Mihai ISAC // Unitate ortodoxă: Patriarhia Română și românii din Ucraina

În acest context tensionat – agravat de războiul ruso-ucrainean și de competiția geopolitică pentru influență religioasă – comunitățile ortodoxe românești din nordul Bucovinei, sudul Basarabiei (regiunea Odesa), Maramureșul istoric, dar și din restul Ucrainei se află la răscruce.

Pentru românii de pe ambele maluri ale Prutului, Ucraina, dar și din diaspora, întrebarea esențială este: Poate Patriarhia Ortodoxă Română (BOR), prin prezența ei, în aceste comunități etnice românești din Ucraina să ofere o soluție de reconciliere și protejare a identității?

Decizia Sinodului BOR din 29 februarie 2024 (de a susține înființarea „Bisericii Ortodoxe Române din Ucraina”) schimbă jocul, făcând posibil ca parohiile să treacă individual la BOR, similar cu fenomenul din Republica Moldova. Din nefericire răspunsul Kievul a fost unul dur, inclusiv prin interzicerea pe teritoriul Ucrainei a accesului unor persoane implicate în revenirea parohiilor românești la BOR.

Pentru a înțelege prezentul, trebuie să privim în trecut. Biserica Ortodoxă Română are rădăcini adânci în teritoriile care astăzi fac parte din statul ucrainean, mai cu seamă în regiunile locuite de români. În Bucovina de nord (zona Cernăuțiului), ortodoxia românească a înflorit în secolul 19, iar în 1873 a fost înființată Mitropolia Bucovinei și Dalmației cu sediul la Cernăuți. După Unirea din 1918, această mitropolie s-a integrat firesc în Biserica Ortodoxă Română, preluând noi eparhii în noile granițe ale României firești.

În perioada interbelică, Mitropolia Cernăuțiului a fost o instituție centrală a vieții religioase românești din Bucovina, consolidând identitatea spirituală locală. Din nefericire, după Al Doilea Război Mondial, când nordul Bucovinei a fost anexat de URSS, această veche mitropolie a încetat să existe sub jurisdicția BOR. Autoritățile sovietice au trecut parohiile din zonă sub ascultarea Bisericii Ortodoxe Ruse (Patriarhia Moscovei), retezând legăturile cu Patriarhia Română.

Abia în februarie 1945 a fost instalat un ierarh rus la Cernăuți, marcând ruptura instituțională de BOR. Cu toate acestea, în conștiința credincioșilor români din Bucovina, amintirea perioadei interbelice – când se puteau ruga în limba maternă sub omoforul BOR – a rămas vie.

O situație similară s-a petrecut în Basarabia de sud (Bugeac, azi în regiunea Odesa). În vremea României Mari, Patriarhia Română a înființat Episcopia Cetății Albe – Ismail (1923), menită să păstorească sudul Basarabiei. Această eparhie număra deja la momentul constituirii peste 230 de biserici ortodoxe, răspândite în județele Ismail, Cetatea Albă și Cahul.

În anii ’20-’30, BOR a investit în restaurarea lăcașurilor vechi și construirea altora noi în acel teritoriu, promovând valorile spirituale românești și slujirea în limba română. A fost o epocă în care Ortodoxia a contribuit major la coeziunea comunităților românești locale, dar și a celor găgăuze și bulgare. După 1944 însă, și aceste pământuri au intrat sub stăpânire sovietică, iar episcopia românească a fost dizolvată. Parohiile din sudul Basarabiei au fost absorbite de exarhatul Patriarhiei Moscovei, care a impus treptat limba slavonă sau rusă în cult, diminuând influența culturală românească.

BOR avea să revină doar după 1990 în Republica Moldova, odată cu revigorarea Mitropoliei Basarabiei (care include astăzi și o Episcopie a Basarabiei de Sud în exil, succesoarea simbolică a celei de la Cetatea Albă-Ismail). Însă în actualul teritoriu ucrainean, până de curând, BOR nu a putut fi prezentă direct, decât cu un număr infim de parohii (ex: Hagi-Curda), lăcașurile rămânând sub jurisdicția altor biserici, mai ales cea rusă.

În ceea ce privește Maramureșul istoric (zona de peste Tisa, astăzi în regiunea Transcarpatia din Ucraina), istoria eclesiastică este complexă. Această regiune, leagăn al voievozilor maramureșeni medievali, a cunoscut de timpuriu credința ortodoxă, dar în perioada habsburgică populația românească locală a trecut în mare parte la Biserica Greco-Catolică. După 1918, partea de sud a Maramureșului a intrat în componența României, iar BOR a reinființat acolo o Episcopie Ortodoxă (la Sighetul Marmației) pentru credincioșii reveniți la Ortodoxie. Însă comunitățile românești din nordul Maramureșului (astăzi în Ucraina) au rămas dincolo de graniță, inițial sub administrația Cehoslovaciei și apoi, din 1945, a URSS.

