Mihai Isac // „Lumina” falsă de la Moscova: ortodoxia românească întinată în numele Lumii Ruse

Evenimentul s-a desfășurat pe 29 august 2025 și a marcat startul oficial al campaniei BEP pentru alegerile parlamentare anticipate din 28 septembrie 2025, sub sloganul „Credem în Moldova”.

Liderii blocului, Igor Dodon (PSRM), Vladimir Voronin (PCRM), Irina Vlah și Vasile Tarlev, au urcat pe o scenă amenajată lângă zidurile mănăstirii și au ținut discursuri cu pronunțate accente pseudo-religioase și anti-românești. Alegerea acestei locații sacre pentru un eveniment electoral a generat imediat reacții critice din partea societății civile și a oponenților politici, care acuză instrumentalizarea Bisericii și a simbolurilor istorice în scopuri politice partizane.

Mănăstirea Căpriana este o vatră voievodală transformată în tribună politică. Întemeierea sa coboară până în epoca medievală timpurie, prima mențiune documentară datează din 1429, când domnitorul Alexandru cel Bun (din dinastia Mușatinilor) a conferit lăcașului statutul de mănăstire domnească. De-a lungul secolelor, mari voievozi ai Moldovei au fost ctitori și binefăcători ai Căprianei, inclusiv Ștefan cel Mare, Petru Rareș, Alexandru Lăpușneanul sau Vasile Lupu sunt consemnați ca protectori ai mănăstirii. Prima biserică de piatră, cu hramul Adormirii Maicii Domnului, a fost ridicată pe la 1425 în vremea lui Alexandru cel Bun, fiind ulterior reparată de Ștefan cel Mare (după un cutremur din 1471) și rezidită de Petru Rareș în anii 1542–1545. Ansamblul monastic de la Căpriana a servit adesea drept necropolă boierească și domnească, găzduind mormintele unor membri ai familiilor domnitoare și dregători de seamă ai Moldovei (de aici supranumele de „necropolă a Mușatinilor”, folosit uneori în cultura istorică populară). Prestigiul istoric al mănăstirii face cu atât mai șocantă deturnarea sa în scop electoral, transformând un sanctuar al memoriei naționale într-o tribună pentru mesaje politice de moment.

Discursuri anti-occidentale pe fundalul ctitoriilor Mușatine. În cadrul lansării Blocului „Patriotic” la Căpriana, liderii pro-ruși au îmbrăcat retorica electorală în straie spirituale. În același timp, mesajele lor politice au fost profund anti-occidentale și anti-guvernamentale. Igor Dodon a pictat un tablou apocaliptic al R. Moldova, declarând că „din țară și popor nu va rămâne nimic: nici economie, nici populație..., nici credință, nici biserică, nici identitate moldovenească, nici suveranitate, nici neutralitate, nici statalitate – numai un teritoriu pustiu oferit intereselor altora”. Fostul președinte a acuzat direct liderii occidentali (precum președintele Franței și cancelarul Germaniei) de a fi „păpușari” ce vor să subjuge Moldova intereselor străine, reluând clișee ale propagandei Kremlinului.

Vladimir Voronin, la rândul său, a îndemnat să „nu uităm niciodată de credință, să nu trădăm interesele noastre și să nu ne închinăm în fața nimănui folosind credința”, o aluzie străvezie la adversarii pro-occidentali, prezentați ca atei fără valori, în contrast cu blocul „Patriotic” care se erijează drept apărător al credinței strămoșești. Mesajul fundamental transmis de pe scena de la Căpriana a fost că Ortodoxia și patriotismul moldovenesc autentic sunt primejduite de orientarea pro-europeană, iar salvarea statului ar sta în revenirea la valorile „tradiționale” și la alianța cu Rusia. Ironia amară este că asemenea declarații anti-românești și pro-Moscova, prin care se neagă identitatea românească a moldovenilor și se pledează pentru supunerea față de „frații mai mari” de la Răsărit, au răsunat tocmai pe fundalul zidurilor unde odinioară voievozii Mușatini, apărători ai Moldovei medievale, își dorm somnul de veci.

