Iulian Chifu // Putin-Trump: ciocnirea voințelor și confruntarea alfa strong macho man

Iar provocarea retoricii nucleare și sarcasmului lui Dmitri Medvedev a dus la reacția concretă de mutare a submarinelor americane în proximitatea Rusiei, la început de august. O reacție de forță, asociată cu acțiunile similare sovietice din timpul crizei rachetelor din Cuba, din 1962, dar pe fondul unei ciocniri de voințe cu Putin, care încearcă să câștige maximum, chiar dacă recursul la retorica nucleară e un gest de slăbiciune, minimalizarea efectelor sancțiunilor o încercare disperată de descurajare a ceea ce vine din partea lui Trump, iar recursul la tehnologia de lovire mai repede și mai puternic în profunzime, în spatele frontului, o tentativă de subminare a rezilienței societale ucrainene.

Trump are trei soluții: să clipească și să spună că nu e războiul său, a încercat, nu merge, nu-l poate opri – dar asta l-ar arăta slab, fapt inacceptabil; să dezescaladeze și să nu aplice amenințarea cu sancțiunile dure – dar această direcție e imposibilă după ce Putin și gașca sa și-au bătut joc și l-au ridiculizat la nivel internațional pe președintele american; să meargă înainte cu amenințările și impunerea păcii cu forța și în cazul Rusiei, cu sancțiuni și livrări consecutive masive de armament către Ucraina, care să oblige Rusia să renunțe la război, încasând costuri mai mari decât dacă ar fi acceptat propunerile inițiale ale lui Trump.

Escaladare și provocare cu răspuns obligatoriu: măsura celui mai puternic

Când vorbim despre masculi alfa, oameni cu imagine și dependenți de percepția publică și nevoia de a apărea puternic față de propriul public și în fața întregii lumi, ciocnirea de voințe este inevitabilă și se soldează cu costuri majore pentru perdant.

O asemenea confruntare e prezentă deja, chiar dacă nu a existat un schimb de replici direct între Trump și Putin, doar cel prin reprezentanți, cazul Medvedev fiind relevant aici. Nu e Putin, e Medvedev, fost președinte, suficient de important pentru a lovi puternic prin retorica sa împotriva lui Trump, suficient de marginal în decizie pentru a evita escaladarea, credea planificatorul confruntării de la Kremlin, responsabilul de strategie, Sergei Kirienko.

De partea cealaltă, la Casa Albă, gândirea Trump este că nu poți arăta slăbiciune față de nimeni și că, atunci când ești atacat de la orice nivel, trebuie o replică solidă, nimicitoare, fără rest. Care duce la escaladare, e adevărat, dar care este un răspuns necesar, obligatoriu și așteptat de proprii adepți, pe care nu poate să nu-i mulțumească Președintele Trump, cu orice risc.

Este motivul pentru care schimbul de replici în social media dintre Președintele SUA, Donald Trump, și fostul președinte, actual vicepreședinte al Consiliului de Securitate al Rusiei, Dmitri Medvedev, la 31 iulie, a determinat reacția faptică, directă și ofensivă de mutare a două submarine nucleare americane în proximitatea Rusiei, fără ca poziția ocupată să fie dezvăluită, dar cu anunțul că ordinul președintelui Trump a fost îndeplinit, în weekend.

De ce ar fi escaladat Trump retorica nucleară a lui Medvedev? Medvedev, care nu este la primul său episod, el asumându-și, în cadrul administrației Putin, rolul de actor care-și asumă o abordare extremă și vocală a oricărui subiect, în ciuda opoziției acestui comportament cu postura cunoscută a sa când era în administrație – cel de moderat, o schimbare menită tocmai să-i arate lui Putin loialitatea sa inițial, ulterior pentru că i-a fost imposibil să mai refuze rolul atribuit în războiul informațional al Rusiei cu lumea.

Trump a considerat că amenințările nucleare la adresa Americii și a cetățenilor săi sunt inacceptabile, că trebuie să primească un răspuns dur, în logica sa de putere. De aceea, la 1 august, a declarat că a ordonat repoziționarea a două submarine nucleare în proximitatea Rusiei pentru a-i arăta lui Medvedev că nu trebuia să abordeze astfel subiectul, cu „declarații provocatoare excesive.”

După ce i-a spus că a depășit limita și să aibă grijă ce vorbește, Trump a reacționat la menținerea posturii ațoase a lui Medvedev printr-un act de forță – mutarea submarinelor – „ca nu cumva declarațiile nebunești, provocatoare și inflamatoare ale lui Medvedev să se dovedească mai mult de atât.”

