Alexandru Tănase // De la karandașul lui Sangheli la zborul unei lebede negre

Bucureștiul și Chișinăul par să fi descoperit, brusc, că există unul pentru celălalt. Vizita neașteptată a președintelui României, Nicușor Dan, și weekendul petrecut alături de președinta Maia Sandu au stârnit un vacarm emoțional: unii văd în gest „populism electoral” și „ipocrizie”, alții îl aplaudă cu exaltare, convinși că asistă la un moment istoric.

În realitate, scena nu are nimic spectaculos în sine; este, mai curând, un episod firesc – chiar sănătos – în drumul lung și sinuos pe care îl parcurgem, cu pași mici și ezitanți, de mai bine de trei decenii.

De la îndemnul „să ne ținem de neamuri” al lui Mircea Snegur – rostit cu un amestec de timiditate și inocență –, la antologicul  „karandaș” al lui Andrei Sangheli, rămas în mentalul colectiv ca o relicvă a restaurației românofobe ale anilor ’90. A urmat mai apoi episodul „mașinii cu vin” oferite în dar de Vladimir Voronin lui Traian „Basăscu” – cum îl numea, cu obstinație, președintele moldovean. Același Voronin avea să expulzeze, nu mult după aceea, ambasadorul Filip Teodorescu. Șirul momentelor bizare a continuat cu derutantul salut în engleză al lui Traian Băsescu adresat premierului moldovean – o glumă a cărei semnificație nu a fost niciodată pe deplin înțeleasă de nimeni.

A urmat, apoi, lungul și somnolentul mandat al președintelui Klaus Iohannis – un om care, deși pronunța din când în când cuvântul „Basarabia”, o făcea fără nicio vibrație, cu tonul cuiva care citește, absent, lista de ingrediente de pe spatele unei cutii de cereale germane Seitenbacher.

Am mai traversat epoca românofobului de la Sadova, care, vreme de patru ani, a lustruit cu obediență papucii lui Putin și care, până azi, stă în două labe și îi mai așteaptă „ai lui” («Наши уже рядом»).

Pe acest fundal, vizita lui Nicușor Dan nu e nici scandal, nici revelație. Este, mai degrabă, primul gest politic româno-basarabean firesc din ultimii ani – unul care nu poartă povara unei regii obosite și nici nu se sprijină pe discursuri fabricate din clișee reciclate.

Spre surprinderea multora – și, trebuie să recunosc, și a mea – Nicușor Dan a scos dosarul basarabean din vitrina prăfuită a formulelor protocolare, acelea despre „frăție” și „prietenie” care, de regulă, nu treceau dincolo de paginile unui comunicat oficial. Venind dintr-o zonă politică străină de retorica patriotardă, a avut curajul să nu se limiteze la „lacrima de dor” vărsată, invariabil, la 1 decembrie.

O vizită într-o zi obișnuită de august, la un concert pe dealurile Orheiului Vechi, la un festival al Zemei sau în mijlocul unei mulțimi care nu-l aștepta cu pancarte oficiale, poate valora mai mult decât orice discurs solemn și orice recuzită festivistă.

Am spus-o și cu alte ocazii: Nicușor Dan este singurul președinte român care, vorbind presei germane – Germania fiind, probabil, cel mai rezervat actor internațional în raport cu ideea unei reunificări – a avut curajul să aducă în discuție un posibil proiect de reîntregire. Și a făcut-o fără patos ostentativ, fără slogane, cu tonul cumpătat al celui care deschide un dosar delicat și știe că orice exces de zel l-ar putea compromite.

În fond, Nicușor Dan și Maia Sandu nu fac altceva decât ceea ce, în mod firesc, ar fi trebuit să facă liderii celor două state românești de la bun început: să depășească tiparele diplomatice și să intre într-o relație frățească autentică, de la români la români. Este acel ceva pe care l-am dorit, uneori cu disperare, timp de trei decenii.

Spuneam mai devreme: fără să pozeze în Mesia politic, Nicușor Dan reușește gesturi care depășesc orice așteptare, fără a vâna dividende electorale. Nu știu dacă este o lebădă neagră, dar zborul lui merită urmărit. Și, poate, aplaudat, chiar dacă linia orizontului final este încă departe.