Episcopul Ioan Moșneguțu, unul din liderii Mitropoliei subordonate Moscovei, cunoscut pentru oprimarea preoților care doresc să revină la Patriarhia Ortodoxă Română, a declarat că blocul „Patriotic” „nu s-a lansat pe teritoriul Mănăstirii Căpriana, ci într-o zonă din imediata apropiere, care nu aparține complexului monahal”. Practic, conducerea bisericii pro-rusea invocat un artificiu de ordin geografic și juridic pentru a evita răspunderea: cu câțiva metri dincolo de poarta sfântului lăcaș, candidații au putut folosi nestingheriți icoanele și turlele drept decor electoral, fără a încălca litera legii. Codul Contravențional interzice explicit implicarea cultelor sau a reprezentanților acestora în agitația electorală și prevede sancțiuni de până la 40.000 de lei pentru entitățile juridice vinovate, însă în cazul de față se mizează pe zona gri a „spațiului public din vecinătate”. Prin această stratagemă, Biserica a fost folosită ca recuzită electorală, păstrând în același timp aparența neutralității.

În Federația Rusă contemporană, legătura strânsă dintre puterea politică și Biserica Ortodoxă Rusă (Patriarhia Moscovei) a devenit un pilon al ceea ce numim „soft power” rusesc, ori după cum argumentează unii analiști, chiar „hard power” deghizat, folosit pentru a submina suveranitatea altor state. Moscova instrumentalizează ortodoxia ca pe o ideologie de legitimizare a sferei sale de influență, promovând conceptul de „Russkiy Mir” (Lumea Rusă) în care națiunile ortodoxe din spațiul ex-sovietic ar aparține „firesc” de orbita rusă, împărtășind valori conservatoare comune. Această strategie are două direcții principale: pe plan intern, regimul Putin folosește Biserica pentru a-și sacraliza puterea și a îndoctrina populația cu patriotism mesianic. Pe plan extern, rețelele bisericești subordonate Moscovei acționează ca instrumente de influență în țările țintă, de la Ucraina și Georgia până la Republica Moldova, Serbia sau Muntenegru. Republica Moldova reprezintă un caz paradigmatic în care Biserica Ortodoxă locală – majoritar sub jurisdicția directă a Patriarhiei Moscovei – a fost și este utilizată ca vehicul pentru propaganda pro-rusă și ca pârghie de intervenție în procesul politic intern.

Istoria ultimelor două secole oferă exemple grăitoare despre cum imperiul țarist, apoi regimul sovietic, au folosit religia ca instrument de dominație culturală. Imediat după anexarea Basarabiei în 1812, autoritățile țariste au trecut Biserica din acest teritoriu sub controlul Sinodului de la Sankt Petersburg și au inițiat o politică sistematică de deznaționalizare a clerului și de rusificare a credincioșilor români cu ajutorul bisericii. Un studiu asupra secolului al XIX-lea consemnează explicit că „Biserica, pentru guvernul rus, a fost și este o armă de rusificare a popoarelor subjugate, așa că, punând mâna pe Basarabia, prima grijă a Imperiului rus a fost deznaționalizarea clerului și rusificarea poporului român cu ajutorul bisericii”. Practic, sub oblăduirea guvernatorilor ruși, în bisericile basarabene s-a impus treptat limba slavonă și rusa, preoții localnici filoromâni au fost marginalizați, iar Mitropolia Moldovei a fost înlocuită de o nouă eparhie imperială la Chișinău .

Această stare de fapt, Biserica din Basarabia ruptă de rădăcinile sale istorice și subordonată rușilor, a persistat timp de peste un secol, având efecte profunde asupra identității locale. Chiar și după revenirea Basarabiei la România în 1918 și unificarea bisericească sub Patriarhia Română, influența deceniilor de propagandă țaristă a lăsat urme în conștiința populației. Ulterior, regimul sovietic (după 1944) a reluat același model, transformând biserica într-o unealtă de stat. Mitropolia de la Chișinău era integrată strict în Patriarhia Moscovei, iar mesajul religios era controlat pentru a servi ideologic autoritățile comuniste (atunci când religia nu era reprimată direct).

