Merz admitea că ar fi trebuit să înțeleagă mai devreme natura amenințării: nu în 2022, când Rusia a declanșat invazia pe scară largă a Ucrainei, ci în 2014, la ocuparea Crimeei, sau poate chiar în 2008, când armata rusă a intrat în Georgia.
Pentru noi, cei din Est, această revelație occidentală are ceva straniu. Nu fiindcă am fi fost mai lucizi, mai inteligenți sau mai prevăzători. Ci fiindcă am avut privilegiul nefericit de a învăța Rusia nu din rapoarte diplomatice, ci pe propria piele.
Republica Moldova știe de peste trei decenii ce înseamnă politica Kremlinului. Știe ce înseamnă un teritoriu separatist menținut sub protecția trupelor ruse. Știe ce înseamnă embargouri folosite ca instrument de pedeapsă politică, șantaj energetic, finanțarea unor rețele de influență, exploatarea minorităților și a frustrărilor regionale, propaganda care încearcă să transforme vulnerabilitatea socială în ostilitate față de propriul stat.
Mai nou, știm și cum arată etapa sofisticată a aceluiași model: bani pompați în mecanisme de fraudare electorală, ingerințe în autonomia găgăuză, operațiuni de influență și milioane investite în propaganda anti-europeană, cu un scop simplu – slăbirea capacității unei societăți de a mai distinge între interesul ei și interesul Moscovei.
Lista poate continua. Dar nici măcar acesta nu este punctul principal. Nici faptul că Occidentul l-a înțeles târziu pe Putin. Important este că, între timp, Putin a început să ne explice singur, fără prea multe ocolișuri, cum vede el lumea.
A făcut-o, recent, într-o manieră aproape neverosimil de sinceră. Vorbind în fața unor pedagogi despre felul în care copiilor ruși ar trebui să li se explice lumea în care trăiesc, Vladimir Putin a recurs la o imagine din lumea animalelor. A vorbit despre orci – balenele ucigașe – care atacă în haită urșii polari, îi sfâșie și îi devorează. În realitate, orcii nu mănâncă urși polari. Asemenea scene aparțin mai curând zoologiei imaginare a lui Putin. Apoi a tras concluzia: copiilor trebuie să li se explice acest „lanț trofic”, pentru ca ei să înțeleagă lumea în care trăiesc și, implicit, de ce Rusia poartă războiul din Ucraina.
Metafora ar putea părea doar una dintre numeroasele ciudățenii retorice ale liderului de la Kremlin. Numai că Putin a revenit asupra ei. Rusia, a explicat el în esență, nu va accepta să fie împinsă mai jos în acest lanț și transformată din prădător în pradă. Cine va încerca „s-o mănânce” riscă, în formularea sa, „să primească peste dinți”.
Rareori un lider politic și-a rezumat atât de simplu propria concepție despre relațiile internaționale.
În lumea lui Putin nu există, în fond, state mari și mici egale în drepturi. Nu există națiuni care își aleg singure destinul, alianțele și modelul de dezvoltare. Suveranitatea nu este un drept, ci un privilegiu proporțional cu forța. Există cei suficient de puternici pentru a decide și cei suficient de slabi pentru ca alții să decidă în locul lor.
Putin reduce întreaga civilizație la brutalitatea unui „lanț trofic”: unii devorează, ceilalți sunt devorați.
Carta ONU, dreptul internațional, inviolabilitatea frontierelor, tratatele și toate construcțiile juridice ridicate după cel de-al Doilea Război Mondial tocmai pentru a împiedica revenirea Europei la regulile „lanțului trofic” devin, într-o asemenea viziune, simple convenții. Ele sunt respectate doar atât timp cât nu împiedică prădătorul să-și revendice teritoriul de vânătoare.
