Mihai Isac // ȘORistan ori pericolul kolhozificării în R. Moldova

„Enclavizarea” unor regiuni ale Republicii Moldova se referă la transformarea lor în enclave politico-administrative – zone izolate de restul țării, dominate de un grup local care acționează în afara sau chiar împotriva autorității centrale legitime. În contextul actual, putem vorbi despre capturarea de facto a unor localități precum, Taraclia, Orhei și Comrat de către rețeaua oligarhului fugar Ilan Șor. Aceste enclave interne funcționează ca niște „state în stat”, unde loialitatea administrației locale se îndreaptă către patronii politici locali (și protectorii lor externi), nu către guvernul de la Chișinău.

Un astfel de fenomen reprezintă o amenințare gravă la adresa unității statale și a integrității Republicii Moldova. Istoria ne-a arătat, inclusiv prin experiența dureroasă a conflictului transnistrean, că pierderea controlului asupra unei părți a teritoriului poate deveni permanentă. Deja, în 1992 R. Moldova a pierdut de facto controlul asupra Transnistriei în urma războiului de secesiune, această regiune rămânând până astăzi o enclave separatistă susținută de prezența militară străină. Apariția altor enclave interne, fie și de facto, subminează suveranitatea națională și slăbește autoritatea constituțională a statului pe întreg teritoriul său.

Mai mult, enclavizarea deschide calea fragmentării politice și sociale a țării. Cetățenii din regiunile-capturate sunt expuși unei propagande locale intense care îi poate face să se perceapă separați de restul națiunii. Se creează astfel tensiuni locale-centru, sentimente de neîncredere reciprocă și chiar germenii unor mișcări separatiste declarate. În acest sens, fenomenul enclavizării nu înseamnă doar autonomie locală sporită, ci o sfidare directă a ordinii constituționale. Autoritățile legitime alese riscă să nu mai poată exercita guvernarea uniform pe tot teritoriul, ceea ce reprezintă esența statului capturat la nivel local.

Fenomenul este cu atât mai periculos cu cât actorii din spatele enclavelor, în cazul de față rețeaua politică, financiară și mediatică a lui Ilan Șor, au interese contrare parcursului democratic și pro-european al Republicii Moldova. Enclavele devin instrumente ale acestor interese oligarhice și geopolitice, folosite pentru a șantaja Chișinăul, a bloca reformele și a menține influențe străine maligne în țară. Din aceste motive, enclavizarea Orheiului, Comratului sau a altor regiuni nu este doar o problemă locală, ci o amenințare majoră la adresa unității naționale și a securității statului.

Orhei – un fief oligarhic transformat în „stat în stat”

Municipiul Orhei ilustrează perfect pericolul enclavizării locale. Începând din 2015, odată cu alegerea lui Ilan Șor ca primar (în pofida faptului că acesta se afla sub anchetă în dosarul „furtul miliardului”), Orheiul a devenit laboratorul politic al Partidului Șor. Ilan Șor, actualmente fugar condamnat la 15 ani pentru fraudă bancară, și-a folosit influența și resursele financiare ilicite pentru a transforma Orheiul într-un bastion personal.

Chiar și după fuga lui Șor din țară (în 2019), primăria Orhei a fost preluată de apropiați ai săi. În septembrie 2023, de exemplu, Alexei Lungu, liderul noii formațiuni „Șansa” (succesoare de facto a Partidului Șor după interzicerea acestuia), a fost numit primar interimar al Orheiului cu votul consilierilor locali controlați de Șor. Practic, puterea la Orhei a rămas în aceeași rețea, sub altă siglă. Mai mult, fostul primar Pavel Verejanu (om de încredere al lui Șor) și-a dat demisia în 2023 pentru a încerca să obțină o funcție în autonomie găgăuză – dovadă a interconectării acestor „feude” locale sub umbrela aceleiași rețele politice.

Controlul financiar și „caritativ” este un alt pilon al enclavizării Orheiului.

