Dumitru CRUDU // Cea mai cumplită zi din viața noastră a venit

Poetul Vitalie Ursu lucrase pentru securitatea sovietică în perioada interbelică, fiind unul dintre numeroșii ei agenți din România Mare.

În ziua de 28 iunie, el ieși din casă cu noaptea în cap, fără a fi mâncat ceva sau fără a se fi spălat pe față sau pe mâini. Nadejda și copiii lor dormeau tun când el descuie ușa și se strecură în curte.

Își luă cu el doar o mapă cu note informative, pe care el mereu le completa în dublu exemplar, primul îl înmâna spionilor ruși, iar al doilea îl păstra pentru sine, știind că o să-i prindă bine în curând. Iar clipa aia sosi azi. În aceeași mapă a mai inclus și fel de fel de materiale compromițătoare despre colegii săi scriitori.

A inclus până și unele dintre poeziile lor, apărute în cărți sau în reviste, dedicate regelui sau neamului românesc.  Nu-i uitase pe nimeni și nu uitase nimic.

Ceea ce urmărea el era ca acești colegi ai lui dubioși și compromiși să fie pedepsiți cum se cuvine de organele sovietice.    

Dacă la mijloc era vorba și de o răzbunare literară? Firește că era. De asta, și voia el să se răfuiască cu ei. Ceea ce nu le putea ierta era succesul lor literar. Premiile primite. Premii importante. Recenziile și cronicile în cele mai importante reviste din București sau din țară. Traducerile în străinătate. Leonard Gârneț și Horia Ianuș fuseseră traduși până și în engleză sau japoneză. Invitațiile la festivaluri literare din țară, la care el nu era chemat niciodată. Partea cea mai nasoală că cu cei doi era coleg de redacție și se loveau unii de alții în fiecare zi pe la Basarabia literară. Ei care aveau succes și el care își ținea cărțile publicate pe banii săi în camera de oaspeți, pentru că nimeni nu le cumpăra. Despre el dacă se și scria, se scria doar de rău, iar dacă și era invitat undeva, era invitat doar la crâșmă. Dar el nu se considera mai rău ca ei. El chiar se credea mai bun și când colo toți îl ignorau cu obstinație, te miri de ce. Bănuiala lui era că tipii ăștia doi îi puneau strâmbe, îl vorbeau de rău și-l defăimau peste tot. De asta, și toți îl torpilau și nimeni nu-l lua în serios. Pe când pe ei toți îi lăudau.

De asta, și voia el acum să-i dea în gât.

În fața casei lui Vitalie Ursu, câțiva soldați împingeau un GAZ, căruia îi murise motorul. Poetul îl întrebă pe căpitanul de la volan, unde s-a încartiruit NKVD-ul.    

- Uite ce-l interesează pe dânsul, ricană galonatul, mai bine ia și împinge și tu mașina.

Simulând un entuziasm debordant, poetul se alătură celor patru soldați, împingând și el GAZ-ul, cu palmele sale asudate. Motorul se porni și începu să duduie și cei patru soldați au sărit în mașină, acoperindu-l pe poet  cu un nor irespirabil de fum, fără să-i mai răspundă la întrebare.

Întrebă un alt ofițer, care căra dintr-o casă un aparat de radio. Acesta i-l puse lui în brațe și în timpul acesta îl întrebă da de ce caută el sediul NKVD-ului.

- Pentru că am colaborat cu securitatea sovietică în timpul României Mari.

- Acum mulți o să spună asta, îi dădu cu tifla ofițerul și-i ceru să care aparatul de radio în vila de peste drum.

Tot întrebând de unii sau de alții unde s-a instalat la Chișinău NKVD-ului, un ofițer vru să-l aresteze. Scăpă doar datorită ceasului său de mână. I-l dărui locotenentului și acesta îl lăsă să caute mai departe prin Chișinău sediul NKVD-ului.

Tot cu noaptea în cap ieși din casă și scriitorul Horia Ianuș, a cărui ultimă carte a fost prefațată chiar de George Călinescu însuși.

Avea și el o mapă de delațiuni la subsuoară. Delațiuni contra colegilor săi scriitori, inclusiv contra lui Vitalie Ursu, pe care-i învinuia de colaboraționism cu românii.

Căuta și el prin Chișinău sediul NKVD-ului.

