în granițele actuale, în parteneriatele regionale și în ordinea internațională bazată pe reguli. Într-o regiune deja fragilizată de război, asemenea discursuri devin instrumente de destabilizare strategică.
Miza reală nu ține de revendicări teritoriale sau de vreo strategie coerentă de politică externă. Este vorba despre altceva: o tentativă deliberată de a ancora electoratul într-un imaginar nostalgic – profund incompatibil realitatea, cu valorile democratice și cu parcursul european al Republicii Moldova.
Prin retorica promovată – fie despre „teritorii istorice”, suveranitate trunchiată sau presupuse nedreptăți colective – se urmărește reconectarea simbolică a Moldovei la orbita rusă. Nu prin tratate sau alianțe explicite, ci prin infiltrarea subtilă a unui discurs naționalist care flatează orgoliile, dar subminează temeliile orientării pro-occidentale a țării.
Această formă de soft power agresiv este calibrată să erodeze coeziunea internă, să fragmenteze opțiunile politice și să creeze o breșă prin care influența rusă să se poată infiltra, în mod legitim, în peisajul politic moldovean.
Retorica promovată astăzi de anumite grupări politice din România și Republica Moldova nu este o noutate. Am mai auzit-o. În alte vremuri, în alte forme, dar cu același efect: blocarea unei poziții clare în fața agresiunii ruse.
În primăvara anului 1992, în plin conflict armat în Transnistria, când cazacii ruși deschideau focul asupra forțelor moldovenești la Dubăsari, în spațiul public moldovean începea să se insinueze un mesaj straniu: „Acesta nu e războiul nostru”. Nu venea de la Moscova, ci din interior – de la figuri influente precum Iurie Roșca, lider al Frontului Popular, care promova atunci ideea că „țara noastră e România”, cerând unirea „aici și acum”.
Aceste lozinci, deși prezentate ca principiale, au avut un efect concret: au slăbit poziția guvernului în fața agresiunii ruse și au delegitimat lupta pentru suveranitatea Republicii Moldova. Orașul Tighina a fost cedat aproape fără rezistență, guvernul Muravschi a fost forțat să demisioneze sub presiunile Rusiei, în locul lui fiind instalat un executiv loial Moscovei, condus de Andrei Sangheli. În scurt timp, Moldova intra în Comunitatea Statelor Independente (CSI), marcând o perioada lungă de stagnare geopolitică ce a durat până la alegerile din 2009.
Acest exemplu, rămâne un avertisment dureros: retorica „păcii” și a „neutralității” poate fi, în contextul potrivit, un vehicul pentru pierderea suveranității.
Trei decenii mai târziu, aceleași formule revin. „Nu e războiul nostru”. „Noi vrem pace”. „Rușii nu vor Moldova”. Mesaje reluate, aproape la literă, de voci care încearcă să reactiveze un tipar discursiv comod Moscovei, dar periculos pentru viitorul democratic și suveran al Republicii Moldova.
Într-o societate obosită de crize repetate, insecuritate economică și dezamăgire instituțională, asemenea mesaje pot părea, la prima vedere, rezonabile. Sună ca apeluri la echilibru, la pragmatism, la evitarea implicării într-un conflict perceput ca extern. Dar în esență, ele reiau retorica neutralității pasive – prezentată drept luciditate strategică.
Sub masca prudenței, se oferă de fapt o formă de resemnare morală. Se normalizează tăcerea în fața unor acte de agresiune evidente, iar această tăcere devine, treptat, o formă de complicitate.
În timp ce asemenea discursuri câștigă teren în spațiul public, realitatea din teren este imposibil de ignorat: Rusia continuă să bombardeze orașe ucrainene, să ucidă civili, să deporteze copii și să amenințe fățiș statele din imediata vecinătate.
În acest context, neutralitatea nu mai este o poziție de echilibru. Este o formă de cedare politică și morală. Iar pentru Republica Moldova – un stat aflat între o istorie încă vie și o alegere strategică majoră – această confuzie între prudență și pasivitate ar putea avea costuri greu reversibile.
Dacă scenariul dorit de Kremlin ar fi devenit realitate – cu Călin Georgescu instalat la Cotroceni și o guvernare „Dodon-Tkaciuk” la Chișinău – regiunea ar fi cunoscut o reconfigurare geopolitică radicală, favorabilă intereselor ruse. S-ar fi creat, de facto, o dublă enclavă politică la granița sudică a Ucrainei, replicând modelul deja funcțional la Budapesta: un amestec de naționalism pseudo-suveranist, loialitate față de Moscova și ostilitate deschisă față de Kiev.
Într-un astfel de context, Transnistria – deja controlată militar de Rusia – s-ar fi consolidat ca avanpost strategic. Propaganda anti-ucraineană ar fi fost validată oficial, iar România și Republica Moldova riscau să fie transformate în „spații tampon”: teritorii aparent neutre, dar de facto ancorate în ecosistemul politic, mediatic și ideologic al Kremlinului.
Prin urmare, victoria forțelor pro-europene la alegerile recente din Moldova, oricât de fragilă și contestată ar fi, reprezintă mai mult decât o rotație de putere. Este o reușită cu impact regional, care menține deschis coridorul de stabilitate pe flancul sud-estic al Ucrainei și contracarează avansul rețelei de influență rusești în Europa de Est.
Pentru prima dată în mod clar, o majoritate consistentă a alegătorilor moldoveni — indiferent de etnie, limbă sau orientare culturală — a respins retorica populistă și mesajele induse de Kremlin. Această schimbare de atitudine, deși încă fragilă și în formare, a generat un sprijin real pentru direcția europeană.
Surprinzător pentru mulți, acest impuls a venit inclusiv din segmente ale societății care până de curând păreau inaccesibile proiectului pro-european. Moldoveni care, în trecut, oscilau între „neutralitate” și nostalgia post-sovietică au înțeles acum un adevăr esențial: Rusia nu mai înseamnă protecție. Înseamnă corupție, impredictibilitate și război. Au înțeles că un regim care bombardează civili, răpește copii și rescrie granițe în numele unor fantasme imperiale nu va cruța pe nimeni — indiferent cât de precaut încearcă să fie.
Miza acestor alegeri nu a fost doar una politică. A fost una existențială. În contact direct cu realitatea brută a agresiunii ruse, tot mai mulți moldoveni au realizat că singura opțiune care oferă o minimă garanție de stabilitate — economică, politică și personală — este integrarea alături de România în Uniunea Europeană.
Dacă regimul de la Kremlin ar fi reușit să inverseze cursul strategic al Chișinăului și, simultan, să submineze direcția occidentală a Bucureștiului, Ucraina s-ar fi trezit izolată nu doar militar, ci și diplomatic și simbolic. S-ar fi creat condițiile ideale pentru o ofensivă pe un front mai larg – nu doar împotriva Ucrainei, ci asupra întregului flanc estic al Europei.
De această dată, Rusia a pierdut lupta.
Dar ar fi o greșeală strategică să credem că a și renunțat.