De fapt, aceasta este și logica „sferelor de influență” pe care Kremlinul încearcă de ani buni să o readucă în politica europeană. Un stat mare ar avea, prin simplul fapt că este mare și înarmat, un fel de drept natural de a devora statele mai mici din jurul său. Acestea pot avea drapel, imn, parlament și loc la Națiunile Unite, dar libertatea lor reală se termină acolo unde încep poftele Moscovei.
Privită astfel, agresiunea împotriva Ucrainei este expresia ei cea mai pură a politicii Rusiei. Ucraina a făcut, în logica lui Putin, ceea ce unei țări aflate mai jos în „lanțul trofic” nu îi era permis să facă: a pretins că poate decide singură unde îi este locul.
Și tocmai aici apare întrebarea care ar trebui să ne preocupe mult mai mult decât toate declarațiile liniștitoare pe care ni le spunem unii altora la Chișinău: unde se află Republica Moldova în „lanțul trofic” al lui Vladimir Putin?
Ucraina ne oferă astăzi răspunsul cel mai brutal la această întrebare.
După patru ani și jumătate de război, Rusia nu și-a atins obiectivul politic fundamental pentru care a pornit invazia. Kievul n-a căzut în 3 zile, statul ucrainean nu s-a prăbușit, iar Ucraina nu a fost readusă sub tutela Moscovei. Ceea ce trebuia să fie o demonstrație rapidă de forță s-a transformat într-un război lung, devastator și extrem de costisitor, din care Kremlinul caută acum o ieșire pe care să o poată prezenta propriilor cetățeni drept victorie.
În aceste condiții, logica războiului s-a schimbat. Dacă nu poate supune Ucraina suficient de repede, Putin încearcă să transforme Ucraina într-un imens pământ pârjolit. Orașele ucrainene sunt lovite sistematic cu sute de drone și rachete, infrastructura energetică este distrusă, iar populația civilă este obligată să trăiască între alarme aeriene, întreruperi de electricitate și nopți petrecute în adăposturi. Rusia cheltuiește sume uriașe nu pentru a cuceri un obiectiv militar, ci pentru a transforma viața cotidiană a milioane de oameni într-un exercițiu permanent de supraviețuire.
Calculul este cinic, dar simplu: dacă armata ucraineană nu poate fi înfrântă pe front, Putin încearcă să înfrângă societatea ucraineană în spatele frontului. Oboseala, frica și distrugerea ar trebui, în această logică, să producă ceea ce tancurile rusești nu au reușit să obțină – disponibilitatea Ucrainei de a capitula.
Nu este o invenție a lui Putin. Europa a mai văzut această strategie. Hitler a încercat, prin planul “Blitz”, să îngenuncheze Marea Britanie bombardând Londra și alte orașe, convins că teroarea exercitată asupra populației civile va frânge voința politică a unei națiuni. A produs zeci de mii de victime și distrugeri imense, dar n-a obținut capitularea britanicilor: teroarea menită să dezbine poate produce exact efectul invers.
Cu fiecare bloc de locuințe lovit, cu fiecare copil ucis și cu fiecare noapte petrecută într-un adăpost, ucrainenii înțeleg mai limpede nu doar împotriva cui luptă, ci și ce îi poate aștepta dacă armata rusă intră în orașele lor. Bucea le-a arătat deja chipul unei asemenea „eliberări”: civili executați, tortură, oameni dispăruți și gropi comune. Pentru tot mai mulți ucraineni, alternativa nu mai este între război și pace, ci între rezistență și perspectiva propriei nimiciri.
Iar dacă nici această cale nu îi poate oferi lui Putin victoria de care are nevoie, rămâne o alta, poate chiar mai periculoasă pentru noi: să mărească masa de joc. Să transforme războiul pentru Ucraina în amenințarea unei conflagrații continentale, pentru a forța negocierea unei noi arhitecturi de securitate în Europa și recunoașterea dreptului Rusiei de a avea din nou propria zonă de influență.
