Puține declarații diplomatice au provocat în ultimii ani atâtea controverse în Republica Moldova precum cele ale ambasadorului Germaniei la Chișinău, Hubert Knirsch. Criza guvernamentală, scandalurile de corupție și celelalte dispute politice au trecut în plan secund. În doar câteva ore, rețelele sociale s-au umplut de reacții, interpretări și verdicte categorice, scrie Alexandru Tănase într-un editorial pentru Cotidianul.
Dincolo de criticile formulate la adresa ambasadorului, mi-au atras atenția reacțiile entuziaste ale celor care au salutat declarațiile sale ca pe o confirmare a vechilor teze ale moldovenismului de inspirație sovietică. Cu o rapiditate surprinzătoare, au reapărut în spațiul public idei pe care le credeam demult compromise: existența a două popoare, a două limbi și a două identități, teze construite în perioada stalinistă pentru a justifica desprinderea Basarabiei de spațiul românesc.
În spațiul public au fost lansate numeroase acuzații la adresa ambasadorului Germaniei la Chișinău. Unele sunt de o gravitate deosebită și, tocmai de aceea, autoritățile Republicii Moldova ar trebui să le clarifice pe canalele diplomatice și instituționale corespunzătoare.
O asemenea clarificare este esențială. Opiniile personale ale unui ambasador au o relevanță limitată atât timp cât ele nu exprimă poziția oficială a statului pe care îl reprezintă. Un diplomat poate avea propriile convingeri, însă acestea nu angajează statul acreditant atunci când sunt formulate în afara mandatului său oficial.
Faptul că ambasadorul Germaniei a fost invitat astăzi la Ambasada României demonstrează că declarațiile sale au fost considerate suficient de grave pentru a necesita explicații pe cale diplomatică. Cu atât mai firesc ar fi ca și autoritățile Republicii Moldova să solicite o clarificare oficială din partea autorităților de la Berlin cu privire la măsura în care declarațiile ambasadorului reflectă poziția oficială a Guvernului Republicii Federale Germania. O asemenea clarificare ar pune capăt speculațiilor și ar delimita fără echivoc opinia personală a unui diplomat de poziția oficială a statului pe care acesta îl reprezintă.
Întrebat de jurnalistul Vitalie Călugăreanu despre afirmația potrivit căreia Republica Moldova și România împărtășesc aceeași limbă și aceeași moștenire culturală, ambasadorul german a răspuns:
„Eu aș pune sub semnul întrebării ceea ce ați spus despre Republica Moldova, că avem aceeași limbă, avem aceeași religie ca și România. Dacă vorbim despre valorile europene, despre valorile individuale, atunci sunt oameni care gândesc la fel, că avem aceeași limbă, dar alții poate gândesc altfel, că avem două limbi sau religii diferite.”
Este regretabil că un ambasador se implică într-o dezbatere identitară de o asemenea sensibilitate politică. Deși declarația sa nu afirmă explicit că românii și moldovenii ar constitui două popoare diferite și nici că ar exista două limbi distincte, formularea aleasă relativizează o chestiune asupra căreia există un consens în comunitatea științifică și care este consacrată inclusiv în ordinea constituțională a Republicii Moldova. Ea lasă impresia că adevărul istoric și lingvistic nu reprezintă o realitate obiectivă, ci doar una dintre mai multe opinii aflate în competiție. Atunci când este abordată o temă atât de sensibilă, formulările trebuie să fie suficient de clare pentru a nu genera confuzii și interpretări contradictorii. În diplomație, asemenea nuanțe contează.
Nu voi analiza toate reacțiile pe care le-au provocat declarațiile ambasadorului. Mă voi opri doar asupra uneia, semnată de Alexei Tulbure, fost reprezentant al Republicii Moldova la Consiliul Europei și la Organizația Națiunilor Unite în perioada guvernării lui Vladimir Voronin, când moldovenismul de inspirație sovietică constituia doctrina oficială a politicii externe a statului, iar discursul oficial era puternic marcat de românofobie. Am ales acest text deoarece ilustrează cel mai bine modul în care o declarație ambiguă poate fi transformată într-un instrument de reabilitare a vechilor teze ale moldovenismului de inspirație sovietică.
Prima manipulare apare chiar la baza întregii argumentații. Este adevărat că declarația ambasadorului german este suficient de ambiguă pentru a permite interpretări diferite. Domnul Tulbure elimină însă această ambiguitate și îi atribuie ambasadorului o concluzie pe care acesta nu o formulează explicit.