Pentru că nu s-a abținut și nici nu a retractat după ce i-a cerut să „aibă grijă ce vorbește”, pentru că „intră într-un teritoriu foarte periculos”, acțiunea de răspuns a lui Trump a devenit obligatorie, în jocul de cocoși în care s-a angajat și din care nu mai poate ieși altfel decât pierzându-și credibilitatea.

Concomitent, Secretarul de Stat american, Marco Rubio, a minimalizat, în răspunsul său dat jurnaliștilor, nivelul real de amenințare creat de amenințările fostului președinte rus, ca și gravitatea sau amenințarea pe care cuvintele lui Medvedev o reprezintă atunci când se referă la perspectiva de a utiliza arma nucleară.

Rubio a apărat, totodată, reacția virulentă a președintelui Trump, despre care a spus că era obligatorie și că nu se putea ca un președinte american să ignore postura provocatoare și impardonabilă îmbrățișată de fostul președinte rus în actuala încleștare verbală. Tocmai postura sa de membru de prim-plan, chiar vicepreședinte al Consiliului de Securitate al Rusiei, face ca „și cuvintele sale să aibă un impact” precum un „provocator”, de aceea nu poate fi ignorat și nu se poate trece peste aceste cuvinte.

Retorica nucleară: scut și spațiu de egalitate strategică SUA–Rusia

Retorica nucleară este o constantă din partea rusă, revenită în repetate rânduri în timpul războiului pe scară largă, de mare intensitate, pe termen lung al Rusiei asupra Ucrainei. Recursul la acest procedeu nu este deloc un act ce exprimă putere, din contră, așa cum nici nu e în măsură să creeze baze de descurajare credibilă pentru Rusia lui Putin: este un gest de slăbiciune, care demonstrează clar că forța convențională a armatei ruse, blocată de trupele ucrainene să ia Kievul, nu mai e de ajuns pentru a crea descurajare și nu-i e la îndemână Rusiei să o utilizeze pentru a avea o victorie rapidă și copleșitoare în război; că actuala retorică e doar o încordare de mușchi excesivă, provocatoare și inadmisibilă, neprofesională și iresponsabilă, de tip șantaj, care reclamă reacție și expunerea jocului la cacealma al Rusiei pe temele nucleare; și că recursul la retorica nucleară arată dorința Rusiei de a se afirma într-un domeniu în care mai poate transmite o formă de paritate cu America lui Trump, pentru a compensa asimetriile evidente în materie militară față de SUA și disparitatea cu aceasta.

Din punctul de vedere al Rusiei, retorica nucleară ar fi trebuit să funcționeze la nivel simbolic, cu tușe ostentative, dar o amenințare suficient de subtilă, dar și vizibilă și amplificată de propagandă, pentru a contura postura de actor puternic a Rusiei față de propriul public și cel internațional. Este și motivul pentru care, după referințele lui Medvedev, la 1 august, Putin a vorbit de lângă Lukașenko, liderul Belarusului la care se afla în vizită, pentru a promova narațiunile Moscovei prin presa oficioasă, inclusiv retorica nucleară, dar pe care a lăsat-o din nou în seama celui de lângă el.

Astfel că Lukașenko l-a criticat pe Trump și mai ales eforturile sale de a aduce Rusia la masa negocierilor pentru a încheia războiul, insistând că președintele american trebuie să acționeze cu atenție și că Trump nu poate să „dicteze regulile” în recenta confruntare militară ruso-ucraineană, numită convențional „operațiune militară specială rusă”, mai ales când în fața sa stă o putere nucleară.

Retorica nucleară a fost încercată în mod repetat ca parte a tipului de control reflexiv al Rusiei pentru a obține decizii de care să beneficieze Rusia. Și utilizarea lui Lukașenko lângă Putin, sau indirect, în absența președintelui rus, pentru a livra amenințări nucleare subtile, este o practică curentă. Exact așa cum ieșirile virulente ale lui Medvedev, precum cea din 31 iulie, sunt parte a aceluiași joc, chiar dacă nivelul de credibilitate și relevanță al lui Medvedev rămâne suficient de marginal.

Așa cum anumite momente din război au fost marcate de dispariția totală a oricărei retorici nucleare, așa și momentele de izbucnire ale lui Medvedev și amplificarea inflamatorie de către propaganda rusă a retoricii sale au fost destinate creării panicii la nivelul cetățenilor occidentali, neobișnuiți cu acest nivel de retorică publică iresponsabilă.

