Interviu cu Adrian Lipcan, administrator al Sugar Bridge SRL, pentru Logos Press.
Reporter: Dl Lipcan, producerea de sfeclă de zahăr și a zahărului cândva ocupa un rol important în economia națională. Care e situația acum?
Adrian Lipcan: Situația e mult mai dură decât „narativul” roz distribuit în fiecare primăvară. Ramura este formată din două fabrici, cu circa 500 de angajați, învechite moral și fizic, care pur și simplu nu pot ține pasul cu tendințele și costurile internaționale. Între timp, unii fermieri din nordul țării se încăpățânează să însămânțeze sfeclă doar pentru a respecta rotația culturilor, însă riscurile și incertitudinea îi fac să renunțe an după an.
Lipsa unui plan coerent de redresare și limitarea programelor de sprijin începând cu 2024 au lovit direct în baza de materie primă. În termeni reali, în ultimii 5 ani, suprafețele cu sfeclă de zahăr recoltate au colapsat de la 24.000 ha la circa 11.000 ha în anul 2025. Pentru a supraviețui, două fabrici au nevoie de o masă critică de cel puțin 20.000 ha pentru un cost competitiv. Acest obiectiv este, în prezent, o utopie.
În realitate, primăvara se aruncă în spațiul public cifre „optimiste” prin intermediul unor uniuni și asociații de „buzunar”, care funcționează pe post de megafon pentru dezinformare. În toamnă, însă, ne trezim cu realitatea sumbră. Anul 2025 a fost un dezastru: deși s-au promis recolte record pe 15.000 ha, în realitate au fost constatate doar 11.000 ha, din care apr. 5.000 ha au rămas pe deal la finele anului, nerecoltate și parțial compromise. Astfel, pentru prima dată în istoria Moldovei, vom avea producție de zahăr în februarie sau martie, o anomalie tehnică și economică. Fermierii care și-au asumat riscuri nu au nicio vină, dar ei sunt cei care suportă consecințele financiare ale unei planificări dezastruoase.
Pentru 2026, se conturează un scenariu și mai dur: unii specialiști și fermieri estimează un maxim de 7.000 ha, ceea ce înseamnă că industria va asigura doar 30-40% din necesarul pieței. Încrederea fermierilor a fost distrusă de întârzieri, blocaje logistice și defecțiuni tehnice multiple. În aceste condiții, este foarte probabil ca în 2026 producția să se concentreze pe o singură platformă industrială, adică pe doar o fabrică, marcând începutul sfârșitului pentru acest model de business.
Reporter: Dacă înțeleg corect, Moldova pierde piețe, iar fermierii rămân singuri cu pierderile…
Adrian Lipcan: Exact. Când costurile de producție explodează din cauza ineficienței operaționale și manageriale, zahărul local încetează să mai fie competitiv. Rezultatul este paradoxal: din 2020, cotele preferențiale de export în UE de circa 37 mii tone rămân nevalorificate, în timp ce vecinii noștri, precum Ucraina, le valorifică la cca 100%. Moldova raportează o valorificare de 0% din cauza unui cost aberant.
În tot acest timp, industriile care reprezintă cu adevărat brandul „MADE IN MOLDOVA” – dulciurile, înghețata, panificația, conservele, specialitățile – sunt în creștere, dar sunt forțate să producă folosind o materie primă artificial scumpită. Ieri, la bursele internaționale, zahărul se cota la 345 euro/tonă (6,9 lei/kg). În Republica Moldova, prețul angro este de 15-16 lei/kg, iar cel cu amănuntul sare de 18 lei/kg. Plătim dublu față de referința internațională, nu pentru o calitate superioară, ci pentru a subvenționa un sistem ineficient, costisitor și necompetitiv care se apără pe sine și se opune oricărei reforme. Orice majorare a prețului la zahăr scade direct competitivitatea exporturilor noastre alimentare, afectând mii de angajați din sectorul real.