Multe sate românești maramureșene de dincolo de Tisa au fost forțate de regimul sovietic să renunțe la unirea cu Roma (greco-catolicismul), fiind integrate în Biserica Ortodoxă Rusă după 1948 – la fel cum s-a întâmplat în toată Transcarpatia. Astfel, românii ortodocși din satele istoricului Maramureș au ajuns, fără voia lor, sub controlul Moscovei timp de decenii. Legăturile directe cu BOR au fost tăiate, iar cultural și lingvistic aceste comunități și-au păstrat românitatea sub amenințarea permanentă a deznaționalizării.

Merită amintit că, simetric, în România comunistă, românii de confesiune ucraineană din Maramureș au fost integrați în BOR, fiind creat un Vicariat Ortodox Ucrainean la Sighet în 1948. Acest vicariat ortodox ucrainean – restaurat oficial după 1990 – funcționează și azi în cadrul BOR, ca expresie a grijii față de minoritatea ucraineană din România, mult mai puțin numerică decât românii din Ucraina. El este subordonat direct Patriarhiei Române și le asigură ucrainenilor dreptul la slujbe în limba lor. Această soluție bilaterală din România oferă un precedent valoros: dacă BOR poate găzdui un vicariat pentru ucrainenii din România, nu s-ar putea găsi o formulă similară pentru românii ortodocși din Ucraina?

Istoria ne arată că BOR a fost „Biserica-mamă” pentru românii ortodocși din Bucovina, Basarabia de sud și Maramureș, ori de câte ori contextul politic a permis-o. De la mitropoliile strălucite ale Cernăuțiului și până la modestele bisericuțe din Bugeac, preoții și ierarhii români au slujit cândva aceste comunități, în limba strămoșească, consolidând spiritualitatea locală.

Despărțirea forțată survenită după 1940-1944 a lăsat un gol și, adesea, traume identitare. Astăzi, când aceste zone se află în interiorul Ucrainei independente, moștenirea istorică devine un argument în plus pentru implicarea BOR: românii de acolo nu cer ceva nou, ci doar restabilirea unei legături canonice și culturale care a existat în trecut. Desigur, aceasta trebuie făcută cu respectarea ordinii canonice actuale, dar și în cooperare cu biserica locală ucraineană, pe fondul cristalizării noii realități canonice.

Situația complexă din ortodoxia din Ucraina nu poate fi ignorată, deoarece constituie cadrul în care se pune problema comunităților românești. Conflictul a escaladat începând cu 2018, când Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol a recunoscut necesitatea unei Biserici Ortodoxe ucrainene autocefale, anulând un vechi act controversat din 1686 prin care Kievul fusese subordonat Moscovei.

La 6 ianuarie 2019, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a emis Tomosul de autocefalie pentru nou-înființata Biserică Ortodoxă a Ucrainei (BOU), condusă de Mitropolitul Epifanie. Acest moment istoric a vrut să marcheze sfârșitul celor peste 300 de ani de control religios rusesc asupra ortodoxiei ucrainene. În replica, Patriarhia Rusă a considerat autocefalia ucraineană o afront major, rupând comuniunea cu Constantinopolul și acuzând uneltiri geopolitice. Moscova a mers până la a face lobby diplomatic (inclusiv pe lângă Papa de la Roma și ONU) pentru a bloca recunoașterea noii biserici. Practic, s-a produs o ruptură fără precedent în lumea ortodoxă contemporană, cu implicații strategice profunde.

Evoluțiile ulterioare au fost strâns legate de conflictul militar. Războiul izbucnit în 2014 (anexarea Crimeei) și invazia pe scară largă începută în 2022 au transformat disputa religioasă într-un proxy al confruntării dintre Ucraina și Rusia. Patriarhul Kirill al Moscovei a sprijinit deschis agresiunea rusă, vorbind despre un „război sfânt” de apărare a credinței, folosind inclusiv trupe majoritar musulmane.

În aceste condiții, autoritățile ucrainene au privit cu suspiciune Biserica Ortodoxă Ucraineană subordonată Moscovei (cunoscută prescurtat UOC sau BOU-PM, condusă de Mitropolitul Onufrie, fost ierarh al Eparhiei de Cernăuți) – considerând-o un potențial vector de influență rusească și chiar de spionaj în interior. Deși, sub presiunea opiniei publice, UOC-PM a declarat în mai 2022 că se rupe de Moscova și a condamnat oficial invazia, acest pas nu a fost suficient pentru Kiev. Parlamentul ucrainean a inițiat legi (precum Legea 3894/2024) care permit interzicerea organizațiilor religioase legate de un stat agresor – vizând direct Biserica afiliată istoric la Patriarhia Rusă.

Pe teren, Serviciul de Securitate al Ucrainei (SBU) a demarat anchete și percheziții în mănăstirile și episcopiile UOC, acuzând unii clerici de colaborare cu inamicul.

