Iulian Chifu // NATO – summitul celui mai mic numitor comun

A trecut summitul NATO de la Haga. A trecut cu bine, dealtfel. Chiar dacă a emis un comunicat cu 5 articole, dintre care ultimul salută gazda organizatoare, Țările de Jos. Fără precedent. Pe de altă parte, compormisuri și concesii s-au făcut în primul rând față de Donald Trump, președintele Statelor Unite aflat la cel de-al doilea său mandat – durata redusă sub 24 ore a lucrărilor, pentru a nu repeta retragerea intempestivă înaintea finalului programului ca la summitul G7 din Canada, dar mai ales plasarea hotărârilor aliaților sub fatidicul număr 5 – articolul 5 contra 5% din PIB pentru apărare până în 2035. Dar și cu compromisuri în favoarea Spaniei, prin eliminarea formulării TOȚI aliați s-au angajat și menținerea doar a Aliații s-au angajat... De ajuns ca același Donald Trump să-și găsească o nouă țintă și o nouă negociere pe care și-o dorește constrângătoare și victorioasă.

Am avut un summit al celui mai mic numitor comun. Negocieri intense, abordare diplomatică și chiar psihologică pentru a atinge câteva obiective: menținerea interesului SUA pentru apărarea comună a Europei, menținerea unității aliate, mențiunea Rusiei drept amenințare la adresa securității aliate(și atât, fără calificări, fără noi sancțiuni) și menținerea pietrei de temelie a articolului 5, confirmat de ambasadorul SUA la NATO sub forma „dar articolul 3 trebuie îndeplinit” respectiv faptul că statul este primul responsabil pentru propria apărare, formulă regăsită în documentul final.

De asemenea, la realizări se află participarea Președintelui Ucrainei – chiar dacă nu în context NAC – și în formatul Consiliului NATO-Ucraina la nivelul miniștrilor de Externe. Și recunoașterea legăturii dintre securitatea Ucrainei și cea aliată este la plusuri, chiar dacă menținem ambiguitatea constructivă în legătură cu articolul 5 la nivelul Președintelui Trump – explicațiile de pe culoare au mers în direcția cum să puneți o asemenea întrebare, e o impunitate față de tot ceea ce a făcut America deja pentru Europa în atâția ani – dar și pe cea în perspectiva aliată a Ucrainei – fiind salvată formularea Ucraina nu va fi primită niciodată în NATO, care a circulat pe coridoare, venind tot de la Washington.

Nu știm câtă Americă va mai fi în Europa în viitor,. Revista Strategică a Apărării și revizuirea posturii militare a Americii în lume, inclusiv în Europa, cu redistribuirea anunțată sore Indo-Pacific, se menține. Certe sunt doar componentele strategice – vezi scutul de la Deveselu și cele asociate, atât timp cât nu există un final al negocierii privind START 3 plus cu Rusia – ca și amplasarea bazelor și componentelor trupelor americane pre-poziționale pentru proiecția forței – Baza de la Kogălniceanu poate sta sub un asemenea statut – sau variantele plătite de către statele gazde – vezi Camp Trump în Polonia și alte componente în Estonia, de exemplu. Până la sfârșitul anului vom avea un răspuns, ca și pe cel la întrebarea existenței unui transfer responsabil, fără găuri, hiatusuri sau vulnerabilități suplimentare în privința apărării europene.

Un hâtru ar putea spune că e, totuși, prea puțin la capitolul numitorului comun pentru o alianță cu o asemenea etate, care a împlinit la început de aprilie 76 de ani. Optimistul ar putea răspunde că există NATO, e o certitudine, că există unitate și există articolul 5, cu certitudine cât timp se respectă elementele asumtate la summit privind cheltuielile militare și pentru apărare al fiecărui stat. Chiar și formula de 3,5% pentru apărare nemijlocită plus 1,5% pentru cheltuieli legate de apărare dăinuie în discursurile publice, inclusiv ale Secretarului General al NATO, Mark Rutte, dar nu se regăsește ca atare în declarația finală, care rămâne la 5% pentru apărare.

O altă dezbatere majoră vizează perspectiva Rusiei de a testa NATO, respectiv funcționarea articolului 5. Și aici Rutte susține că testarea va avea loc după 2030, deci peste 5 ani, luând în considerare viteza de refacere a forței și situația economică a Rusiei. Totuși discuția ar putea fi incorectă dacă Rusia alege să nu sincronizeze atacul și testarea articolului 5 cu înfrângerea în Ucraina(sau o pauză de armistițiu parțial) ci să o facă exact după momentul recalibrării prezenței americane în Europa, eventual după iarna ce vine. Totuși optimiștii consideră că și neafirmarea unei neimplicări în apărarea Europei explicit și menținerea formulării din Declarația Finală de la Haga în termenii în care a fost convenită și adoptată joacă rolul descurajării credibile a Rusiei, pentru că aceasta nu știe sigur dacă și SUA rămâne în Europa, implicată în cazul unei posibile reacții militare de apărare comună sau dacă are în față doar statele europene.

În orice caz, numitorul comun este redus, este prea puțin, și transmite o imagine mai puțin veselă partenerilor și susținătorilor Alianței transatlantice. E adevărat că documentul final plasează transferul de responsabilitate pentru apărarea Europei de la SUA către pilonul european al NATO, implicând și partenerii NATO non – UE, dacă nu și partenerii globali interesați în apărarea și securitatea Europei. Duplicările și eventualele inovații pe matricea UE rămân integrate în această realitate, cu statele NATO non UE binevenite în producția europeană de arme în Europa, nu neapărat europeană, mai ales după acordurile strategice cu Marea Britanie, Canada, Australia etc.

Totuși reclădirea spațiului de încredere și a bazei comune a NATO va fi validată anul viitor, la următorul summit al NATO, acolo unde o Declarație mai consistentă adoptată după revista strategică a Apărării Americii va da semnalul clar al extinderii părții comune acceptată de toți aliații privind NATO și rolurile respectiv pozițiile și misiunile îmbrățișate în viziunea comună consolidată aliată de a privi lumea. Cu Rusia și Ucraina în prim plan, sperăm noi. Și fără atâtea ambiguități constructive.