„Când m-am născut în 1939 în Basarabia, la Maternitatea din Tighina, Transnistria, în acel loc aveau să intre imediat trupele rusești. Cu câteva luni înainte de nașterea mea, în august, s-a semnat la Moscova Pactul Ribbentrop – Molotov, cu anexa lui secretă, care nu se știa atunci. Părinții mei nu știau că, de fapt, Basarabia fusese deja cedată. M-am născut exact în timpul și în locul fatidic în care a început Al Dolea Război Mondial, care avea să producă cele mai multe victime cunoscute în istoria omenirii. Chiar pe linia frontului”, a declarat sâmbătă, 28 august a.c., fostul președinte Emil Constantinescu, transmite Independent news.
El a participat la o dezbatere organizată de comunitatea de dezvoltare personală „Big Life Project”, în cadrul reuniunii anuale de la Tg. Neamț. Dezbaterea l-a avut moderator pe Mugurel Stan, fostul său consilier de stat în cadrul Admninistrației Prezidențiale, în mandatul 1996- 2000.
„Eu m-am născut (pe 19 noiembrie 1939- n. red.) exact pe linia pe care a început cel de-al Doilea Război Mondial. Casa familiei era într-o comună, Copanca, dar m-am născut la maternitatea din Tighina (Transnistria – n.red.), lângă cetatea lui Ștefan cel Mare. Am vizitat-o anul trecut, ca să-mi văd locul nașterii. Nu se pomenește nimic despre Ștefan cel Mare. E în Transnistria, construită cu bani europeni. Este acolo toată istoria Rusiei și a Suediei, pentru că ei au dat bani – Fondul suedez – dar nimic despre Moldova.
Când m-am născut, în acel loc aveau să intre imediat trupele rusești. Cu câteva luni înainte de nașterea mea, în august, s-a semnat la Moscova Pactul Ribbentrop – Molotov, cu anexa lui secretă, care nu se știa atunci.
Așadar, părinții mei nu știau că, de fapt, Basarabia fusese deja cedată. Doar Polonia intrase, izbucnise războiul mondial. M-am născut, deci, exact în timpul și în locul fatidic în care a început acest război, care avea să producă cele mai multe victime cunoscute în istoria omenirii. Chiar pe linia frontului.
La primul refugiu, tatăl meu a rămas ultimul, ca să termine actele, iar restul familiei a plecat cu o șaretă trasă – după poveștile mamei mele – de o capră. Mama mea era cu mine în brațe și cu icoana Sfântului Emilian de la Durostor, făcută de călugării de la Mănăstirea Noul Neamț.
Bunica mea – franțuzoaică și catolică, care avea și ea o icoană – a mânat [șareta], trecând printre rușii care intraseră deja și care dădeau cu pietre în cei ce păreau a fi din armată, deși tatăl meu nu mai era îmbrăcat militărește.
Am trecut Prutul exact cu 10 minute înainte să se închidă granița. Așa că, dacă tatăl meu n-ar fi reușit să treacă la timp, probabil m-aș fi numit Emil Ivanovici – dacă mai trăiam – aș fi ajuns undeva în Siberia, pentru că toată administrația [românească din Basarabia] a fost trimisă în Siberia, de unde mulți nu s-au mai întors, iar cei care s-au întors, s-au întors mult mai târziu.
Asta e istoria pe care am aflat-o de la părinții mei.
A doua parte: au intrat trupele române, s-a ordonat trecerea Prutului pentru eliberarea Basarabiei. Ceea ce s-a și întâmplat.
Tatăl meu a fost numit din nou să conducă întreaga agricultură, viile, în Basarabia, de data aceasta la Chișinău. Când aveam cinci ani, Antonescu a pregătit evacuarea familiilor administrației. Tata a rămas, bunicul meu a venit, și am plecat cu un tren de două vagoane alocate familiei mele.
O imagine pe care o am, prima mea amintire, fiindcă la 5 ani ai deja memorie, e vagonul, lăzile pe care stăteam eu și sora mea, mai mică cu trei ani decât mine – avea doi ani și mergea clătinându-se. Aveam și o vacă, în al doilea vagon. A durat vreo nouă zile, pentru că erau bombardamente. Așa că primele mele imagini din viață sunt bombardamentele. Eram opriți pe linia ferată, rușii bombardau în prima etapă a războiului, eram opriți fiindcă treceau trenurile militare, plecau răniții.