Rețeaua Șor a pompat bani (provenind adesea din surse opace sau ilicite) în proiecte populiste menite să câștige loialitatea populației locale. Propaganda partidului a mers până acolo încât a anunțat, în iarna 2022-2023, că „mii de bătrâni din Orhei, Găgăuzia și Taraclia au primit un supliment la pensie de 2000 de lei datorită inițiativei liderului Blocului «Victorie», Ilan Șor”.

Astfel de mesaje ilustrează perfect efectul propagandei locale. Ilan Șor este portretizat ca salvatorul care le dă oamenilor ceea ce statul nu le oferă, iar liderii de la Chișinău sunt demonizați ca indiferenți sau străini de nevoile cetățeanului.

Dincolo de propagandă, însă, realitatea ajutoarelor este îndoielnică. Această percepție distorsionată este fundamentul enclavizării: loialitatea civică a comunității este deturnată de la stat către un „patron” local.

Controlul mediatic și informațional la Orhei completează tabloul. Sediul central al Partidului Șor a fost chiar la Orhei, iar trustul media asociat (inclusiv posturi TV locale și naționale precum Orhei TV/Central Television, Canal 5, TV6 ș.a.) bombardează constant publicul cu mesaje pro-Șor și anti-guvern. În oraș, imaginea lui Ilan Șor și a echipei sale este omniprezentă, de la panouri publicitare la canalele online ale primăriei. Primarul actual al Orheiului, Tatiana Cociu (parte a echipei Șor), afirma recent răspicat: „La Orhei nu este așteptat nimeni din PAS (partidul de guvernământ), pentru că în 10 ani doar Ilan Șor a făcut din Orhei cel mai frumos oraș”. Aceste cuvinte, rostite în public chiar în prezența premierului Dorin Recean, sună ca o declarație de independență locală: conducerea orașului se mândrește că sfidează autoritățile centrale și își revendică realizările exclusiv în numele oligarhului fugar.

Mai grav, la vizita oficială a premierului la Orhei (iunie 2025), reprezentanții locali ai rețelei Șor au încercat să obstrucționeze întâlnirea acestuia cu primarii din raion. Un grup organizat, în frunte cu membri ai echipei Șor, a blocat simbolic intrarea în sala de ședințe cu uși încuiate, fiind nevoie de intervenția pompierilor pentru deblocare. Protestatarii scandau „Jos Recean!” și fluturau mături, amenințând să „măture” guvernarea de la Orhei, reluând coregrafia protestelor orchestrate anterior de deputata Marina Tauber împotriva presei și oficialilor incomozi. Toate aceste scene conturează imaginea unui Orhei enclavizat, capturat politic și psihologic de rețeaua Șor: un oraș unde puterea centrală este tratată ca un intrus, iar legea statului este subordonată intereselor unui grup local ilegitim.

Situația de la Comrat, capitala Unității Teritoriale Autonome Găgăuzia, ridică îngrijorări și mai mari, dată fiind componenta etnică și autonomă. Găgăuzia a avut mereu o relație delicată cu puterea centrală, însă evenimentele recente indică o capturare accentuată a autonomiei de către rețeaua Șor și orientarea acesteia pe o traiectorie separatistă pro-rusă.

În primăvara lui 2023, Evghenia Guțul, o tânără politiciană necunoscută până atunci, a câștigat surprinzător alegerile pentru funcția de bașcan (guvernator) al Găgăuziei. Victoria ei nu ar fi fost posibilă fără implicarea masivă a partidului Șor: Guțul a fost nominalizată și susținută de Ilan Șor, care i-a finanțat campania și i-a furnizat infrastructura politică necesară. Alegerile au fost marcate de acuzații credibile de mituire a alegătorilor și promisiuni populiste grandioase, practic, „rețeta Șor” aplicată la scară regională. Observatorii au remarcat că Ilan Șor a „orchestrat victoria” lui Guțul prin cumpărarea voturilor, promisiunea unor proiecte majore de infrastructură și o platformă vehement prorusă, împotriva aderării Moldovei la UE. Această platformă a rezonat cu o parte a electoratului găgăuz, cunoscut pentru vederile sale tradițional pro-ruse și eurosceptice.