În acest climat, Biserica Ortodoxă Ucraineană autocefală (BOU, condusă de Mitrop. Epifanie), recunoscută de Patriarhia Ecumenică și câteva Biserici surori (Grecia, Cipru, Alexandria ș.a.), a fost sprijinită de statul ucrainean ca alternativă legitimă și „patriotică”. Sute de parohii au organizat referendumuri locale pentru a se transfera de la jurisdicția pro-Moscova la noua Biserică autocefală. Statul a favorizat deschis aceste tranziții, considerând Biserica autocefală un partener în afirmarea identității naționale ucrainene și în desprinderea de influența „Lumii Ruse”. Totuși, procesul a variat mult în funcție de regiune și de comunități. Comunitatea ortodoxă românească din Ucraina a fost și ea divizată: cele aproape 200 de parohii românești erau afiliate înainte de 2019 Bisericii subordonate Moscovei (UOC/BOU-PM), iar o parte mult mai mică a trecut ulterior la Biserica autocefală ucraineană (OCU).

Această migrație confesională nu a fost lipsită de tensiuni. În numeroase sate românești din regiunea Cernăuți, spre exemplu, credincioșii s-au opus trecerii la OCU, rămași loiali preoților și ierarhilor formați sub oblăduirea BORu (Patriarhia Rusă). Un caz emblematic este cel al Catedralei Mitropolitane din Cernăuți (ctitorie istorică unde slujbele se țin și în română), unde în iunie 2025 au avut loc incidente violente între susținătorii celor două jurisdicții – preoți bătuți, credincioși stropiți cu gaze lacrimogene, într-o încercare forțată de preluare a lăcașului de către exponenții OCU. Aceste confruntări dramatice arată cât de explozivă este problema: rivalitatea dintre Moscova și Kiev se reflectă direct în satele și bisericile românilor, riscând să le transforme în teatre de conflict religios.

Pentru autoritățile ucrainene, prioritatea clară este consolidarea unei singure Biserici Ortodoxe naționale, rupte total de Rusia. Însă modul de realizare a acestui obiectiv ridică provocări în zonele multietnice.

Românii ortodocși din Ucraina se tem să nu fie sacrificați de acest proces de unificare forțată. Mulți percep Biserica autocefală ucraineană (OCU) ca fiind prea legată de agenda naționalistă a statului ucrainean, cu riscul neglijării specificului lor etnic. Românii din Ucraina nu au încredere în promisiunile BOU privind menținerea identității lor spirituale și lingvistice, având în vedere că, în ultimul sfert de veac, vechea structură autocefală ucraineană (precedenta OCU, nerecunoscută canonic) a fost reticentă față de slujbele în limba română. Această memorie recentă de excludere lingvistică, coroborată cu politicile statului ucrainean de limitare a utilizării limbilor minorităților în școli și spațiul public, alimentează suspiciuni grave în rândul românilor ortodocși.

Ei se întreabă dacă nu cumva Biserica autocefală de la Kiev va continua, sub altă formă, asimilarea culturală pe care o resimt deja în societate. Aceste opinii, deși extreme pentru unii observatori pro-ucraineni din România ori Republica Moldova, trădează o frustrare reală – anume teama că noua biserică ucraineană ar putea ignora sau suprima tradițiile românești, cu sprijinul serviciilor de securitate de la Kiev.

Pe acest fundal complicat, Patriarhia Română s-a confruntat la rândul ei cu o dilemă diplomatică. Fiind o biserică soră, BOR trebuia să ia o poziție față de autocefalia ucraineană. Pe de o parte, exista solidaritatea cu Patriarhia Ecumenică și cu tendința globală de a sprijini independența bisericii ucrainene. Pe de altă parte, BOR avea responsabilitatea față de propriii credincioși din Ucraina, majoritatea atunci afiliați structurii pro-Moscova. Sfântul Sinod al BOR a adoptat o abordare prudentă.

În februarie 2019, BOR a amânat recunoașterea imediată a noii Biserici ucrainene autocefale, punând condiții explicite: Kievul trebuia să garanteze în scris respectarea identității etnice și lingvistice a românilor ortodocși din Ucraina și să le permită organizarea într-un Vicariat Ortodox Român cu legături spirituale către Patriarhia Română (inclusiv trimiterea de cărți de cult în limba română).

Cu alte cuvinte, BOR a condiționat acordul său asupra autocefaliei de crearea unei structuri locale pentru români, similară vicariatului ucrainean care deja funcționa în România. Această declarație oficială a BOR poate fi considerată echilibrată, demonstrând că Biserica Română poate dezvolta un concept destul clar pentru soluționarea situației, având în vedere românii din nordul Bucovinei și Basarabiei, dar și din alte regiuni ale Ucrainei, unde etnici români au migrat în ultimele decenii. Practic, BOR a încercat să joace rolul unui arbitru moderat, ținând un canal de negociere deschis atât cu Kievul, cât și – implicit – cu Moscova, până ce drepturile românilor ar fi fost asigurate.