Patriarhia Moscovei și exponenții săi locali au devenit actori influenți pe scena politică din Republica Moldova. Kremlinul a înțeles că biserica reprezintă pentru mulți cetățeni instituția cea mai de încredere și vectorul cultural cel mai eficient de transmis mesaje. Astfel, a cultivat o relație simbiotică cu anumiți ierarhi și preoți moldoveni, folosindu-i ca portavoce ale propagandei anti-occidentale și pro-ruse. Un raport recent al societății civile demonstrează că Biserica Ortodoxă din Moldova, afiliată Patriarhiei Moscovei, a fost utilizată activ de Kremlin pentru a influența rezultatele alegerilor.  În preajma alegerilor, episcopul Marchel și alți clerici conservatori au vehiculat falsuri precum că „Biserica Ortodoxă ar fi persecutată de Maia Sandu și guvernarea PAS”, cu scopul de a semăna frica în rândul credincioșilor. Această narațiune alarmistă, nefondată în realitate, dat fiind că niciun drept al Bisericii pro-ruse nu a fost încălcat de stat, urmărește să prezinte guvernarea pro-UE drept „dușman al credinței”, consolidând astfel sprijinul electoral pentru formațiunile politice proruse.

Presa independentă notează că, înaintea scrutinelor, propaganda moscovită face eforturi vizibile să alimenteze tensiuni religioase în Moldova. Au fost activate site-uri și canale pseudo-ortodoxe care difuzează dezinformări menite să influențeze votul. Un exemplu elocvent: după ce președinta Maia Sandu a atras atenția public asupra ingerințelor rusești prin intermediul bisericii (menționând implicarea unor clerici în eforturi de destabilizare politică), mașinăria propagandistică a ripostat susținând că „doar o victorie categorică a forțelor de opoziție pro-ruse la alegeri ar putea opri ruperea unității canonice a Mitropoliei Moldovei de Biserica Rusă sau chiar lichidarea ei completă”.

Portalurile pro-Kremlin au pretins că guvernarea pro-europeană ar intenționa să interzică Mitropolia Chișinăului și a Întregii Moldove).

Un alt episod recent, semnificativ și pitoresc, ilustrează până unde merge dorința politicienilor proruși de a se legitima prin simbolistica ortodoxă. Cu câteva zile înaintea lansării de la Căpriana, Igor Dodon s-a lăudat public că, în timpul unei vizite la o mănăstire din nordul Moldovei, ar fi fost decorat cu un înalt ordin bisericesc de către însăși Biserica Ortodoxă Ucraineană (subordonată Moscovei). Fostul președinte a postat fotografii cu o diplomă ce pretindea a reprezenta „Ordinul Sfântului Vladimir, întocmai cu Apostolii”, chipurile conferit lui pentru „merite deosebite” la 20 august 2025. La scurt timp însă, Mitropolia de la Kiev a dezmințit oficial, precizând că „Preafericitul Mitropolit Onufrie nu a emis niciun decret privind o astfel de decorare” și că informația este „falsă”. Cu alte cuvinte, distincția era fictivă. Gestul jenant arată până unde este dispus Dodon să meargă pentru a poza în „apostol al ortodoxiei”, chiar riscând să fie prins într-o minciună flagranta. Episodul a făcut vâlvă în presă și a subliniat încă o dată conexiunea strânsă dintre politica „patriotică” pro-Moscova și capitalul simbolic religios: imaginea lui Dodon ca bun creștin, ocrotit de biserici surori de la Chișinău, Kiev și Moscova, este crucială pentru a câștiga încrederea unui electorat tradiționalist.

