Un nou scandal exploziv de corupție mătură scena politică de la Kiev. NABU și Procuratura Anticorupție l-au luat în colimator pe Andri Iermak, șeful Biroului Președintelui Zelenski și unul dintre oamenii din cercul de fier al puterii ucrainene. Acuzațiile nu sunt despre o găină furată din coteț. Vorbim despre o „grupare de criminalitate organizată” și spălarea a 8,9 milioane de euro.
La pachet vin stenograme scurse în presă, conversații telefonice care miros a petrol, armament și finanțe. Adică exact „sfânta treime” a marilor jafuri de război: energia, armamentul și finanțele.
Nu voi discuta scandalul în sine. Aici nu există „două puncte de vedere”. Nu există scuze, nu există „dar”, „însă”, „context geopolitic” sau alți plasturi morali lipiți peste puroi. Să furi în timp ce pe front mor oameni nu este corupție. Este sabotaj și diversiune. Este un glonț tras în ceafa propriului soldat. Iar cei care fac asta nu sunt „băieți șmecheri”. Sunt hoți de vieți omenești care, pe timp de război, trebuie tratați ca trădători.
Nici măcar banii nu sunt problema – 8,9 milioane, 80 de milioane, 800 de milioane – războiul înghite oricum sume astronomice. Problema este altceva: încrederea oamenilor în victorie. Soldatul din tranșee trebuie să fie sigur că moare pentru o țară, nu pentru conturile offshore ale unor indivizi îmbrăcați în patriotism. În clipa în care militarul începe să suspecteze că sacrificiul lui hrănește vile, iahturi și conturi din Cipru, frontul începe să putrezească din interior.
Nu mai vorbesc despre propaganda rusă, care a primit un cadou nesperat. Exact muniția ideologică de care avea nevoie. „Мы всегда говорили, что Украина — недогосударство”, „Всё тайное становится явным” etc. Moscova nici nu trebuie să mai inventeze nimic. Corupții fac propaganda Kremlinului gratis. Cu patriotismul pe buze și cu mâna până la cot în seiful statului.
Cazul "Iermak" nu-i ceva nou sub soare. Marile războaie au fost întotdeauna însoțite de mari jafuri. Războiul înseamnă bani fără număr, achiziții urgente, secretizare, și lipsă de control public. Mediul perfect pentru hienele care miros sângele și banul de la kilometri distanță.
În Germania Primului Război Mondial izbucnea scandalul „Kriegsgewinnler”: industriași și comercianți apropiați armatei făceau averi obscene din contracte militare și speculă cu alimente, în timp ce populația îndura foamea. În Franța, „Affaire des Obus” a arătat cum firme protejate politic vindeau armatei obuze defecte la prețuri umflate. În Marea Britanie, „Shell Crisis” din 1915 a scos la iveală favoritisme și incompetență în relația dintre guvern și industria de armament.
Iar România? „Afacerea Škoda”. Clasică. Comisioane ilegale, contracte umflate, bani plimbați prin Elveția, în timp ce armata română intra în război prost echipată și vulnerabilă.
Nici sovieticii nu au fost mai breji. În timpul Blocadei Leningradului, când sute de mii de oameni mureau de foame, nomenclatura de partid mânca pe cartelă specială. În timp ce Leningradul se stingea de foame, primul secretar comunist din Leningrad, Andrei Jdanov, „suferea” de obezitate datorită alimentației excesive.
Rușii au o vorbă: „кому война, а кому мать родная”. Echivalentul în limba română ar fi: „Pentru unii e război, pentru alții e mamă iubitoare care hrănește conturile și burțile”. Dar, adevărata miză aici nu este existența furtului. După cum am văzut, furtul apare în orice război. Important este altceva: dacă statul are anticorpi. Dacă instituțiile pot să-i atingă și pe cei din jurul tronului.
Și aici apare diferența fundamentală. În Ucraina, NABU a demonstrat ceva ce în spațiul nostru pare science-fiction: că nici măcar oamenii din anturajul prezidențial nu sunt complet intangibili. Ancheta a pornit. Dosarul există. Numele grele au ajuns în arest. Statul, cu toate defectele lui, încă încearcă să-și curețe puroiul.
Mai mult decât atât, independența NABU nu a fost apărată de putere, ci de societate. Atunci când au existat tentative de a pune instituția sub control politic, zeci de mii de oameni au ieșit în stradă la protestele din decembrie 2025 pentru a apăra independența structurilor anticorupție. Asta este poate cea mai importantă diferență: existența unei societăți care înțelege că fără instituții independente statul devine pradă.
La noi? Eu, sincer, nu-mi amintesc vreun caz serios în care organele de urmărire penală să fi investigat cu adevărat furturile și delapidările puterii aflate în exercițiu. La noi, ca în republicile post-sovietice din Asia Centrală, corupți devin doar cei care pierd puterea. Dosarele apar fie după schimbarea regimului, fie ca reglări de conturi între clanuri politice. Nu justiție, ci război între găști, cu procurorii pe post de bâte.
Aici este diferența fundamentală. Nu, faptul că în Ucraina se fură — se fură peste tot unde circulă bani de război și unde controlul este sufocat de urgență și panică. Diferența este că acolo, măcar din când în când, sistemul îndrăznește să muște mâna celor care cred că-l țin în lesă. NABU a demonstrat că nici oamenii din cercul prezidențial nu se pot considera complet intangibili. Că există încă instituții care funcționează nu ca filiale ale puterii, ci ca instrumente ale statului.
Un stat nu devine european atunci când își pune steagul UE pe clădiri și miniștrii învață să pronunțe corect franțuzește „acquis communautaire”. Un stat devine european atunci când procurorul poate intra peste omul puterii fără să ceară voie la partid. Când dosarul nu începe după căderea regimului, ci în timp ce regimul încă respiră.
Acolo începe diferența dintre vendetă și justiție, clan și instituție, dintre teritoriu și stat.
Și, finalmente, dintre popor și populație.