Între timp, Mitropolitul Epifanie al noii Biserici autocefale (OCU) s-a arătat dispus la dialog. El a recunoscut, într-un interviu, că „trebuie să negociem... Suntem gata. Va fi un pas în oglindă [față de România, care are un vicariat pentru ucraineni]. De ce să nu oferim aceeași posibilitate pentru români?”.

În iulie 2019, Sinodul Bisericii Ucrainene autocefale a și adoptat oficial propunerea înființării unui Vicariat ortodox de limbă română în cadrul OCU, destinat parohiilor cu enoriași preponderent români. Această inițiativă, teoretic foarte promițătoare, s-a lovit însă de reticența comunității românești locale, inclusiv datorită persoanelor care au fost nominalizate să gestioneze această structură. Românii din Ucraina priveau cu scepticism oferta OCU, preferând să rămână sub vechea umbrelă (UOC – Patriarhia Moscovei) decât să riște o supunere față de o structură nouă, percepută ca potențial ostilă limbii române.

În consecință, până recent, „opțiunea aderării la o structură a BOR a rămas una teoretică” pentru românii din Ucraina. BOR nu a grăbit lucrurile, ci a așteptat evoluțiile – evitând să-și antagonizeze fie etnicii românii, fie noua biserică a Kievului. BOR a încercat să își creeze un larg culoar de negociere, amânând orice decizie abruptă care ar fi putut agrava situația comunităților ortodoxe românești din Ucraina.

Pe scena ortodoxă din Ucraina, conflictul Moscova-Constantinopol ori cel dintre Kiev și Moscova are un substrat aparte pentru români. Ei sunt prinși între loialitatea față de tradiția BOR (Biserica-mamă istorică) și constrângerile de a aparține teritorial unei biserici ucrainene (fie ea pro-rusă sau pro-Kiev). Pe acest fundal, implicarea BOR trebuie calibrată fin: nici să nu pară un gest ostil față de suveranitatea Ucrainei, dar nici să abandoneze turma de români care îi cere ajutorul.

Comunitățile ortodoxe românești din Ucraina numără – conform estimărilor – câteva sute de mii de persoane, concentrate în special în regiunile Cernăuți (nordul Bucovinei și ținutul Herța), Odesa (Bugeacul – sudul Basarabiei), Transcarpatia (Maramureșul istoric). dar și din restul Ucrainei. Pentru acești români, Biserica nu este doar spațiul credinței, ci și bastion al identității naționale. Limba în care se oficiază liturghia, pomelnicele și cateheza este limba strămoșească; obiceiurile religioase locale – de la colindele de Crăciun până la hramurile satelor – fac parte integrantă din cultura românească. De aceea, orice schimbare de jurisdicție bisericească ce ar periclita folosirea limbii române sau tradițiile specifice este resimțită de comunitate ca o amenințare existențială.

În ultimii ani, românii din Ucraina s-au confruntat cu o erodare treptată a drepturilor lor lingvistice și educaționale, pe fondul politicilor de „ucrainizare” menite să întărească limba oficială. Legea educației din 2017, de exemplu, a redus drastic învățământul în limbile minorităților după ciclul primar, generând nemulțumire în rândul românilor (a doua cea mai numeroasă minoritate a țării, după ruși).

În paralel, mass-media locală în limba română se zbate cu resurse puține, iar folosirea publică a limbii române a fost marginalizată. În acest context, biserica rămâne printre ultimele redute unde românii își pot auzi graiul matern într-un cadru comunitar organizat. Statul ucrainean afirmă oficial că nu îngrădește limba liturgică – „nu există ideea ca cineva să dicteze în ce limbă se desfășoară slujba” declara recent Viktor Yelensky, șeful Serviciului ucrainean pentru Politica Etnică și Libertatea de Conștiință. El sublinia că există numeroase comunități religioase care se roagă în limbile minorităților (română, maghiară, bulgară, polonă etc.) și că legea garantează acest lucru.

În practică însă, românii acuză faptul că noua Biserică Ortodoxă Ucraineană autocefală nu a făcut suficient pentru a le câștiga încrederea. Până de curând, în multe parohii „ucrainene”, limba română nu era folosită, sub pretextul uniformizării liturgice sau al lipsei de materiale tipărite în română. Abia presiunea exercitată de BOR (prin condiționarea recunoașterii autocefaliei) a adus în discuție crearea unui vicariat și asigurarea slujbelor bilingve.

Necesitatea sprijinirii românilor ortodocși din Ucraina de către BOR decurge așadar din trei perspective principale: identitară, spirituală și a drepturilor minoritare.

Atunci când vorbim de perspectiva identitară, BOR este privită de acești români ca Biserica lor de suflet, o legătură vie cu națiunea română. Prezența Patriarhiei Române în comunitățile din Ucraina – fie și doar simbolică sau prin furnizarea de cărți de cult și preoți cunoscători ai limbii – are deja un impact major în menținerea identității. Fără acest sprijin, există riscul ca tinerile generații să se îndepărteze de limba română, dacă în biserică (unde petrec timp săptămânal) aud doar ucraineană sau slavonă.