În aceste zile, această perspectivă nu mai ține doar de exercițiile teoretice ale analiștilor. Steve Witkoff și Jared Kushner au mers mai întâi la Moscova pentru discuții cu Vladimir Putin, iar acum au ajuns la Kiev. Desigur, pe masă se află războiul, teritoriile ocupate, garanțiile de securitate și condițiile în care ar putea fi oprită vărsarea de sânge. Dar, dincolo de toate acestea, există o întrebare mult mai mare, care privește nu doar Ucraina.
Ce se negociază, de fapt, cu Vladimir Putin?
Putin nu cere doar teritorii. El cere recunoașterea unui principiu: geografia este destin, iar vecinătatea cu Rusia presupune supunere față de Rusia. Aceasta este arhitectura pe care o vrea: Moscova cu drept de veto asupra fostelor colonii sovietice, cărora li se permite să rămână suverane pe hârtie, dar nu suficient de suverane încât să-și aleagă singure viitorul.
Europa cunoaște prea bine această logică. Sub diferite denumiri, continentul a fost împărțit, de-a lungul istoriei, în sfere de influență. Logica unei noi Ialte rămâne aceeași: pacea negociată de cei mari, în care cei mici ajung bucate pe masa „ospățului morții”. Iar pentru popoarele rămase de partea greșită a liniei, asemenea înțelegeri nu aduc pace și dezvoltare, ci ocupație, dictatură și robie.
Și tocmai de aceea, ceea ce se discută astăzi la Moscova, Kiev, Washington și în capitalele europene ar trebui urmărit cu o atenție aproape obsesivă la Chișinău. Într-o lume concepută de Putin ca un „lanț trofic”, ar fi o imprudență aproape infantilă să credem că prădătorul privește doar spre prada aflată cel mai aproape. Să nu ne facem iluzii: dacă logica sferelor de influență revine în Europa, fie și pe ușa din dos, Republica Moldova – și, inevitabil, România – nu vor rămâne spectatori.
Rusia nici nu așteaptă încheierea războiului din Ucraina pentru a testa limitele Europei. O face deja prin acte de sabotaj, atacuri cibernetice, incendieri, operațiuni de influență, bruiaje GPS și incidente cu drone. Finlanda, statele baltice, Polonia, România, Danemarca sau Germania au învățat, fiecare în felul său, că între pace și război există o zonă gri foarte încăpătoare, în care Rusia poate lovi fără să trimită tancuri peste frontieră și, mai ales, fără să ofere adversarului un motiv suficient de limpede pentru a răspunde militar.
Cel mai recent exemplu este Germania. La începutul lunii august, pe aeroportul Leipzig/Halle a fost descoperită o dronă încărcată cu explozibil. După aproape o lună de investigații, Guvernul federal a ajuns la o concluzie fără echivoc: Rusia se află în spatele tentativei de atac.
Este greu să minimalizezi semnificația unui asemenea fapt. Nu vorbim despre propagandă subversivă, sau despre finanțarea unui partid extremist sau despre încă o campanie de dezinformare. Vorbim despre o dronă încărcată cu explozibil ajunsă pe teritoriul unui stat NATO, iar Guvernul acelui stat atribuie oficial operațiunea Federației Ruse.
Cum răspunde una dintre cele mai puternice țări ale Europei la atacul rusesc cu drone explozive de pe aeroportul Leipzig/Halle și la o nouă serie de acte de sabotaj asupra infrastructurii sale energetice?
Berlinul l-a convocat pe ambasadorul rus și a decis închiderea Consulatului General al Rusiei de la Bonn și încetarea acordului care permite funcționarea Casei Ruse de Știință și Cultură din Berlin.
O lovitură „devastatoare” pentru Vladimir Putin, nu-i așa? În ritmul acesta, următorul pas va fi, probabil, închiderea magazinelor „Rossija” și „Kasatschok” din Berlin.
Ironia nu privește Germania. Problema este disproporția aproape absurdă dintre natura provocării și arsenalul de răspuns pe care democrațiile europene sunt încă dispuse să-l folosească. Rusia trimite, potrivit Guvernului german, o dronă cu explozibil. Germania închide un consulat și un centru cultural.