Ambasadorul Hubert Knirsch nu afirmă explicit că românii și moldovenii constituie două popoare diferite. Alexei Tulbure transformă însă această declarație, ambiguă în conținutul ei, într-o afirmație categorică și o prezintă cititorului ca și cum ambasadorul ar fi declarat în mod explicit că locuitorii Republicii Moldova și ai României nu formează același popor.
Manipularea nu se oprește însă aici. Alexei Tulbure evocă figura fostului ambasador german Matthias Meyer, apreciat, pe bună dreptate, pentru pozițiile sale ferme în dosarul „furtului miliardului”. Imediat după aceea îl introduce în discuție pe actualul ambasador și trece la problema identității naționale.
Între cele două subiecte nu există nicio legătură logică. Există însă una psihologică. Respectul de care se bucură Matthias Meyer pentru poziția sa într-un dosar de corupție este transferat, implicit, asupra opiniilor exprimate de Hubert Knirsch într-o chestiune complet diferită. Cititorul este invitat să accepte a doua afirmație prin prestigiul dobândit de prima persoană.
În teoria argumentării, această tehnică este cunoscută drept transfer de prestigiu. Credibilitatea câștigată într-un domeniu este folosită pentru a conferi autoritate unei opinii formulate într-un alt domeniu, fără ca între cele două să existe o legătură logică.
Mai departe lucrurile devin și mai interesante. Autorul introduce aproape în treacăt o propoziție: „Mafia lui Plaha era foarte supărată pe el”. La prima vedere pare o simplă observație, în realitate, ea nu adaugă niciun argument în dezbaterea despre identitate. Rolul ei este exclusiv psihologic. Ea încearcă să inducă cititorului ideea că pozițiile unioniste s-ar afla în aceeași zonă morală cu „Mafia lui Plaha”. Nu o afirmă explicit. O sugerează. Este o tehnică veche de propagandă: dacă nu poți combate argumentul, încearcă să-l compromiți prin asociere.
Urmează apoi apelul la autoritate. În esență, ni se spune că ambasadorul Germaniei ar confirma existența unei identități moldovenești distincte și că, prin urmare, dezbaterea ar fi închisă. O asemenea concluzie este, ca să folosesc un eufemism, cel puțin forțată. Diplomații nu sunt autorități în istorie, lingvistică, antropologie sau etnogeneză. Opiniile lor pot avea relevanță politică și diplomatică, dar nu pot substitui cercetarea istorică și nici nu pot tranșa controverse științifice.
Autorul afirmă că aproape „80% dintre cetățeni s-au declarat moldoveni” și adaugă imediat că majoritatea acestora condamnă agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei și susțin integrarea europeană.
”Acești ‘alții’, adaug eu, reprezintă aproape 80% din populație, potrivit ultimului recensământ, declarându-se moldoveni. Majoritatea lor condamnă agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei și susțin integrarea europeană a Republicii Moldova. Identitatea moldovenească de astăzi nu are legătură cu trecutul sovietic și Rusia”.
Cifrele exercită întotdeauna o fascinație aparte. Tocmai de aceea ele sunt printre instrumentele preferate ale manipulatorilor. O cifră desprinsă din context creează cu ușurință aparența unei demonstrații obiective. Republica Moldova are deja experiența unor asemenea exerciții. Tot printr-o anumită interpretare a statisticilor a fost justificată și așa-numita Concepție a politicii naționale a lui Mark Tkaciuk, adoptată în perioada guvernării comuniste, prin care românii – deși reprezentau majoritatea constituantă a populației – au fost redefiniți drept „minoritate națională”, alături de belaruși și țigani (romi). Nu cifrele au produs acea concluzie, ci modul în care ele au fost interpretate și transformate în instrument ideologic.
Experiența ne obligă, așadar, la prudență. Un recensământ trebuie citit nu doar prin prisma rezultatelor pe care le produce, ci și a întrebărilor pe care le pune. Abia atunci putem înțelege ce măsoară cu adevărat și, mai ales, ce nu poate măsura. Recensământul nu stabilește adevăruri istorice. El consemnează modul în care oamenii aleg să se autoidentifice la un moment dat. Statisticile descriu ceea ce oamenii declară despre ei înșiși. Ele nu explică originea acestor identități și nici procesul istoric prin care acestea s-au format.
