Iulian Chifu // Mitul Păcii: Rusia pierde bătălia imagologică despre cine vrea pacea

Bazat pe aspirațiile umanitariste și de civilizație despre oprirea războaielor și menit să contreze Teza Păcii Democratice (democrațiile nu fac războaie pentru că au alte metode de soluționare a conflictelor), Mitul Păcii a fost promovat cu deosebire de către Uniunea Sovietică și blocul comunist pentru a pune în dificultate Occidentul capitalist, asociindu-l cu militarismul, înarmarea și războiul. Tezele reducerilor unilaterale ale bugetelor Apărării statelor comuniste în anii 1986-1987 au fost parte a acestei bătălii imagologice. Kremlinul lui Stalin, ulterior Hrușciov și Brejnev au profitat de faptul că prima(și singura) bombă atomică a fost lansată în pereche de către SUA, la Hiroshima(6 august) și Nagasaki(9 august) pentru a-și aroga partida Păcii care se luptă, desigur, cu Partida Războiului, cea vopsită în culori sumbre.

Cine strigă „Hoțul!” ăla e criminal de război în serie

Kremlinul și statele comuniste ale epocii au îmbrățișat paradigma atât de puternic până la a consacra, oximoronic, Lupta pentru Pace, cu toate bancurile vremii în spațiul statelor comuniste (Vom lupta pentru pace până nu va mai rămâne din lume piatră peste piatră). Mai ales că URSS a fost exportator de sistem comunist, de luptă de clasă a muncitorilor și țăranilor cu asupritorii, totul făcut prin războaie în toate colțurile lumii – celebrele crize calde ale Războiului Rece, cum le numește Raymond Aron. Războaie provocate de fiecare dată de statele comuniste pentru a slăbi, a submina poziția adversarilor capitaliști ai democrației liberale, promovând imaginea superioară a așa-numitelor democrații populare – un nou joc de termeni de tipul orwellianului 1948, când adevărul e de fapt minciună iar pacea-război.

Unul din motivele acestei bătălii imagologice pentru a îmbrăca o haină pozitivă și acceptabilă publicului, pe temă lesne de promovat și apărat, a fost și gradul de penetrare și îmbrățișare a subiectului în spațiul intelectualilor de stânga din Occident. A fost modul în care s-au constituit, rând pe rând, pseudo-partidele comuniste, marxiste, guevariste, troțkiste sau maoiste de pe tot întinsul lumii, o combinație între utopismul comunist și sistemele democratice și prospere în care trăiau adepții, care preamăreau fără să cunoască Lagărul Sovietic, Închisoarea Națiunilor și Gulagul represiunii oricăror drepturi ale Omului.

Imperiul Comunist s-a prăbușit odată cu Zidul Berlinului, în 1989. Apoi a făcut implozie Imperiul Sovietelor, în decembrie 1991. Toată lumea a sperat că Rusia va îmbrățișa calea naturală a libertăților, într-o democrație imperfectă de tip Elțîn, în care privatizarea s-a transformat în jaf și dictatura comunistă în oligarhia siloviki, a potentaților din partid și din serviciile secrete, cei care au apucat pe rând resursele statului. Chiar și venirea tânărului fost maior KGB de la rezidența din Germania, Vladimir Putin, a fost văzută bine inițial pentru că era un om care trăise în Vest și care știa lumea occidentală, deci putea pune controlul pe jaful generalizat al avuției de stat, să controleze îmbogățiții de tranziție, și, în același timp, să cultive libertățile și construcția unui stat național al rușilor.

Nu a fost așa, iar Rusia a intrat pe panta autocratică, cu ambiții neo-imperiale, iar după declanșarea războiului de agresiune la adresa Ucrainei, la 24 februarie 2022, s-a transformat în dictatură de stat, ulterior în dictatură uni-personală a lui Putin, iar represiunea împotriva cetățenilor săi se accentuează zi de zi. O pot spune astăzi cei condamnați pentru postări pe Internet, oponenții războiului din Ucraina, cei care rămân zile în șir fără internet, și toată populația rusă blocată să acceseze convorbirile telefonice pe rețelele criptate, Whatsapp, Telegram, Vkontakte, așteptând intrarea pe rețeaua unică controlată de stat. Halal libertăți individuale, că despre drepturile omului nu mai putem vorbi după valul de asasinate și defenestrizări ale celor din companiile de stat și din interiorul regimului sau după episoadele asasinatelor Politkovska, Nemtsov, Navalnîi și mulți alții.

Lecțiile războiului de agresiune din Ucraina și a summitului Anchorage: SUA, UE și Ucraina înseamnă pace!

Summitul de la Anchorage a fost o încercare temerară, dar bine țintită, de a-l atrage pe Donald Trump de partea Rusiei și de a vopsi Ucraina și Europa – o temă recurentă de război informațional – în culorile sumbre ale Partidei Războiului. Mai ales că tema fusese cultivată masiv în perioada anterioară de propaganda rusă pe toate direcțiile, în Rusia și în toate statele democratice, fiind preluată de asociații pro-ruși din Occident, așa-numiții suveraniști dar și partidele anarhice de stânga pe care le plătesc și le dirijează Rusia în Europa și în lume. Rezultatul trebuia să fie dezastruos pentru Occident, într-o continuare a tradiției consacrare de Uniunea Sovietică.

Ce s-a întâmplat însă? A venit luni, 18 august la Casa Albă și desantul europenilor alături de Volodimir Zelenski. Și a mai contat realitatea factuală: Vladimir Putin a refuzat încetarea focului și uciderea oamenilor, mai mult, continuă atacurile susținute cu rachete și drone mult în spatele liniei de contact, în orașele ucrainene, acolo unde țintele sunt civilii, locuințele, grădinițele, spitalele, restaurantele și străzile unde vânează obiective fără legătură cu dimensiunea militară, cele care sunt menite să slăbească reziliența societală și hotărârea ucrainenilor de a susține lupta lor de apărare în linia întâi. Adică crime de război în fiecare zi!