Povestea devine aproape suprarealistă dacă privim ce s-a întâmplat după aceea chiar la Berlin. Zilele trecute în Friedrichstraße, în fața Casei Ruse, au avut loc proteste unde coloana cincea din Germania a ieșit în stradă împotriva deciziei Guvernului german, acuzând „isteria anti-rusă” și cerând „pace” și „încetarea confruntării cu Rusia”.
Imaginea merită reținută. Într-o țară al cărei Guvern tocmai atribuise Rusiei o tentativă de atac cu explozibil, oameni ieșeau nestingheriți în stradă pentru a protesta împotriva măsurilor luate de propriul Guvern față de Rusia. Aceasta este, desigur, forța unei democrații. Dar istoria ne-a mai arătat că, atunci când toleranța arată ca o ezitare de a răspunde adecvat și ferm, democrațiile pot ajunge să ofere chiar ele adversarilor lemnele din care aceștia își construiesc rugul funerar.
Episodul Leipzig spune ceva și mai important. Rusia testează nu doar sistemele de apărare ale Europei. Testează pragurile ei de reacție. Cât de departe poate merge fără ca un atac hibrid să devină un atac în sensul clasic al cuvântului? Câtă ambiguitate este necesară pentru ca NATO să ezite? Câtă provocare poate absorbi o democrație înainte de a decide că prețul inacțiunii a devenit mai mare decât riscul răspunsului?
Iar dacă Rusia își permite să testeze astfel Germania, Polonia sau statele baltice, toate protejate de NATO, apare inevitabil întrebarea care ne privește direct: cât de expusă este Republica Moldova unui asemenea test – un stat mic, din afara NATO, apăsat de „jugul neutralității”, fără nicio garanție reală de securitate, cu trupe rusești de ocupație pe propriul teritoriu, cu o coloană a cincea omniprezentă și în care propaganda rusească se simte, de trei decenii, ca la ea acasă?
Și astfel ajungem, în sfârșit, la întrebarea noastră: unde se află Republica Moldova în „lanțul trofic” al lui Putin?
Dacă Rusia ar urmări să extindă tensiunea dincolo de Ucraina, alegerea locului nu ar fi una sentimentală. Ar fi un calcul rece între efectul geopolitic urmărit și riscul pe care Kremlinul trebuie să și-l asume.
Polonia este membră NATO. La fel Lituania, Letonia și Estonia. Finlanda este membră NATO. România este membră NATO. Orice provocare militară serioasă împotriva acestor state ar pune Moscova în fața unei necunoscute extrem de periculoase: unde se termină ezitarea Occidentului și unde începe mecanismul apărării colective?
Republica Moldova nu are această protecție.
Noi suntem neutri prin Constituție, nu suntem membri NATO și nu beneficiem de nicio clauză de apărare colectivă. În cazul unei agresiuni, am putea probabil conta pe solidaritatea politică a partenerilor noștri, pe sprijin economic, diplomatic și, foarte probabil, pe diferite forme de asistență. Dar între solidaritate și obligația juridică de a participa la apărarea unui stat există o diferență pe care ar fi iresponsabil să o ignorăm.
Mai există însă ceva ce Polonia, Finlanda sau statele baltice nu au. Noi avem deja Rusia în interiorul frontierelor noastre. Pe teritoriul constituțional al Republicii Moldova se află trupe rusești de ocupație. Există un regim separatist pe care Moscova l-a creat, l-a înarmat și îl ține în viață politic, economic și militar de peste trei decenii. Mai există și așa-numiți „compatrioți” pe care Kremlinul pretinde că are dreptul și obligația să-i protejeze.
Nu trebuie să ne imaginăm coloane de tancuri trecând Nistrul pentru ca situația de securitate să se schimbe radical. Într-un scenariu de escaladare hibridă ar putea fi suficient un incident provocat în Transnistria, o operațiune sub steag fals, o dronă care lovește o țintă strategică pe malul drept, un sabotaj cu victime sau o provocare militară construită astfel încât responsabilitatea să rămână pentru câteva ore ori zile în ceața convenabilă a negării.