Aici apare adevărata manipulare. Autorul transformă o categorie statistică într-o concluzie istorică. Din faptul că un număr mare de respondenți s-au declarat moldoveni, deduce existența unei identități etnice distincte de cea românească. Numai că recensământul nu este un studiu de etnogeneză și nu poate răspunde unor întrebări pe care numai istoria, lingvistica și antropologia le pot clarifica.
Astfel, autorul postării schimbă aproape imperceptibil subiectul discuției. Dezbaterea despre identitatea națională este înlocuită cu una despre orientarea geopolitică. Cititorului i se sugerează că, din moment ce majoritatea celor care se declară moldoveni condamnă agresiunea Rusiei și susțin integrarea europeană, identitatea moldovenească ar reprezenta, prin aceasta însăși, o realitate istorică distinctă de identitatea românească.
Raționamentul este însă absolut fals. Opțiunile geopolitice nu demonstrează originea unei identități naționale. Poți fi român și un susținător convins al integrării europene, după cum poți fi moldovean și pro-european. La fel cum poți condamna agresiunea Rusiei indiferent de identitatea etnică pe care ți-o asumi. Între aceste lucruri nu există nicio legătură de cauzalitate.
A susține că identitatea moldovenească de astăzi nu are nicio legătură cu trecutul sovietic înseamnă a ignora una dintre concluziile cele mai bine documentate ale istoriografiei contemporane: identitatea moldovenească distinctă de cea românească, în forma în care este invocată astăzi, reprezintă produsul politicilor de inginerie socială promovate de regimul sovietic, în special în perioada stalinistă.
Finalul postării concentrează întreaga construcție într-o singură întrebare, aparent inocentă:
„Cu mult oare diferă negarea identității moldovenilor în Republica Moldova de negarea identității ucrainene de către regimul nazist al lui Putin?”
La prima vedere pare o invitație la reflecție. În realitate, este cea mai sofisticată manipulare din întregul text.
Mai întâi, autorul introduce pe ușa din dos exact ceea ce trebuia să demonstreze: existența unei identități etnice moldovenești distincte de cea românească. Tocmai aceasta este problema aflată în dezbatere. În loc să o argumenteze, o transformă în premisă și își construiește întreaga concluzie pe ea. În logică, această eroare poartă numele de petitio principii: presupui adevărat ceea ce, de fapt, trebuia demonstrat.
Urmează apoi falsa echivalență. Existența unei națiuni ucrainene distincte reprezintă un fapt istoric, lingvistic și juridic recunoscut. În schimb, teoria existenței unui popor moldovenesc distinct de poporul român nu este rezultatul unei evoluții istorice naturale, ci al unui proiect politic. Istoriografia contemporană o tratează ca pe un produs al ingineriei sociale sovietice, elaborat pentru a legitima desprinderea Basarabiei de spațiul românesc și construirea unei identități politice convenabile intereselor Kremlinului.
Prin urmare, comparația este viciată chiar din punctul de plecare. Ea pune semnul egalității între două fenomene care au origini, natură și fundamente complet diferite: pe de o parte, existența unei națiuni a cărei identitate este recunoscută de istorie, lingvistică și dreptul internațional, iar pe de altă parte, o teză politică născută din ingineria socială a regimului stalinist.
Manipularea nu se oprește aici. Întrebarea produce și un al doilea efect, poate chiar mai puternic decât primul. Ea mută dezbaterea din registrul faptelor în registrul moral. Din acel moment nu se mai discută dacă teza este adevărată sau falsă. Nu se mai discută despre istorie, documente sau argumente. Se discută dacă nu cumva ești asemenea lui Vladimir Putin.
Este una dintre cele mai vechi tehnici de manipulare. Atunci când argumentele devin insuficiente, adversarul nu mai este combătut prin fapte, ci compromis prin asociere. Nu mai contează dacă are sau nu dreptate. Este suficient să fie plasat în aceeași categorie morală cu un personaj unanim condamnat, pentru ca demonstrația să pară câștigată înainte ca dezbaterea să fi început. Invocarea lui Vladimir Putin nu urmărește să demonstreze ceva, ci să transfere asupra adversarului întreaga încărcătură morală asociată astăzi liderului de la Kremlin.
Mesajul subliminal este cât se poate de clar: dacă nu accepți teza moldovenistă a autorului, ajungi în aceeași categorie cu Vladimir Putin. Din acel moment nu mai contează dacă argumentele tale sunt adevărate sau false. Simpla asociere este menită să le compromită înainte ca ele să fie discutate.