Limba liturgică modelează conștiința: un copil care se roagă Tatăl Nostru în românește își va aminti mereu originea, pe când unul care învață doar versiunea ucraineană poate ajunge să asimileze altă identitate. Nu întâmplător, românii asociază posibilitatea slujbelor în limba maternă cu loialitatea față de statul ucrainean. Un studiu sociologic la Cernăuți a relevat că 61% dintre respondenții români credeau că deschiderea unor lăcașe de cult aparținând BOR în regiunile Cernăuți, Transcarpatia și Odesa ar fi un lucru bun (restul fiind nehotărâți).

Mesajul este clar: dacă Ucraina respectă pe deplin identitatea religioasă a românilor (inclusiv prin acceptarea unei forme instituționale legate de BOR), românii vor fi mai loiali și atașați Ucrainei însăși. Dimpotrivă, refuzul acestor drepturi riscă să alienizeze minoritatea română față de statul în care trăiește. Nimeni nu are de câștigat din asimilarea forțată: nici românii (care își pierd identitatea), nici Bucureștiul sau Kievul. Singurul beneficiar ar fi propaganda Moscovei, care ar putea poza în continuare în apărătorul „credinței strămoșești” a românilor, speculând frustrările lor. Așadar, păstrarea identității prin BOR este nu doar un deziderat cultural, ci și o garanție de stabilitate geopolitică în plus pentru Ucraina, căci o minoritate respectată va fi un factor de coeziune, nu de discordie.

Indiferent de identitate, orice credincios are nevoie de continuitate și îndrumare duhovnicească. Românii din Ucraina au avut timp de generații preoți educați fie la seminariile din România, fie în tradiția BOR, și au urmat calendarul și tipicul după modelul Mitropoliei Moldovei sau Bucovinei. Tăierea acestei continuități (de exemplu, trecerea forțată la alt calendar sau alte practici impuse de OCU) le produce tulburare sufletească. BOR are datoria pastorală de a-și ajuta „fiii risipiți”, oriunde s-ar afla ei. Asta nu înseamnă prozelitism pe teritoriul altei biserici, ci răspuns la cererile explicite ale credincioșilor români. Iar aceste cereri există: încă din 2019, grupuri de parohii românești au demarat, neoficial, proceduri legale pentru a reveni canonic „la sânul Bisericii-mamă, adică BOR, conform legislației ucrainene”.

Legea ucraineană permite unei comunități religioase să-și aleagă liber afilierea, așa că un număr de parohii românești au organizat adunări generale și au semnat procese-verbale de „reîntoarcere” la Patriarhia Română (ieșind de sub jurisdicția Bisericii ruse) . Numai că aceste dosare de înregistrare a noii structuri numite „Biserica Ortodoxă Română din Ucraina” au fost tergiversate administrativ la Kiev – cererea, depusă oficial încă din 2022, a fost acceptată în principiu, dar amânată pe termen nedefinit.

Chiar și așa, dorința credincioșilor persistă. În ultimele luni mai multe parohii au încercat să demareze proceduri de revenire la BOR, mai mult ori mai puțin oficial. Din păcate, reacția autorităților locale a fost dură: preoții și enoriașii au fost imediat presați de SBU (serviciul de securitate) – prin intermediul unor oficiali – cu amenințarea că, dacă nu renunță, vor fi mobilizați și trimiși pe front împreună cu familiile lor. În fața unei asemenea constrângeri, comunitățile respective au dat înapoi.

Acest tip de incidente șocante, dacă se confirmă, evidențiază încă o dată că problema nu este lipsa voinței credincioșilor, ci sensibilitatea politică extremă. Spiritual însă, mesajul e clar: o parte semnificativă a românilor ortodocși din Ucraina simt nevoia întoarcerii la BOR pentru alinare și păstorire, mai ales în contextul în care Biserica Rusă este compromisă de asocierea cu agresiunea, iar Biserica ucraineană locală nu le inspiră încredere. BOR devine astfel, pentru sufletele acestor oameni, un far al speranței și al continuității în credință. Refuzându-le BOR, ei se simt orfani spiritual.

Dincolo de aspectele identitar și religios, există un cadru juridic internațional și bilateral care obligă la protejarea minorităților naționale. Tratatul de bază româno-ucrainean din 1997, precum și alte acorduri la care Ucraina este parte, stipulează dreptul minorităților de a-și practica religia în limba proprie și de a avea acces la servicii religioase conform tradițiilor lor. O implicare a BOR în sprijinirea comunităților românești ar trebui văzută ca o aplicare a acestor drepturi, nu ca un amestec nepermis. De altfel, autoritățile ucrainene recunosc în principiu acest lucru, iar înalți oficiali menționează explicit, în timpul contactelor cu oficiali din diferite state, existența parohiilor ale diferitelor culte cu slujbe în română, polonă, maghiară etc., subliniind că Ucraina tratează egal toate cultele, atâta vreme cât nu au legături cu țara agresor. Așadar, nu există un impediment legal ca BOR (care desigur nu reprezintă o amenințare, din moment ce România este aliat strategic al Ucrainei) să ofere asistență religioasă minoritarilor români. Dimpotrivă, ar fi o discriminare dacă li s-ar nega un drept pe care alte minorități îl exercită.