Imediat după preluarea mandatului, bașcana Evghenia Guțul s-a conformat liniei dictate de patronul său politic. În loc să încerce concilierea cu Chișinăul, noua conducere a autonomiei a accentuat retorica sfidătoare. Guțul a efectuat vizite la Moscova, unde a fost primită cu onoruri ca „lideră de opoziție moldovenească” și chiar a avut ocazia unei fotografii protocolare cu Vladimir Putin.

Mai mult, ea a perfectat un acord cu banca rusă de stat Promsviazbank (principalul finanțator al complexului militar rus), prin care să asigure plăți suplimentare de ~100 de dolari (aprox. 2000 lei) pe lună angajaților din administrația găgăuză și pensionarilor, prin intermediul cardurilor rusești „Mir”. Acest aranjament – practic un canal de finanțare directă de la Moscova către o regiune din RM – este fără precedent și lovește direct în suveranitatea economică a țării, ocolind instituțiile naționale. Se creează astfel premisa ca Găgăuzia să devină dependență financiară a Rusiei, consolidând enclavizarea sa.

În loc să coopereze cu autoritățile centrale, majoritatea din Adunarea Populară (parlamentul local găgăuz) s-a grupat strâns în jurul bașcanei pro-Șor, promovând o agendă de confruntare. Orice voce locală care a pledat pentru echilibru a fost rapid redusă la tăcere. Un exemplu este cazul Alexandru Tarnavschi, vicepreședintele Adunării de la Comrat, destituit în mai 2024 după ce a îndrăznit să critice deschis influența nefastă a lui Șor în autonomie.

Tarnavschi avertizase public că Ilan Șor urmărește „destabilizarea situației din regiune și răsturnarea puterii oficiale de la Chișinău” folosindu-se de conducerea marionetă de la Comrat. Drept replică, majoritatea loială bașcanei l-a acuzat pe Tarnavschi de „jocul puterii centrale” și de subminarea autonomiei, ba chiar că ar fi împotriva limbii ruse și a televiziunii locale

Tendința nu este nouă – Găgăuzia a mai cochetat cu idei separatiste: în 2014 autoritățile locale au organizat un referendum ilegal prin care peste 98% dintre votanți s-au pronunțat pentru „Vectorul eurasiatic” (aderarea la Uniunea Vamală dominată de Rusia) și, totodată, au adoptat o „lege” locală ce prevede dreptul la autodeterminare al Găgăuziei în cazul în care Moldova își pierde suveranitatea, de exemplu prin unirea cu România sau integrarea în structuri supranaționale (UE). Chișinăul nu a recunoscut acel plebiscit, însă Moscova l-a salutat, folosindu-l ca pe un instrument de presiune geopolitică. Astăzi, sub influența directă a lui Ilan Șor, asemenea amenințări ar putea fi reaprinse oricând. Dacă, spre exemplu, Chișinăul ar avansa decisiv către UE sau ar lua decizii ce contravin liniei pro-ruse, ne putem trezi că la Comrat se invocă din nou „dreptul la secesiune” al autonomiei. Găgăuzia riscă astfel să devină a doua regiune separatistă pro-rusă a Republicii Moldova, după Transnistria, un scenariu pe care niciun cetățean responsabil nu și-l dorește.

În fața acestei operațiuni speciale de capturăre locală de stat ce se desfășoară la Orhei, Comrat și posibil și în alte zone, autoritățile centrale ale Republicii Moldova au avut reacții întârziate sau limitate, deseori marcate de ezitare. Deși actuala guvernare pro-europeană (PAS) recunoaște pericolul și a făcut pași importanți, interzicând Partidul Șor în iunie 2023, condamnând public acțiunile subversive și inițiind anchete împotriva finanțărilor ilicite, aceste măsuri au venit târziu, când rețeaua Șor era deja adânc înrădăcinată în teritoriu. Ilan Șor și apropiații săi au beneficiat ani la rând de impunitate sau clemență. Șor a fost condamnat în primă instanță încă din 2017, însă procesele prelungite i-au permis să devină deputat în 2019 și abia în 2023 sentința definitivă l-a ajuns, când deja fugise demult din țară. În tot acest timp, el și-a construit fortărețe locale nestingherit. Orheiul a rămas sub controlul său din 2015 până azi, fără ca vreo administrație centrală să intervină eficient pentru a verifica legalitatea fondurilor folosite la proiectele populiste sau pentru a preveni monopolul mediatic local al partidului său.