O asemenea tehnică nu deformează doar o dezbatere punctuală, ci erodează însăși cultura dialogului democratic. În clipa în care dezbaterea este înlocuită cu stigmatizarea adversarului, scopul nu mai este aflarea adevărului, ci eliminarea interlocutorului din dezbatere. Din acel moment nu mai vorbim despre democrație, ci despre propagandă.
Ar mai fi încă un detaliu care nu poate fi trecut cu vederea. Asupra unioniștilor este proiectată, indirect, una dintre cele mai vechi teze ale propagandei sovietice: aceea că apropierea de România ar reprezenta o manifestare a „româno-fascismului”. Este aceeași schemă propagandistică interfrontistă prin care, timp de decenii, orice afirmare a identității românești în Basarabia era asociată cu naționalismul și prezentată ca o amenințare la adresa „poporului moldovenesc”.
În fond, mecanismul propagandistic nu s-a schimbat aproape deloc. S-au schimbat doar personajele și etichetele. Îmi amintesc că, la 29 iunie 2000, făceam parte din Clubul Absolvenților Instituțiilor din România și Occident (CAIRO). Atunci am solicitat Consiliului Coordonator al Audiovizualului retragerea licențelor de emisie a opt posturi de radio și trei posturi de televiziune pentru nerespectarea articolului 13 din Legea Audiovizualului, care obliga radiodifuzorii să difuzeze în limba de stat cel puțin 65% din volumul emisiunilor și programelor. Nu ceream altceva decât respectarea legii, iar obligațiile prevăzute atunci erau incomparabil mai puțin exigente decât cele existente astăzi în Republica Moldova.
Reacția domnului Tulbure la acea vreme n-a fost o dezbatere asupra fondului problemei. Ne-a etichetat imediat drept legionari și urmași ai Gărzii de Fier. După un sfert de secol, eticheta s-a schimbat: în locul legionarilor este invocat Vladimir Putin. Se schimbă doar simbolul răului absolut. Funcția lui rămâne însă aceeași: discreditarea pe orice cale a oricărei poziții /persoane / idei care contrazice tezele rusești ale moldovenismului.
Ultima tehnică de manipulare este, în realitate, una dintre cele mai primitive: omiterea deliberată a informațiilor care infirmă teza autorului. Dl. Tulbure citează din declarațiile ambasadorului german exact pasajele care îi susțin teza și îl omite pe cel mai important. Nu este o minciună propriu-zisă. Este ceea ce teoria argumentării numește cherry picking: selectezi doar acele fragmente care îți confirmă concluzia și le ascunzi pe cele care o infirmă.
Întrebat despre posibilitatea Reunificării Republicii Moldova cu România, ambasadorul Hubert Knirsch a răspuns fără echivoc:
„Este într-adevăr o întrebare pe care o poate decide doar poporul Moldovei și al României. Sunt două state suverane. Dacă își doresc să se unească, asta o vor face și nimeni nu poate comenta aceasta.”
Acest pasaj este omis deliberat din discuție, deoarece el schimbă sensul întregii discuții.
Ambasadorul nu impune oamenilor cine sunt și nici ce trebuie să creadă despre propria identitate. Nu le spune dacă trebuie sau nu să susțină Unirea și nici nu încearcă să stabilească adevărul istoric în locul istoricilor. El afirmă un principiu democratic elementar: eventuala Reunificare este o decizie care aparține exclusiv cetățenilor Republicii Moldova și României.
Dincolo însă de toate manipulările analizate mai sus, declarațiile ambasadorului german conțin un adevăr care trebuie judecat la rece: Nimeni nu va decide în locul nostru. Nici Berlinul. Nici Bruxelles-ul. Nici Washingtonul. Și nici Moscova. Eventuala Reunificare dintre Republica Moldova și România este o decizie care aparține exclusiv cetățenilor celor două state românești.
Aceasta este, în fond, esența democrației: libertatea unui popor de a-și decide singur destinul. Dar libertatea are întotdeauna un preț. Ea presupune și responsabilitatea de a privi realitatea fără iluzii.
Noi, românii din Republica Moldova, trebuie să ne punem singuri câteva întrebări esențiale.