La un moment dat, îl zări în capătul străzii Alexandru cel Bun chiar pe Vitalie Ursu, cu o mapă sub braț. Cu o mapă chiar mai groasă decât a sa. Nu avea nici o îndoială că în ea se aflau și poeziile sale dedicate regelui. I se făcu pielea ca de găină și începuseră să-i tremure picioarele. Era sigur că mergea să-l toarne securiștilor sovietici.

Brusc, Horia Ianuș avu o revelație, chiar în fața unei case cu două etaje din care era scoasă o familie de învățători, pentru a fi încartiruit în ea un maior sovietic. Soția învățătorului, și ea învățătoare, plângea și îl privea rugător pe poetul Horia Ianuș, care însă își feri privirile într-o parte.

El știa că, dacă Vitalie Ursu va găsi primul casa în care NKVD-ul și-a stabilit sediul, atunci va fi pierdut pentru totdeauna.

Se apropie de maior, dar nu pentru a-l implora să nu-i arunce pe învățători în stradă, ci pentru a-l întreba dacă nu ar putea să-i spună unde și-a stabilit sediul la Chișinău NKVD-ul.

Vitalie Ursu fugi spre un colonel, care coborî dintr-un tanc.

Prozatorul și dramaturgul Leonard Gârneț, coleg și el de redacție cu cei doi scriitori, nu a putut dormi toată noaptea, iar cum se crăpă de ziuă se furișă spre biblioteca municipală. Acest dramaturg jucat în toată România, se fofilă spre bibliotecă, cu un gând foarte clar în cap: el voia să distrugă toate revistele și toate cărțile unde îl lăudase pe rege și în care cântase virtuțile neamului românesc. Teama lui cea mai mare era ca dușmanii lui din lumea scriitorilor să nu pună ei primii mâna pe aceste probe și să le predea NKVD-ului.

Bucuria marelui prieten al lui Camil Petrescu fu însă pur și simplu copleșitoare când a ajuns în fața bibliotecii municipale.

Biblioteca ardea.                

Colegul de redacție al lui Vitalie Ursu și Horia Ianuș, pătrunse printre coloanele  linse de flăcări, și se îndreptă spre stelajele cu cărți și reviste rămase intacte, aruncând în foc antologiile, revistele și cărțile sale, unde el cântase virtuțile milenare ale poporului român. Sfidând pălălaia care-l împresura și pe el, se bucura că focul îi nimicea piesele sale de teatru sau prozele în care el proslăvise trecutul și viitorul neamului românesc.

Totuși, salvă din ghearele focului o cărțulie de versuri a lui Horia Ianuș, dedicată regelui.

Cu ea în mână, ieși din biblioteca mistuită de flăcări, căutând și el sediul NKVD-ului, pentru a-și denunța colegul de redacție, căruia anul trecut juriul îi dăduse Premiul Național, la care concurase și el.

Soldatul Valuev îl opri chiar în fața sediului NKVD-ului, întrebându-l ce caută aici. El îi spuse și soldatul îl lăsă să intre în curte. Unde îl văzu pe Horia Ianuș. Horia Ianuș tresări. Leonard Gârneț ținea în mână chiar cartea sa de poezii,  dedicată regelui și dintr-o dată îi fu clar ce căuta acesta aici. Nu înțelegea însă cum de putuse străbate tot orașul cu ea în mână, fără să pățească nimic.

Leonard Gârneț tresări și el. Horia Ianuș ținea sub braț o mapă burduhănoasă, în care bănui cât ai clipi din gene că în ea se aflau și textele sale dedicate neamului românesc. Poate, nu toate, dar, cu siguranță, câteva extrase din ele.

Ambii s-au repezit unul spre altul, cărându-și pumni cu nemiluita, spre distracția soldaților stând de planton la ușa șefului NKVD-ului din noua Republică Sovietică Socialistă Moldovenească.

În timp ce se prăbușeau la pământ, Horia Ianuș reuși să-i smulgă lui Leonard Gârneț din mână cartea sa de poezii, dedicată regelui, iar Leonard Gârneț mapa, cu materiale compromițătoare. Ambii le-au distrus cât ai zice pâs și răsuflând ușurat și-au întins mâinile și chiar s-au îmbrățișat.

Chiar în clipa aia din clădire ieși triumfător Vitalie Ursu, trecând pe lângă ei fără să-i privească, de parcă nici n-ar fi fost acolo.