Reuniunea de la Casa Albă și perspectiva întâlnirii Putin-Zelenski și cu Trump, fără precondiții, a determinat o schimbare masivă de paradigmă. Putin fuge de discuții de pace, tărăgănează negocierile și continuă războiul, cu încrederea că de fapt azi câștigă și victoria sa e aproape, că timpul e în favoarea sa. Dar făcând acest lucru, el a pierdut miza Mitului Păcii: pacea este astăzi asociată cu Trump, America, europenii, Ucraina, Zelenski, iar Putin e doar un agresor, care promovează războiul, evită pacea, fuge de pace și nu dorește sub nici o formă să încheie războiul pentru că îi este frică de pace și de confruntarea cu propria populație, a doua zi după război.

Pacea este deja apanajul evident, și tot mai vizibil, în perioada următoare, a Occidentului, a SUA, Europei, Ucrainei. Acum se vede cu adevărat cine vrea pace și cine se acoperea de sloganul păcii în mod fals, în agresiunea sa militară, cu aparența unei dorințe de pace, când accelera și amplifica războiul. Putin devine Stalin din perioada Luptei pentru Pace a comuniștilor. Nu e întâmplător că un bătrân de 75 de ani a fost condamnat la închisoare pentru că l-a hulit pe Stalin, simbolul reinstalat de Putin în prim planul panteonului său de referințe și pe care vrea să-l depășească ca durată a domniei sale la Kremlin și asupra Rusiei.

După ce a repurtat o victorie, Rusia pe cale să piardă războiul informațional cu Occidentul.

Reuniunea de la Anchorage a fost o mană cerească pentru Putin și mașinăria sa de zgomote care produce războiul informațional. El vesel, toți comentatorii săi de casă jubilau cum l-a păcălit Șefu’ pe Trump și cum i-a îngenunchiat pe europeni și pe Zelenski. Dar săptămâna următoare, această cultivare a Marelui Putin, egalul lui Trump, care a făcut din nou Rusia egalul Americii, cu care împarte lumea și decide despre pacea și securitatea în Europa, s-a dus în derizoriu, fiind înlocuită cu marea problemă a întâlnirii rapide cu Zelenski. Zelenski, actorașul, cel hulit și batjocorit. Cel nerecunoscut în legitimitatea sa democratică pe baza falsului și propagandei.

Acum Putin trebuie să-l întâlnească, să stea la aceeași masă cu el, să-l recunoască, să se confrunte cu el și să vină cu soluție de pace care să nu arate nici că pune precondiții pentru o banală întâlnire, nici că tărăgănează pentru a nu face pasul decisiv spre pace, nici că impune pe fond Războiul. Pentru că, pentru Putin, menținerea războiului - acesta sau unul viitor, testând articolul 5 și NATO în Europa - este existențială. Doar așa va putea să se mențină la putere. În caz contrar, chiar oligarhii săi, oamenii din cercul de putere, cu toții vor deschide tema relevanței și costurilor războiului din Ucraina pentru câștiguri minore.

Toți vorbesc despre reconstrucția Ucrainei, eventual cu banii Rusiei blocați în Occident. Nu s-a deschis încă tema despăgubirilor de război, de care Rusia a scăpat după Războiul Rece și care a făcut-o, poate, să recurgă din nou la război în plin secol 21, în Europa. Acum va plăti și despăgubirile, pentru ca lecția să rămână profund întipărită în memoria și buzunarele rușilor pentru ca să nu mai accepte vreodată războiul ca soluție pentru ambițiile excesive și nejustificate ale unui lider septuagenar, pregătit pentru pensionare, dacă nu mai rău.

Până atunci, pacea, lupta pentru a ajunge la un acord - pacea justă și durabilă, nu simulacrele de pace a la russe - sunt apanajul Occidentului. La Washington s-a discutat despre planificarea garanțiilor de securitate acordate Ucrainei, implicarea asumată deja a sprijinului și coordonării lor de către Statele Unite - celebrul BackStop, apoi sprijinul american pentru apărarea anti-aeriană – tradusă în vânzarea către Ucraina, via NATO, a 17-20 sisteme Patriot dotate cu muniție suficientă, care să apere teritoriul la Vest de Nipru și orașele ucrainene, precum și eliberarea și apărarea cerurilor de către aviația americană. Desigur, fără prezență americană pe teren, dar cu capabilități aviatice suficiente în țările NATO vecine, cu precădere România și Polonia.

De altfel, acesta este și rolul celorlalte două forțe de pace. Prima de reasigurare, 50.000 de oameni din statele europene și non-europene donatoare, prezente pe teren în Vestul Ucrainei(nu la linia de contact) cu rolul de a interveni dacă Rusiei îi mai trece vreodată prin cap să atace mai departe Ucraina. Apoi misiunea de monitorizare ruso-ucraineană, cu un terț stat acceptabil ambelor beligerante, alături de tehnologia necesară – drone de supraveghere, sateliți, inspecții pe teren ale observatorilor.

Cam acesta e planul de pace Occidental. Încercarea lui Lavrov de a se băga în poză, cu pretenția unui veto rus pe caracteristicile misiunii, a fost respinsă de președintele Finlandei, Alexander Stubb: cât timp agresorul e Rusia, garanțiile sunt împotriva, nu împreună cu Rusia. La fel și la nivel european: Rusia nu mai are ce căuta în securitatea Europei, după episodul Ucraina

‍