Vrem să rămânem un stat aflat permanent în zona incertitudinii geopolitice, dependent de împrumuturi și asistență externă, vulnerabil la fiecare schimbare a echilibrului de putere din regiune?
Vrem să continuăm să schimbăm guvernele odată pe an în speranța că următorul va cerși mai abil noi împrumuturi și noi granturi?
Vrem să ne construim viitorul pe speranța că alții vor decide într-o zi să ne primească în Uniunea Europeană sau vrem să discutăm deschis care este cea mai sigură formulă prin care românii dintre Prut și Nistru își pot garanta, pe termen lung, libertatea, securitatea și prosperitatea?
Înainte de a răspunde la aceste întrebări, trebuie să fim conștienți de un lucru esențial. Războiul din Ucraina se va încheia într-o zi. După el va urma, inevitabil, o reașezare a raporturilor de putere în Europa. Geografia nu poate fi schimbată. Rusia, cu imensele sale resurse naturale, va rămâne vecinul Europei, iar Germania va încerca, ca și până acum, să-și păstreze statutul de principală putere economică a continentului, într-o economie care depinde în mod semnificativ de accesul la energie și materii prime. Istoria este plină de exemple în care, atunci când marile puteri și-au renegociat sferele de influență, statele mici au devenit moneda de schimb a intereselor lor strategice.
În relațiile internaționale nu există sentimente, ci interese. Iar interesele marilor puteri nu coincid întotdeauna cu ale noastre. Istoria confirmă acest adevăr. După marile războaie, hărțile sunt redesenate, sferele de influență sunt renegociate, iar destinele unor popoare ajung, uneori, să încapă pe o simplă bucată de hârtie. În octombrie 1944, Winston Churchill și Iosif Stalin au negociat procentele de influență în Europa de Sud-Est pe un petic de hârtie rămas în istorie sub numele de „acordul șervețelului”. Șervețelul Churchill rămâne simbolul unei realități crude: marile puteri au discutat despre viitorul unor națiuni fără ca acestea să fie măcar prezente la masă.
Pactul Ribbentrop-Molotov, Dictatul de la Viena, ocupația sovietică a Basarabiei sau înțelegerea procentajelor dintre Churchill și Stalin au un numitor comun: soarta noastră a fost decisă de alții. Iar atunci când trenurile deportărilor plecau din Gara Chișinău spre Siberia, nimeni nu îi întreba pe cei urcați în vagoane ce cred despre propriul lor viitor.
Problema nu este că marile puteri își urmăresc interesele. O vor face mereu. Problema este dacă noi vom avea suficientă înțelepciune pentru ca, atunci când harta intereselor va fi redesenată, să nu ajungem din nou pe șervețelul altora.
Tocmai de aceea, noi ar trebui să privim lumea fără iluzii și fără așteptări deșarte. Să nu ne construim viitorul pe promisiuni și termene care depind, în ultimă instanță, de voința altora. Ar trebui să avem înțelepciunea de a alege singuri calea care oferă cele mai solide garanții pentru libertatea, securitatea și prosperitatea noastră și a cărei realizare depinde, înainte de toate, de noi înșine.
Poate tocmai de aceea cea mai importantă lecție a declarației ambasadorului german nu-i despre identitate. Este una despre responsabilitate. Pentru prima dată după multe generații, destinul nostru depinde, în primul rând, de noi înșine. Slăbirea temporară a Federației Ruse a creat o fereastră istorică pe care puține generații au avut privilegiul să o întâlnească: posibilitatea de a înlătura, prin voință democratică, o parte dintre consecințele Pactului Ribbentrop-Molotov și de a decide singuri viitorul nostru. Nicio fereastră istorică nu rămâne însă deschisă la nesfârșit. De noi depinde dacă vom avea înțelepciunea să o folosim.
Există un vechi adevăr pe care merită să ni-l amintim: omului îi poți lua ceva cu forța, dar nu-i poți da cu forța. Nici libertatea, nici prosperitatea și nici Unirea. Toate acestea trebuie asumate și câștigate prin propria voință.
Istoria nu oferă prea des asemenea ferestre de oportunitate. Astăzi avem una. Dacă vom avea înțelepciunea să o folosim, nimeni nu ne va putea împiedica. Dacă o vom rata, nu vom avea dreptul să dăm vina nici pe Berlin, nici pe Bruxelles și nici pe Moscova. Vom fi răspunzători doar în fața noastră înșine.
Cum ne vom așterne, așa vom dormi.