De pildă, minoritatea poloneză din Ucraina beneficiază de preoți romano-catolici trimiși de Episcopatul din Polonia, iar cea maghiară are propriul episcop reformat și rețea de biserici susținute de Ungaria. În mod similar, românii ar trebui să poată avea o entitate bisericească proprie (ortodoxă) care să mențină legături cu BOR. Aceasta e cu atât mai legitim cu cât BOR este chiar biserica canonică de care au aparținut istoric. În anii ’90, BOR a reușit să reactiveze structura sa în Republica Moldova (Mitropolia Basarabiei), obținând recunoașterea ei oficială ca organizație religioasă distinctă alături de cea afiliată Moscovei. Experiența moldoveană a arătat că existența a două jurisdicții ortodoxe paralele nu duce la haos, ci la libertate de alegere pentru credincioși (în Moldova, parohiile sunt libere să aleagă dacă țin de Mitropolia Basarabiei – BOR sau de Mitropolia Chișinăului, subordonată Moscovei). O soluție similară, adaptată contextului ucrainean, ar asigura respectarea drepturilor minorității române, aliniind Ucraina la standardele europene de libertate religioasă.

Privind aceste argumente, devine evident că sprijinul BOR este vital pentru protejarea identității și drepturilor românilor din Ucraina, iar beneficiile unei prezențe pastorale românești nu se rezumă la comunitatea în sine, ci contribuie la stabilitatea și buna conviețuire interetnică în regiune.

Rămâne întrebarea: cum anume poate BOR să se implice fără a inflama și mai mult situația? Care ar fi căile diplomatice și ecleziastice prin care această implicare să fie constructivă, în spiritul reconcilierii?

Având în vedere tensiunile și interesele multiple la mijloc, implicarea BOR în Ucraina trebuie să fie prudentă, transparentă și coordonată cu autoritățile bisericești și de stat ucrainene. Scopul nu este subminarea Bisericii Ortodoxe Ucrainene autocefale, nici alimentarea influenței ruse, ci dimpotrivă: contribuția la stabilizarea situației și la reconcilierea între părțile aflate în dispută.

După cum s-a menționat, în România funcționează de peste 30 de ani un Vicariat Ortodox Ucrainean sub patronajul BOR. Acesta oferă ucrainenilor din Maramureș, Banat, Crișana ș.a. cadrul de a-și practica credința în limba maternă, având un vicar general propriu și o anumită autonomie administrativă, deși canonic este parte a BOR.

Acest precedent de succes poate servi drept inspirație. Având în vedere numărul impunător al etnicilor români din Ucraina actuală, o Episcopie Ortodoxă Română în Ucraina (subordonată BOR) ar trebui gândită și formată pe baza unor acorduri bilaterale clare. Ideal, s-ar ajunge la o formulă „în oglindă”: românii din Ucraina să fie păstoriți de clerici de limbă română, cu autonomie liturgică (limbă, tradiții) și legături de comuniune cu BORU.

Patriarhul Daniel al României a subliniat că nu dorește altceva decât ca românii de acolo „să poată cultiva legături spirituale cu Patriarhia Română” și să fie sprijiniți cu cele necesare în limba lor.

Dacă Kiev-ul ar accepta acest pas legitim, nu doar pe hârtie, BOR poate deschide mult mai ușor negocierile, putând discuta și un consens formal privind autocefalia, închizând conflictul diplomatic. Acesta ar fi un compromis win-win: Ucraina și-ar consolida unitatea religioasă (pentru că majoritatea românilor ar ieși astfel de sub influența Moscovei, intrând sub BOR), iar românii ar simți că nu au fost abandonați, având asigurată continuitatea cu BOR.

Problema românilor ortodocși din Ucraina nu se petrece în vid, ea este observată și de celelalte Biserici Ortodoxe autocefale și de organismele internaționale. BOR are oportunitatea de a fi un factor de mediere între Constantinopol, Kiev și Moscova. Fiind o biserică de limbă latină și orientare pro-occidentală, BOR a fost adesea văzută ca punte între Răsărit și Apus.

În contextul dat, Patriarhia Română își poate folosi prestigiul pentru a evita o ruptură și mai mare: dacă BOR reușește să soluționeze amiabil situația minorității române, ea poate impulsiona și alte biserici nehotărâte să recunoască OCU. Astfel, contribuția BOR ar fi recunoscută la nivel pan-ortodox. Mai mult, ar transmite un mesaj clar Patriarhiei Moscovei că BOR nu acționează ostil (nu „ia partea” nimănui în mod absolut), ci caută o cale de mijloc și va asigura drepturile etnicilor români.