Iar la nivel oficial, simplul fapt că Putin putea interveni și defini nivelul retoricii lui Medvedev e suficient pentru a transmite subtil și indirect mesajul privind supărarea sau hotărârea președintelui rus, care a autorizat această luare de poziție.

Reacțiile la mutarea lui Trump de a aduce submarinele nucleare în preajma Rusiei nu au întârziat, și ele generate de dorința de replică și poziționare vizibilă și cât mai solidă, care să indice postura de putere, dar totodată și un anumit tip de avertisment și dorință de dezescaladare.

Iar direcțiile propagandei au fost: mai întâi critica de a diminua relevanța acțiunii lui Trump, solicitarea către propriul guvern de a reacționa cu putere la amenințare, critica potrivit căreia acest comportament nu duce către pacea dorită de Trump, ba chiar Serghei Markov a subliniat o altă retorică tradițională – că Trump și-a pierdut mințile când a trecut la mișcarea submarinelor nucleare.

Altă direcție a reamintit episodul Cuba, solicitând ca și armele nucleare ruse să plece din nou către Havana, acolo unde au fost într-o misiune în iunie 2024, cu aceleași valențe de comunicare strategică ofensivă la adresa SUA.

Toate mesajele sunt concomitente în așa fel încât să se creeze confuzie, frică și să se evite așezarea evaluărilor occidentale pe o singură direcție definită ca reacție a regimului la ordinul lui Trump.

Statele Unite sunt bune doar dacă Trump ajută la atingerea obiectivelor fără luptă, forțând Ucraina să capituleze necondiționat.

Pe fond, Rusia a continuat să joace rolul de a sublinia că obiectivele sale din război nu s-au schimbat, chiar dacă are pretenția, în același timp, că înaintează cu negocierile tehnice care s-au soldat doar cu schimburi de prizonieri și corpuri ale celor uciși în război. Rusia e dezinteresată de orice formă de încheiere a războiului pentru că aceasta s-ar transforma într-o amenințare existențială la adresa lui Putin și a echipei septuagenare din jurul său, care s-ar confrunta cu solicitări și presiuni de a părăsi puterea, odată ce nu mai livrează pentru zona propriilor oligarhi și au adus numeroase costuri întregii elite de siloviki care-i înconjoară.

De aceea, Putin nu dorește nici o formă de încetare a confruntării, punând acest refuz pe frica de a nu permite Ucrainei să se înarmeze mai bine în orice pauză a războiului la care ar achiesa.

Este de înțeles că această poziție l-a înfuriat pe Donald Trump, mai ales când a fost însoțită, la diferite niveluri, de sarcasm, mișto-uri, bătaie de joc la adresa sa sau când a provocat prejudicii imaginii sale și posturii sale de putere la nivel internațional. Și cum are la îndemână instrumentul comercial și al sancțiunilor, președintele american nu va ezita să-l folosească, el explicând publicului american că nivelul afacerilor cu Rusia e, practic, irelevant, așa cum e și cu India, unul dintre actorii care va pătimi din cauza sancțiunilor secundare la adresa celor care susțin Rusia, cumpărând petrolul său.

Trump dorește să dea o lovitură substanțială și BRICS, organizație pe care o consideră o amenințare după ce a luat în discuție renunțarea la referențialul dolar ca valută în comerțul dintre statele membre.

Putin a reluat, la 1 august, aceleași cerințe pe care le avea la începutul războiului, dovedind că nu a făcut nici un compromis spre pace și că nu a învățat nimic din război, în ciuda pierderilor relevate de oficialii americani, care depășesc 110 mii de morți numai de la începutul anului, cu un ritm al pierderilor enorm, greu acceptabil oricărui stat.

De lângă Lukașenko, Putin a anunțat că forțele ucrainene trebuie să se retragă complet de pe teritoriile controlate în regiunile anexate ilegal de Rusia – în Luhansk, Donețk, Zaporijia și Herson. Apoi că Ucraina trebuie să renunțe la ambiția sa de a deveni vreodată membru al NATO. Aceste condiții sunt doar începutul, precondiții pentru a începe negocierile.

Desigur, Putin a reiterat întreaga retorică vizând așa-numitele „cauze fundamentale” ale războiului, cele puse pe seama Occidentului – inclusiv extinderea NATO dincolo de acordul pentru Germania reunificată, dar și condiția veto-ului rus pe toate temele de securitate din Europa. Li se adaugă condițiile „de-nazificării”, respectiv cele de utilizare a limbii ruse ca limbă oficială în Ucraina și restabilirea preeminenței Patriarhatului Bisericii Ortodoxe Ruse în Ucraina.