Formal, legislația moldovenească stipulează separarea bisericii de stat și neutralitatea cultelor în alegeri. În practică însă, a existat în ultimele decenii o alianță tacită între partidele proruși și ierarhii influenți ai Mitropoliei Moldovei (Patriarhia Moscovei). De fiecare dată când miza geopolitică a fost mare, alegeri prezidențiale, referendumuri, scrutine parlamentare care decideau orientarea strategică a țării, anumite fețe bisericești au făcut campanie voalată (sau chiar deschisă) de partea candidaților filoruși, prezentându-i ca apărători ai credinței. Nu este deloc întâmplător nici faptul că Igor Dodon are o afinitate specială pentru Mănăstirea Căpriana. În august 2016 și-a lansat tot acolo campania care avea să-l ducă la președinție. Mai mult, tot la Căpriana s-a întâlnit în 2017 cu mitropolitul Vladimir pentru a pregăti vizita Patriarhului Kirill la Chișinău, semn al conlucrării strânse cu ierarhia moscovită. Căpriana a devenit așadar un fel de loc sacru al politicii lui Dodon, un podium în care acesta îmbină capitalul religios cu cel electoral. Iată că în 2025, istoria se repetă. Același personaj (de data asta co-președinte al unui bloc electoral), înconjurat de alți politicieni care se revendică „stataliști” și „patrioți”, revin la umbra mănăstirii voievodale pentru a-și lansa mesajele de campanie. Simbolistica este foarte clară, iar prin această alegere a locului, Blocul „Patriotic” încearcă să se prezinte drept continuatorul de drept al vechii Moldove istorice, apărătorul ortodoxiei și al statalității moldovenești, în opoziție cu „stricătorii de neam” asociați cu Occidentul și România.

Folosirea unui monument istoric și religios precum Mănăstirea Căpriana în scop electoral nu este un simplu detaliu de campanie, ci are implicații profunde asupra memoriei istorice și identității colective. Practic, asis¬tăm la o tentativă de capturare propagandistică a unui simbol al unității spirituale româno-moldovenești.

Căpriana, ca și alte mănăstiri medievale din Moldova românească istorică, este parte integrantă a patrimoniului cultural românesc (în sens larg, împărtășit cu România), legat de domnitorii Mușatini și de limba română cultivată în cărțile vechi bisericești. Însă discursul promovat de blocul pro-rus la poalele mănăstirii a fost unul anti-românesc prin subtext și mesaj politic: s-a vorbit despre „identitatea moldovenească” amenințată, despre mândria de a nu „ne închina în fața nimănui” (aluzie la Unire sau integrare), despre nevoia de a „ne întoarce țara” și „a ne reîntoarce credința în viitor”. Aceste formulări, aparent inocente, maschează de fapt tezele central ale „moldovenismului” de sorginte sovietică, ideologia conform căreia moldovenii sunt un popor distinct de români, cu o limbă separată (limba moldovenească), cu o istorie aparte, iar România este privită fie ca un vecin străin, fie ca un agresor istoric (în viziunea extremă, ocupantul din 1918-1940).

În perioada regimului comunist al lui Voronin (2001-2009), aceste teze au stat la baza politicilor identitare: s-a introdus „Istoria Moldovei” ca materie distinctă de istoria românilor, s-a interzis oficial denumirea de limba română în favoarea „limbii moldovenești”, iar Mitropolia subordonată Moscovei a susținut tacit această orientare, menținând vie ideea că adevărata spiritualitate a Moldovei e legată de Patriarhia Rusă, nu de București. Iată că în 2025, aceeași retorică renaște sub altă formă, Căpriana Mușatinilor, este revendicată ca temei al statalității separate a Moldovei, iar urmașii ideologici ai lui Voronin și Dodon se prezintă drept moștenitorii de drept ai gloriei medievale – deși promovează, paradoxal, o agendă de integrare în lumea rusă.

Această falsificare a narațiunii istorice aduce atingere memoriei colective autentice. Ea încearcă să șteargă sau să rescrie evidențe istorice precum unitatea originară a Moldovei medievale cu celelalte țări românești (căci Mușatinii și Basarabii erau ramuri din aceeași civilizație medievală românească). Folosirea cinică a Bisericii pe post de armă electorală atentează direct la acest consens fragil, inoculând neîncredere și ură față de valorile democratice occidentale, dar și față de tot ce amintește de România.

‍