Autonomia s-a autogestionat uneori contrar politicilor naționale (de exemplu, menținând relații externe proprii cu regiuni din Rusia, sfidând sancțiunile la posturile TV rusești interzise etc.), iar reacțiile guvernului central au fost palide, de teama de a nu fi acuzat că încalcă autonomia. Abia victoria candidatului Șor în 2023 a forțat o reacție mai fermă, nevalidarea politică a bașcanului și intensificarea investigațiilor penale. În martie 2025, de pildă, Evghenia Guțul a fost reținută pe aeroport la Chișinău într-un dosar de corupție legat de finanțarea ilegală a Blocului electoral pro-rus susținut de Șor, stârnind proteste aprige din partea Moscovei. Autoritățile moldovene susțin că Shor a pompat bani murdari în țară pentru a influența alegeri și a instala politicieni pro-Kremlin, subminând astfel securitatea statului.

Trebuie spus că există și pași corecți din partea Chișinăului, care însă trebuie extinși. Guvernul a început să direcționeze fonduri de dezvoltare direct către primăriile locale din Găgăuzia, ocolind bașcanul – tocmai pentru a livra rezultate concrete cetățenilor, fără intermedierea echipei lui Șor. Această tactică reduce șansele ca Guțul să poată pretinde meritul pentru proiecte (din moment ce banii vin direct de la centru la primării) și îi subminează popularitatea, mai ales dacă Șor nu investește din surse proprii. De asemenea, instituțiile de drept par să fi înțeles gravitatea situației: cercul penal se strânge în jurul rețelei (mai mulți deputați și primari asociați cu Șor au dosare și unii au fugit deja, un semn că nu se mai simt în siguranță). Parlamentul a mers și mai departe, interzicând recent prin lege ca liderii partidului Șor dizolvat (inclusiv Marina Tauber, Reghina Apostolova etc.) să mai candideze la alegeri pentru o perioadă. Sunt măsuri drastice, dar justificate de circumstanțe, dar și menite să împiedice recapturarea politică a unor primării sau consilii locale sub alte forme.

Cu toate acestea, atât timp cât cauzele profunde nu sunt abordate, enclavizarea rămâne un risc latent. Cauze precum sărăcia și lipsa de oportunități care fac populația vulnerabilă la „cadourile” oligarhilor; resentimentele istorice și identitare (în Găgăuzia) care pot fi ațâțate de propaganda rusă; corupția locală și impunitatea care permit rețelelor infracționale să cumpere influență.

Fără o prezență convingătoare a statului în aceste comunități, vidul de putere va fi mereu umplut de cineva precum Ilan Șor sau succesorii lui, care oferă soluții facile și recompense imediate în schimbul loialității oarbe.

Cazul Moldovei nu este unic, de-a lungul timpului, alte țări s-au confruntat cu pierderea controlului asupra unor regiuni din cauza oligarhilor locali sau a grupărilor separatiste, cu consecințe dramatice. Privind peste hotare, găsim lecții importante care subliniază de ce enclavizarea trebuie prevenită din timp:

Vecinul de la est al Moldovei oferă un exemplu dureros. În 2014, pe fondul protestelor pro-europene de la Kiev, forțele pro-ruse locale din estul Ucrainei (regiunile Donetsk și Luhansk, cunoscute ca Donbas) au declanșat o mișcare separatistă. Profitând de slăbirea temporară a autorității centrale și sprijinite militar de Moscova, aceste grupări au preluat controlul asupra orașelor-cheie și au proclamat „republici populare” separatiste. Practic, guvernul de la Kiev a pierdut controlul asupra Donbasului, care a devenit un teritoriu enclavizat, administrat de facto de lideri marionetă și paramilitari sub influența directă a Kremlinului. Consecințele sunt catastrofale, soldate cu sute de mii de morți și milioane de refugiați.