Am avut ocazia să văd, la cinci ani, cum moare un om. Unii dintre ei mureau în bombardamente, curgea sânge. Și tot așa, după nouă zile de mers, am ajuns la Ploiești, unde erau bunicii mei, familiile Deby și Colceag. Am ajuns în aprilie. Trecuseră deja șase – șapte zile de la bombardamentele (anglo- americane- n.red) din 15 aprilie (1944- n.red.), iar casa lor fusese bombardată, mai ieșea fum din ea. A trebuit să plecăm – n-aveam unde – am mai luat-o și pe bunica și așa am ajuns în Argeș, la Tigveni, apoi la Brădet.
Au ales acel loc pentru că, între timp, venise Armata rusă de ocupație, începuseră jafurile și violurile. Eram la Tigveni – tata se ocupa de zona Argeș, pentru că mereu era nevoie ca agricultura să meargă, mai ales în război – și, până la urmă, unul dintre colaboratorii lui, care era pădurar, i-a spus: „Mergeți la Brădet, că acolo nu mai e nimic. Este sub Vf. Moldoveanu din Munții Făgăraș.
După ce au intrat rușii în România și au avut loc alegerile din 1946 – aveam șapte ani – alegerile din 1946 au fost câștigate de comuniști. A fost un consiliu de familie și al celor care se refugiaseră din Basarabia, care au spus: „Știm ce se va întâmpla. Ceea ce s-a întâmplat în Basarabia ocupată de ruși se va întâmpla acum, pas cu pas, și în România.”
Pe noi, copiii, nu ne țineau la curent, chiar dacă aveam șapte ani, dar atunci au luat următoarele măsuri: le-au scris tuturor rudelor din Franța, Belgia și din străinătate: „Noi nu plecăm de aici, rămânem, nu ne mai cunoașteți, nu ne mai scrieți niciodată, n-am existat pentru voi, voi n-ați existat pentru noi.” Toate legăturile au fost rupte. (…)
„Le-am spus unor studenți că datorez KGB-ului cariera academică”
„Când am terminat Facultatea de Drept, atunci te verificau – se uitau în dosar – și eu nu am primit repartiție. E un lucru pe care tinerii de azi nu au cum să-l înțeleagă: dacă terminai facultatea, dar nu aveai repartiție, practic nu existai. Pentru că trebuia mereu să fii angajat undeva, la un institut, unde erai repartizat. Eu n-am fost repartizat.
Am fost trecut „la dispoziția Ministerului Justiției” – adică în aer. Am reușit, cu greu, să ajung la arbitraj, la întreprinderi. După care, sigur, am făcut armata.
M-am dus la Facultatea de Geologie, pentru că geologii aveau alt regim. Și asta e foarte interesant. Când mi-am terminat mandatul, m-au invitat studenții, la un moment dat, la un club de dezbateri la GDS (Grupul pentru Dialog Social- n.red.) și mi-au pus întrebarea: „Domnule președinte, explicați-ne cariera dumneavoastră academică, cum a fost, cui i-o datorați?” Și, sigur, am zis: „KGB-ului”.
S-a făcut o liniște. Și am spus: „Da. Pentru că, atunci când Nicolschi a înființat structura de securitate a regimului comunist, a venit de la Moscova cu un mesaj strict: „Arestați-i pe toți, omorâți-i pe toți dușmanii poporului, dar nu vă atingeți de geologi.” De ce? Fiindcă rușii, atunci ca și acum, au trăit din resurse. Și asta s-a întâmplat.
De ce am spus eu acest lucru? La un moment dat, m-am dus la Facultatea de Geologie, m-am gândit că asta trebuie, nu agronomi.
Erau frați. Unul dintre ei, dacă era profesor – familii mari, boierești – era la Drept, era la închisoare. Celălalt era la vila lui, fiindcă era geolog. Profesorul meu de petrol, în loc să fie la închisoare, fiindcă era profesor în domeniul petrolului, a fost lăsat în pace și, mai mult, a descoperit petrol în Câmpia Română. Acest lucru s-a menținut permanent.”