Rezultatul acestei retorici a fost relevat de Marco Rubio, care a subliniat încă din 31 iulie că SUA nu au văzut nici un progres și nici un „interes sincer” al Rusiei de a încheia războiul și că președintelui Trump îi revine rolul de a decide cum dorește să continue eforturile pentru asigurarea păcii „dacă una dintre cele două părți se dovedește complet dezinteresată.”

Prezentarea negocierilor tehnice ruso-ucrainene ca fiind pozitive de către Putin nu a fost decât o încercare de a proba publicului că încă se negociază, că nu blochează el aceste eforturi, chiar dacă e vorba doar de chestiuni tehnice, nicidecum de negocieri politice substanțiale. Așa cum a pus eventualele dezamăgiri ale lui Trump privind viteza de negociere pe seama „așteptărilor excesive” ale acestuia.

Ultimele declarații ale președintelui Zelenski, care nu vede posibilitatea încheierii războiului cât timp Putin e la conducerea statului rus, au fost utilizate retoric pentru a reclama că Ucraina vrea schimbare de regim la Kremlin, în condițiile în care Putin însuși nu recunoaște conducerea aleasă democratic a statului ucrainean și dorește schimbarea lui Zelenski înaintea oricărei negocieri la acest nivel.

Stabilitatea economică rusă care nu există: descurajarea sancțiunilor

O altă linie a retoricii ruse, întărite la conferința comună de presă Putin–Lukașenko, a fost aceea că sancțiunile nu influențează economia rusă – un fals deja contrazis chiar de Rusia, la Sankt Petersburg, acum două luni, când oficialii ruși, inclusiv Putin, au recunoscut stagnarea și intrarea în recesiune, concomitent cu epuizarea Fondului de Bunăstare care a asigurat resursele pentru industria militară rusă până astăzi.

Motivul de schimbare a sensului retoricii, evident aprobat de Putin, este tocmai perspectiva întăririi sancțiunilor de către Putin și creșterea cu 100% a taxelor vamale reciproce, dar în special a celor secundare, față de statele ale căror companii sprijină economia rusă, cumpără petrol sau ajută la ocolirea sancțiunilor inițiale și susțin economia sa și efortul de război.

Puterea militară dominantă și stabilitatea economică, ca teme majore ale celor doi, ajută și la menținerea unui nivel de încredere, fie și marginal, la nivelul propriei populații, care experimentează deja probleme economice, de aprovizionare, de inflație și costuri, de lipsuri de produse, la care se adaugă dispariția bărbaților întreținători de familii și revenirea criminalilor din război, cu o creștere exponențială a crimelor violente în societate.

În plus, opțiunea lui Putin de a recompensa veteranii de război și de a-i pune în funcții de conducere, schimbând elita țării, nu a avut decât un rezultat negativ în toate locurile în care această procedură a fost încercată, neexistând nici un caz fericit, pozitiv, lesne de arătat și multiplicat public de către propagandă, nu mai spunem lesne de adus în prim-planul puterii centrale ca exemplu, alături de Putin.

Din contră, retorica celor doi șefi de state din Uniunea statală Rusia–Belarus susține că sancțiunile și ajutorul militar acordat Ucrainei nu vor schimba rezultatul războiului și că Trump ar trebui să renunțe să mai încerce să soluționeze războiul, care merge fără drept de apel spre victoria Rusiei. Trump era bun dacă asigura, la masa verde, atingerea obiectivelor Rusiei așa cum au fost ele formulate, inclusiv capitularea Ucrainei, dar nu se pune problema de vreo concesie pe care să o facă Rusia.

Putin s-a lăudat cu intrarea în serviciu a sistemelor de rachete hipersonice Oreshnik, ce urmează a fi amplasate în Rusia și Belarus, în 2026, pentru a sublinia puterea militară rusă. Lukașenko a lăudat Rusia ca fiind un tezaur de tehnologii și resurse inepuizabile, care asigură avantajul militar acum și în viitor, dar a subliniat și că rușii și belarușii nu trebuie să se preocupe de sancțiunile occidentale pentru că împreună au cu ce supraviețui și depăși Occidentul. Și, bineînțeles, proba ar fi faptul că sancțiunile nu au afectat deloc economia rusă.

Nu în ultimul rând, acțiunile legale ale Rusiei și represiunea continuă, transformarea Rusiei dinainte de război – o autocrație a unei grupări din jurul lui Putin bazată pe resursele energetice spoliate în interes propriu – construiesc o ideologie a inevitabilității puterii lui Putin, care a trecut spre o formă de dictatură unipersonală a lui Putin, cu eternizarea la conducerea statului rus a grupării sale septuagenare, care nu va ieși decât biologic din funcții.