Rusia pretinde adesea rolul de protector al ortodocșilor din fostul spațiu sovietic, invocând conceptul de „Lume Rusă” și mitul „Celei de-a Treia Rome” – însă reușita autocefaliei ucrainene i-a slăbit considerabil această pretenție. Izolarea Moscovei după schisma cu Constantinopolul a dus la o scădere treptată a influenței, inclusiv în spațiul post-sovietic, dar și în diasporele din alte state, cel puțin până în 2022.

Putem spune că visul geopolitic al „Moscovei – a treia Romă” se prăbușește cu fiecare violare a dreptului internațional de către Kremlin, armata rusă și serviciile de spionaj de la Moscova. În acest nou context, BOR – care și ea a avut de suferit în trecut de pe urma imperialismului ecleziastic rus (exemplu: ocuparea Mitropoliei Basarabiei între 1940-1992) – poate, printr-o poziție fermă dar echilibrată, să consolideze frontul bisericilor care susțin canonicitatea Constantinopolului. Cu alte cuvinte, dacă BOR obține ce și-a propus și apoi recunoaște autocefalia ucraineană, va fi un câștig atât pentru drepturile românilor, cât și pentru ordinea canonică dorită de Patriarhul Ecumenic.

Aceasta ar izola și mai mult Patriarhia Moscovei, care s-ar trezi fără sprijin chiar și din partea BOR. Sigur, un asemenea pas trebuie calculat bine, deoarece riscă să provoace mânia Moscovei. Dar dată fiind situația geopolitică – Rusia oricum se află în conflict deschis cu Ucraina și indirect cu toată Europa – BOR se aliniază intereselor strategice ale României (țară NATO și UE ) de a sprijini pe Ucraina, cu condiția protejării românilor. Diplomația românească la nivel de stat susține deja ferm integrarea Ucrainei în UE, iar ridicarea chestiunii respectării minorităților (inclusiv sub aspect religios) este parte legitimă a dialogului de aderare. Argumentul diplomatic suprem este că o Ucraină europeană trebuie să ofere modele de toleranță, nu asimilare – iar Ucraina are șansa să arate acest lucru permițând BOR să îngrijească turma românească sub formă agreată.

Din perspectivă strict canonică, există desigur principiul că un teritoriu aparține exclusiv unei singure Biserici autocefale. OCU de la Kiev afirmă tranșant că fiecare Biserică locală are jurisdicție exclusivă pe teritoriul său canonic, deci BOR nu are dreptul de a susține înființarea unei biserici românești pe teritoriul Ucrainei. Acest argument, deși corect în teorie, nu este absolut în practică. De-a lungul istoriei ortodoxe, au existat numeroase situații de „iconomie” (pogorământ) în care, pentru binele credincioșilor, s-au făcut aranjamente flexibile. Un exemplu: în diaspora occidentală, în multe țări, există jurisdicții suprapuse (parohii rusești, grecești, românești, ucrainene coexistând în același oraș), tolerându-se această abatere de la principiul teritorial din motive pastorale. De asemenea, patriarhiile mamă au adesea eparhii în afara frontierelor naționale (BOR însăși are episcopii pentru diaspora română din Italia, Spania, America, Marea Britanie, statele scandinave etc.).

Desigur, în Ucraina locuiesc comunități istorice importante, dar cazul de față implică o minoritate compactă și autohtonă, nu un prozelitism peste hotare. BOR poate argumenta canonic că românii din Ucraina, fiind foști credincioși ai săi până la 1944, alcătuiesc o „diasporă istorică” a BOR. În plus, BOR ar putea cita cazul Mitropoliei Basarabiei, recunoscută ca parte a BOR deși funcționează pe teritoriul Republicii Moldova, unde există și o mitropolie locală afiliată Moscovei. Dacă două jurisdicții ortodoxe pot coexista pașnic într-un stat (cum se întâmplă în R.Moldova, unde tot mai multe parohii au ales să treacă la BOR pentru că Patriarhia Rusă sprijină războiul), de ce nu s-ar putea găsi o formula asemănătoare în regiunile limitrofe din Ucraina? Desigur, până acum câțiva ani, poate cel mai elegant ecleziastic ar fi fost ca OCU de la Kiev însăși să creeze o episcopie sau vicariat românesc și să invite BOR să colaboreze la numirea ierarhului și asigurarea personalului. Poate ar fi putut fi ales un episcop de origine română (poate un vicar al Mitropoliei Basarabiei) recunoscut de ambele patriarhii, care să păstorească sub omoforul Kievului, dar în comuniune liturgică cu BOR. Astfel s-ar evita dubla jurisdicție și problemele aferente. Dar evoluțiile din ultimele luni au arătat că doar o prezență consistentă a Patriarhiei Române în comunitățile ortodoxe românești ar putea calma spiritele și oferi o soluție definitică

Din perspectivă diplomatică seculară, implicarea BOR se aliniază cu interesele ambelor state implicate. România, ca stat, dorește o Ucraină stabilă, integră teritorial și orientată pro-occidental. Dar opinia publică românească cere și protejarea românilor din Ucraina – subiect sensibil care, neadresat, ar putea deveni sursă de tensiuni bilaterale. Dacă BOR reușește, prin dialog cu omologii ucraineni, să asigure respectarea drepturilor religioase ale românilor, atunci și relațiile dintre București și Kiev vor fi consolidate. Liderii politici pot folosi acest progres ca exemplu pozitiv în parcursul Ucrainei spre UE.