În 2022, Rusia a folosit existența acelor enclave separatiste ca pretext pentru invazia totală a Ucrainei, pretinzând „protejarea” lor. Morala tristă: tolerarea enclavizării Donbasului în 2014 a subminat integritatea teritorială a Ucrainei și a condus la un conflict de proporții mult mai mari. Oligarhii locali au jucat și ei un rol – regiunea Donbas era fieful magnatului Rinat Ahmetov, iar ambiguitatea inițială a acestuia a facilitat avântul separatiștilor. Ucraina ne arată că, odată pierdut controlul statului într-o provincie, este extrem de dificil de recuperat, iar costurile cresc exponențial cu timpul.

Un alt exemplu relevant este Georgia, care, la scurt timp după destrămarea URSS, a fost măcinată de conflicte separatiste în Abhazia și Osetia de Sud (1991-1993). În ambele cazuri, grupări locale înarmate, susținute de serviciile de spionaj din Rusia, au izgonit autoritățile georgiene și au proclamat „independența”. Tbilisi-ul a pierdut efectiv controlul asupra Abhaziei și Osetiei de Sud încă din anii ’90, aceste teritorii devenind regiuni de facto independente, necontrolate de statul georgian.

Situația persistă până astăzi, iar Rusia a staționat trupe acolo „pentru a preveni ca Georgia să-și recâștige controlul”, recunoscând unilateral independența acestor pseudo-state în 2008. Teritoriul georgian rămâne astfel fărâmițat, aproximativ 20% din suprafață fiind în afara jurisdicției guvernului.

Georgia oferă și un exemplu pozitiv totuși: regiunea Adjaria, condusă la începutul anilor 2000 de un lider autoritar local (Aslan Abașidze), devenise la rându-i o quasi-enclavă ce sfida centrul. Însă, în 2004, după venirea la putere a lui Mihail Saakașvili, Tbilisi a reușit să restabilească pașnic controlul asupra Adjariei, forțând oligarhul local să plece în exil. Aceasta arată că prin voință politică fermă și suport popular se pot reversa și tendințele de enclavizare, atâta timp cât actorul local nu beneficiază de protecția unei mari puteri ostile. Din păcate, în Abhazia și Osetia de Sud, prezența Rusiei a blocat orice soluție, o lecție că, odată intrat un sponsor extern în joc, șansele de reintegrare scad drastic.

Aceste paralele internaționale subliniază esențialul, oriunde guvernul central pierde controlul efectiv asupra unei regiuni, rezultatul este dezastruos – fie că vorbim de războaie civile, ocupație străină, stagnare economică sau suferință umană la scară largă. Republica Moldova, o țară mică și vulnerabilă, nu își poate permite luxul de a repeta astfel de scenarii pe teritoriul său.

Transnistria e deja o rană deschisă; comunitatea moldovenească știe prea bine prețul unei enclave separatiste. Să ne imaginăm ce ar însemna să avem câteva „Transnistrii” mai mici, la Orhei, Taraclia ori în Găgăuzia, unde legea și ordinea constituțională nu ajung, iar propaganda și banii murdari de la fugari și sponsorii lor externi fac regulile. Ar fi o rețetă sigură pentru împiedicarea oricărui progres național, un factor de instabilitate permanentă ce ar ține Moldova pe muchia prăpastiei, blocată între influențe străine și neputincioasă să decidă pentru sine.

Orice colț al țării capturat de forțe oligarhice și anti-naționale este o vulnerabilitate pentru noi toți. Azi Taraclia, Orheiul și Comratul, mâine poate alt raion!