Prevenirea sentimentelor anti-război, care devin tot mai prezente în Rusia la nivelul populației, pe măsură ce se prelungește războiul, perspectiva angajării într-un război cu statele membre NATO pentru a testa articolul 5 al alianței – cu sau fără legătură cu încheierea războiului în Ucraina – au determinat măsuri tot mai dure privind controlul internetului.

Astfel, Rusia a mers până la pedepsirea „căutărilor neintenționate a conținutului extremist” sau „încălcarea procedurilor prin folosirea VPN-urilor”, pedepsirea ofenselor la adresa autorităților sau „justificarea sau propaganda terorismului” – cu referire directă la tot ceea ce nu este agreat de propaganda oficială. Apoi este vorba despre revocarea cetățeniei.

Toate aceste elemente împing cenzura la dimensiuni dincolo de cele din perioada sovietică, consolidând controlul. Interzicerea WhatsApp în viitor și mutarea comunicării și a fluxului de date pe platforma MAX, controlată de Kremlin, inclusiv prin înlocuirea platformelor precum Telegram, toate merg spre represiune, coerciție și mișcarea dictaturii Putin spre totalitarism și tiranie directă, prin obligarea la muncă în folosul statului – de fapt, al lui Putin – inclusiv la participare la război printr-o viitoare mobilizare generală, cea care ar reprezenta punctul de inflexiune care va marca această schimbare definitivă a sistemului dictatorial rus al lui Putin.

Bătălia tirurilor cu rază lungă: subminarea rezilienței societale ucrainene

Toată această competiție dublează o altă confruntare cu caracteristici militare și tehnologice, respectiv capacitatea de a lansa tiruri cu rază lungă de acțiune. Și dacă Ucraina utilizează operațiunile sale creative pentru a distruge aglomerări de trupe, centre de comandă și control, baze de aprovizionare, avioane strategice, armament, carburanți, transporturi sau infrastructură logistică cu relevanță strategică pentru aprovizionarea războiului, Rusia folosește la rândul său această tehnologie pentru a distruge sau măcar a submina reziliența societală ucraineană.

Pentru că roiurile de drone și rachete, precum și acțiunile directe asupra orașelor situate departe, în spatele liniei de contact și liniei frontului, nu au nici o relevanță militară alta decât înfrângerea voinței de a lupta a ucrainenilor, a sprijinului la adresa propriei armate, pe care Rusia încearcă să le altereze.

Astfel, Rusia continuă inovațiile vizând dronele cu rază lungă de acțiune, care lovesc și provoacă victime civile în Ucraina, precum recenta utilizare a dronelor cu reacție Geran-2, analogul rus al Shahedului 238 iranian, care atinge viteze de până la 800 km pe oră și pare să funcționeze ca o rachetă de croazieră.

Acest tip de dronă a fost utilizat la 8 ianuarie într-un pachet împotriva Kievului, cu scopul de a supraîncărca sistemele de apărare ucrainene și aduce victime civile multiple, inclusiv din lipsa timpului de avertizare. O asemenea capabilitate creează avantaje pentru subminarea rezilienței societale a Ucrainei, cu precădere în orașele dens populate.

Institutul de Studiere a Războiului consideră că Rusia nu poate produce acum în masă aceste drone, din cauza dependenței de Iran și China pentru motoarele turbojet utilizate.

Probabil acesta este motivul pentru care Pentagonul a anunțat că va vinde AMRAAM – Advanced Medium Range Air-to-Air Missiles – Ucrainei, rachete cu rază medie care ar fi capabile să doboare aceste noi drone cu reacție. Anunțul a venit la 31 iulie și a vizat un contract de 3,5 miliarde de dolari cu Raytheon, compania care produce rachetele AMRAAM, sistemele de telemetrie AMRAAM și alte activități inginerești de sprijin pentru aceste categorii de armament.

Documentul Departamentului american al Apărării arată că vânzările se pot face către Ucraina și către alte state occidentale.

Așadar, bătălia privind loviturile țintite la distanță, în spatele liniei frontului, pare cea mai activă și relevantă astăzi în perspectiva oricărui avans în război în privința ambelor părți. Dacă SUA a optat să sprijine Ucraina pe această dimensiune, Rusia se poate sprijini, la rândul său, pe ajutorul Iranului și Chinei, fără garanții în privința părții care va avea supremația și cât de mult va ajuta acest pas în ecuația războiului care continuă.