Reporter: Pare paradoxal: dacă piața e puternic protejată, logic ar trebui să existe mai multă eficiență…
Adrian Lipcan: Paradoxul real este că protecționismul a devenit alibiul perfect și scuza pentru stagnare. Industria zahărului este una dintre cele mai „răsfățate” ramuri: măsuri de salvgardare de peste 12 ani, taxe vamale uriașe de 75%, subvenții masive în 2025 și bariere în calea importurilor. În teorie, protecția îți cumpără timp pentru modernizare. În practică, noi înregistrăm cea mai mare cădere regională a terenurilor însămânțate, stoparea programelor investiționale și concentrarea unor bugete semnificative spre acțiuni lobiste/protecționiste.
Contrastul anului 2025 a fost șocant: roadă bună pe suprafețe mici, dar pe care procesatorii industriali nu au fost capabili să o recolteze. Circa 40% din roada anului trecut este încă pe dealuri, putrezind sub zăpadă. Mai mult, în mod cinic, producătorii de zahăr rămân cei mai mari importatori. În prima zi a anului 2026, 90% din cota de import preferențial (UE 9.000 tone și OMC 1.000 tone) de 10.000 tone a fost asimilată de Sudzucker Moldova și Moldova Zahăr. Aceste decizii sunt inexplicabile și trezesc furia fermierilor rămași neplătiți.
Disonanța între „protecția ramurii” și dominarea pieței prin monopol este evidentă.
Reporter: Ați spus „ostatic”. Cine pe cine ține ostatic?
Adrian Lipcan: Modelul actual se bazează pe presiune și șantaj, creând mai mulți ostatici:
Consumatorul: care plătește prețuri duble pentru promisiuni reciclate la infinit.
Autoritățile: hărțuite cu amenințări periodice privind „închiderea fabricilor” și cereri de subvenții fără capăt, folosind rețele de influență ca pârghii de presiune.
Fermierii: care plătesc primii nota de plată din cauza campaniilor gestionate neprofesionist.
Companiile-mamă europene din Mannheim și Varșovia: care trebuie să acopere pierderile generate de un management local neinspirat și costuri administrative umflate.
Reporter: Spuneți că problema e și una de management. La ce vă referiți concret?
Adrian Lipcan: Zahărul nu este despre propagandă, lobby agresiv, birouri lucioase, flote de mașini și salarii „nesimțite”. Este despre performanță calculată și disciplină operațională. Cu regret, în ultimii ani observăm un stil de „management politic” într-o ramură care „apune”. Aceștia sunt axați pe abordări birocratice, decizii întârziate și costuri administrative disproporționate față de performanța economică reală.
Modelul lor de business se bazează pe monopolizarea pieței prin dezinformare și șantajarea autorităților. Atragerea în acest joc a unor asociații „internaționale” sau uniuni de buzunar, total dependente financiar de producători, compromite orice dialog. Acești sateliți sunt doar companii de lobby și fabrici de confuzie, al căror rol nu este să rezolve problemele, ci să inducă în eroare opinia publică. Lozinca „protecția ramurii” a devenit un paravan pentru un monopol distructiv, contrar oricărui principiu european.
Reporter: Există riscuri pentru fabricile care cumpără zahăr de pe piața internă?
Adrian Lipcan: Absolut, pentru informare, în procesarea industrială alimentară sunt încadrați peste 30.000 de oameni. Producătorii de conserve, dulciuri, înghețata și panificație cumpără zahăr la prețuri exorbitante și nejustificate, în timp ce importurile ieftine sunt limitate și „înghițite” tot de producătorii de zahăr pentru a-și acoperi găurile negre din ineficiență. Rezultatul? Costurile de producție cresc brutal, ceea ce duce la falimente sau reamplasări de afaceri în afara țării. Dacă plătești dublu pentru zahăr, produsul tău final devine necompetitiv, iar consumatorul va alege produsele importate. În loc să „salvăm industria”, pierdem taxe și locuri de muncă în sectoarele care chiar au potențial de creștere.