Din perspectiva calculului strategic al Kremlinului, Republica Moldova oferă o combinație de vulnerabilități pe care niciun guvern responsabil nu-și poate permite să o ignore. Pentru Kremlin, o escaladare aici ar putea avea un avantaj pe care o provocare directă împotriva Poloniei sau a statelor baltice nu îl oferă: un efect geopolitic foarte mare la un risc militar incomparabil mai mic.
O criză gravă în Republica Moldova ar obliga Europa să răspundă la întrebări pe care preferă astăzi să le lase fără răspuns. Cât valorează, în termeni concreți, securitatea unui stat candidat la aderarea la Uniunea Europeană? Unde se termină solidaritatea politică și unde începe disponibilitatea de a-ți asuma riscuri pentru apărarea lui? Cât de departe este pregătit Occidentul să meargă pentru un stat care nu beneficiază de Articolul 5?
În „lanțul trofic” al lui Vladimir Putin, tocmai asemenea victime sunt cele mai expuse. Iar aici situația devine cu adevărat neliniștitoare. Pentru că Rusia nu doar dispune de infrastructura necesară unei asemenea provocări. De ceva vreme, pregătește metodic și povestea care, la nevoie, ar putea să o justifice.
Rusia folosește de secole aceeași strategie pentru a cotropi noi teritorii și a supune alte popoare: mai întâi își construiește o poveste. O falsă nedreptate trebuie reparată, o populație trebuie „salvată”, o amenințare trebuie înlăturată. În războaiele balcanice, Rusia își „apăra frații creștini”. În 1940, Uniunea Sovietică „elibera” Basarabia de propria ei țară. În Transnistria, Rusia își „apăra compatrioții” de imaginarii „fasciști români”. În Georgia trebuiau „protejați” abhazii și oseții, iar în Ucraina – rusofonii amenințați de „naziștii de la Kiev”. Epocile se schimbă, pretextele se schimbă, mecanismul rămâne același.
Privit prin această grilă, discursul Moscovei despre Republica Moldova din ultimele săptămâni începe să semene tot mai mult cu pregătirea unui alibi.
Ministerul rus de Externe, Ambasada Federației Ruse la Chișinău și diplomați ruși de rang înalt repetă, cu o monotonie care nu mai poate fi considerată întâmplătoare, aceeași listă de acuzații: Republica Moldova ar fi cuprinsă de „rusofobie”, rusofonii ar fi discriminați, neutralitatea ar fi fost abandonată, țara s-ar „militariza”, opoziția ar fi persecutată, Găgăuzia – atacată, iar integrarea europeană ar ascunde, de fapt, transformarea Moldovei într-un stat „capturat de Occident”. Fostul ambasador la Bruxelles, Mihai Gribincea, a găsit pentru acest mecanism o formulă foarte exactă: Moscova pregătește rechizitoriul împotriva Republicii Moldova.
Din păcate, lucrurile arată anume așa. Luate separat, acuzațiile pot părea simple exerciții de propagandă. Puse cap la cap, ele alcătuiesc deja capetele unui rechizitoriu: Moldova este un stat ostil Rusiei, controlat de Occident, care își abandonează neutralitatea, se înarmează, își persecută opoziția, atacă autonomia găgăuză și discriminează populația rusofonă.
Adjunctul ministrului rus de Externe Mihail Galuzin a declarat recent că Rusia garantează securitatea cetățenilor ruși și a „compatrioților” din regiunea transnistreană și că, în cazul unei agravări a situației, va reacționa „hotărât și fără întârziere”. Dacă vreodată va fi nevoie să se treacă de la narațiune la acțiune, mai trebuie adăugat un singur element: incidentul.