Acest gen de inițiativă politică poate fi susținut discret de BOR pe filieră diplomatică eclezială – adică prin contacte directe între patriarhii și prin implicarea altor Biserici (de exemplu, Patriarhia Ecumenică) ca mediatori. Reconcilierea bisericească ar avea ecouri benefice: ar reduce potențialul ca Rusia să exploateze nemulțumirile românilor, având în vedere că privarea de drepturi i-ar putea împinge spre mediile pro-Moscova din Ucraina, ceea ce nimeni nu-și dorește. Mai mult, ar evidenția că românii din Ucraina NU sunt un „cal troian” al Rusiei, ci cetățeni loiali, care doresc doar să fie tratați corect.

În definitiv, BOR, prin Patriarhul Daniel, a demonstrat echilibru: nu a criticat public Kievul, nu a incitat românii la revoltă, ci a cerut drepturi în mod instituțional și diplomatic. O astfel de atitudine conciliantă merită recompensată de partea ucraineană cu gesturi de deschidere – cum ar fi aprobarea rapidă a statutului vicariatului român. Diplomația religioasă poate uneori să preceadă diplomația de stat: un acord BOR–OCU ar crea un precedent pe care și guvernele îl pot adopta ca model (de exemplu, în domeniul educației sau culturii pentru minoritari).

Implicarea BOR trebuie văzută ca parte a soluției, nu parte a problemei. Este, dacă vreți, un act de reconciliere istorică: după atâtea rivalități între patriarhii (Constantinopol vs Moscova, Moscova vs Kiev), iată că Patriarhia Română poate oferi un exemplu de diplomație a credinței. Prin adresarea grijilor legitime ale unei minorități ortodoxe, BOR arată că unitatea creștină nu înseamnă uniformitate forțată, ci comuniune în diversitate.

Prezența Patriarhiei Ortodoxe Române în comunitățile românești din nordul Bucovinei, sudul Basarabiei, Maramureșul istoric și alte regiuni ale Ucrainei nu este doar o revendicare istorică, ci o necesitate actuală – atât pentru români, cât și pentru ucraineni. Istoria ne arată că BOR a fost parte integrantă a acestor locuri și poate oferi continuitate spirituală. Contextul geopolitic ne arată că încercarea de a șterge identități minoritare aduce numai instabilitate, pe când respectul și cooperarea întăresc reziliența unei țări. Ucraina are doar de câștigat dacă românii de la frontieră devin un „liant” cu România, nu un grup marginalizat. Sprijinirea comunităților românești prin BOR – în mod înțelept, prin acorduri diplomatice și ecleziale – reprezintă o soluție elegantă de a aplana conflictul bisericesc dintre Kiev și Moscova pe segmentul sensibil al minorităților. Nu se pune problema ca BOR să „fure” credincioși sau teritorii canonice, ci de a lucra pentru binele ortodoxiei din regiune unui popor care se întâmplă să vorbească altă limbă. În definitiv, universalitatea creștinismului ortodox constă în capacitatea de a include toate neamurile, fiecare slăvindu-L pe Dumnezeu în limba sa. OCU însăși a recunoscut că prezența parohiilor românești în sânul ei „evidențiază natura universală a Bisericii”. Așadar, soluția nu e excluderea BOR, ci implicarea BOR ca partener.

Să ne imaginăm un viitor apropiat: la Cernăuți ori alt oraș, în istorica reședință mitropolitană, un sobor format din ierarhi ucraineni și români oficiază împreună, în ucraineană și română, o liturghie pentru pace, la care participă credincioși de toate etniile din Bucovina. La final, toți cântă împreună „Hristos a înviat”, fiecare pe limba sa. Acesta ar fi semnul că rana schismei începe să se vindece. Pentru a ajunge acolo, trebuie muncă diplomatică și tact pastoral, dar mai presus de toate, dragoste creștină. Patriarhia Română are atât responsabilitatea, cât și șansa istorică de a aduce această dragoste fraternă peste granițe, într-o regiune încercată de dezbinare. Românii din Ucraina – în România, în R. Moldova sau răspândiți în lume – așteaptă cu speranță acest gest. Iar frații ucraineni, sunt convinși, îl vor primi nu ca pe o ingerință, ci ca pe un act de solidaritate întru Hristos.