Nu susțin că Rusia a decis deja să provoace un asemenea incident și cu atât mai puțin că o intervenție militară este iminentă. Dar ar fi iresponsabil să ignorăm faptul că infrastructura narativă necesară justificării unei escaladări este deja construită. Am văzut acest mecanism de prea multe ori pentru a mai avea dreptul la naivitate.
De aceea, întrebarea pentru Chișinău nu este dacă trebuie să intrăm în panică și nici dacă războiul va începe mâine. Întrebarea este mult mai simplă: dacă Rusia își construiește metodic argumentele pentru eventualitatea unei escaladări, noi ce construim pentru a o descuraja?
Nu știm ce va face Putin și nici cum se va încheia războiul din Ucraina, dar știm deja suficient despre lumea lui de prădători și pradă și despre „rechizitoriul” pe care Moscova îl construiește împotriva Republicii Moldova pentru a înțelege că, între panică și naivitate, singura opțiune rațională care ne rămâne este responsabilitatea.
La Chișinău însă continuăm să confundăm prudența cu securitatea, sperând că, dacă vorbim suficient de încet și ne mișcăm suficient de atent, prădătorul va privi în altă parte. Dar slăbiciunea nu descurajează un regim care gândește în termeni de forță. Îl încurajează.
Desigur, Republica Moldova nu poate deveni peste noapte o putere militară. Nu avem miliardele necesare pentru armament sofisticat și nici capacitatea de a construi într-un timp scurt o forță de descurajare comparabilă cu a altor state. Dar dacă nu putem face totul, să facem măcar ceea ce depinde de noi.
Republica Moldova are astăzi trei mari vulnerabilități strategice de securitate.
Prima este neutralitatea constituțională fără garanții externe de securitate și fără o capacitate proprie suficientă de descurajare.
A doua este coloana a cincea a Moscovei – rețele politice, economice și de influență care pot fi activate din exterior împotriva propriului stat.
A treia este propaganda rusească, lăsată timp de trei decenii să modeleze percepții, să exploateze frustrări și să erodeze încrederea unei părți a societății în Republica Moldova și în parcursul ei european.
În privința neutralității, avem însă tendința de a uita un lucru esențial. În Hotărârea nr. 14 din 2 mai 2017, § 188, Curtea Constituțională a stabilit că, atunci când independența, integritatea teritorială sau securitatea statului sunt amenințate, autoritățile sunt obligate să ia toate măsurile necesare, inclusiv de ordin militar, pentru apărarea efectivă a țării. Cu alte cuvinte, neutralitatea nu poate fi interpretată ca obligația Republicii Moldova de a rămâne singură și neajutorată în fața unei agresiuni. Dacă securitatea statului o cere, Constituția nu exclude recurgerea la aranjamente și alianțe defensive capabile să-i asigure supraviețuirea. Din această perspectivă, discuția despre o apropiere de NATO nu este blocată de Constituție. Este, înainte de toate, o chestiune de voință și decizie politică.
Cât despre celelalte două vulnerabilități, nimic nu ne împiedică să dezafectăm, fără mănuși și fără complexe, coloana a cincea a Kremlinului. Să tăiem fluxurile de bani care o alimentează. Să demontăm rețelele de influență. Să-i luăm propagandei rusești confortul în care s-a instalat de trei decenii. Să facem imposibil ca partide, televiziuni, organizații și interpuși finanțați sau dirijați din exterior să folosească libertățile statului moldovenesc pentru a lucra la demolarea lui.
Asta nu înseamnă mai puțină democrație, ci apărarea ei. Democrația, la fel ca și Constituția, nu este un pact sinucigaș. Niciun stat nu este obligat, în numele libertății, să-i ofere adversarului libertatea de a-l distruge.
Iar dacă Putin ne propune să privim lumea ca pe un „lanț trofic”, atunci trebuie să înțelegem până la capăt logica propriei sale metafore. Într-un lanț trofic nu supraviețuiești explicând prădătorului că ești neutru. Supraviețuiești făcând în așa fel încât costul de a te devora să fie mai mare decât beneficiul.
