Ayatollahul Kamenei, Liderul Suprem Religios și șef al statului Islamic și-ar fi aranjat plecarea la Moscova dacă lucrurile merg rău, ba ar fi încărcat și ceva avioane cu această destinație-gurile rele vorbesc despre aur trimis către capitala Rusiei – în timp ce numărul de protestatari și întinderea protestelor nesfârșite și acoperind peste 100 de orașe din toate provinciile arată că avem de a face cu o cu totul altă forță a manifestanților încât regimul s-ar putea să nu le mai poată face față. Totuși rezerva în privința evaluărilor și analizei acestor evoluții este normală odată ce vorbim despre un regim închis, izolat, care nu permite prezența mass mediei nici măcar celei arabe, astfel încât informațiile vin din rarele imagini ce reușesc să iasă dintr-un stat aproape fără internet și cu comunicațiile supracontrolate, în care și intranetul local e blocat pentru a nu ajuta la mobilizarea suplimentară a protestelor.
O a treia generație de proteste, extrem de serioase
Iranul a trecut deja prin două generații de revolte, cea mai recentă determinată de Mahsa Amini și lipsa portului corect al vălului islamic care a determinat batjocorirea și uciderea tinerei de 20 de ani de către poliția islamică, cu proteste masive în 2022-2023, și anterior Mișcarea Verde din 2009-2010. Această succesiune de proteste puternice arată că regimul Ayatollahilor e pe de o parte pregătit pentru a se confrunta cu mulțumea nemulțumită, pe de altă parte că acutizarea și îndesirea crizelor arată o situație de final de epocă și de regim și că, chiar dacă nu își găsește obștescul sfârșit, regimul va trebui să schimbe fundamental regulile vieții sociale, dar mai ales situația economică, corupția și privilegiile potentaților pentru a putea supraviețui fără a dispărea complet.
Astăzi regimul iranian pare să se afle la cel mai jos nivel de putere din existența sa de aproape jumătate de secol, după revoluția islamică a lui Khomeini din 1979. Un regim care își ține foști premieri în arest la domiciliu și foști președinți ascunși, marginalizați și în uitare și care a avut doar doi șefi de stat, Lideri Supremi, în existența sa. Într-o țară a represiunii prin definiție, unde utilizarea forței letale împotriva demonstranților e la ordinea zilei ca și condamnările pentru terorism cu pedeapsa cu moartea și execuția publică, protestele probează nemulțumirea profundă, oameni ajunși la limita puterilor, care nu mai au nimic de pierdut, împreună cu curajul, tenacitatea, dorința de libertate a poporului iranian. Dar și slăbiciunile și limitele puterii guvernului de la Teheran de a rezolva doleanțele și nevoile economice, sociale, politice ale cetățenilor săi. Nu întâmplător, președintele Pezeshkian sublinia că asta nu e o criză în care să reacționeze doar Guvernul, iar mulțimile au strigat Moarte lui Khamenei.
A prezice rezultatul protestelor actuale este atât un mare risc cât și o mare greșeală. Nici măcar nu putem prevedea pe baze serioase când se vor sfârși, nu numai cum se vor sfârși. Totuși e clar că situația curentă din Iran nu e sustenabilă și e nevoie de o schimbare profundă în regim. Apoi riscul vine de la lipsa datelor directe, a informațiilor reale și complete direct de pe teren, de unde spațiul foarte mare de erori care pot apărea, de toate părțile, care ar altera o evaluarea corectă: regimul folosește pe scară largă dezinformarea și represiunea, dar și opoziția, mai ales cea din exil, exagerează nu rareori amploarea protestelor și distribuie date discutabile și, oricum, greu verificabile independent. Ceea ce e sigur, Iranul fierbe azi iar populația iraniană dă un asalt puternic asupra regimului ayatollahilor.
Desigur, principala temă a unui observator extern este să determine și să răspundă dacă avem de a face cu un alt fel de proteste decât cele care au mai avut loc și au fost gestionate, în primul rând prin represiune, de către regim și dacă există o perspectivă reală pentru ca regimul să se prăbușească, dacă sunt întrunite elementele pentru această perspectivă. Iar decidenții, ca și publicul, nu au timp să aștepte ca analiștii să fie siguri de datele lor sau să se decidă să-și asume riscul de a se pronunța, ci au nevoie de evaluări cât mai repede, chiar dacă vor fi ulterior subiectul revizuirilor repetate. De aceea mi-am permis să realizez analiza pe datele publice existente și să schițez scenariul cu probabilitate maximă pentru Iranul de astăzi. De asemenea, am considerat normal să adaug argumentele pentru a întemeia și susține această concluzie.
Răspunsul scurt – în limita datelor existente - este că, Da, regimul are astăzi cea mai mare șansă și probabilitate din istorie ca să se prăbușească sub presiunea protestelor sau imediat ce aceste proteste se vor fi încheiat, sub nevoia clară a reformelor majore pentru supraviețuirea statului islamic. Și tot Da, sunt întrunite majoritatea argumentelor pentru ca presiunea internă, dar și externă de astăzi să ducă la prăbușirea regimului. Desigur, limitele acestei evaluări sunt credibilitatea și datele de bază, dar și absența complinirii depline a unora dintre condițiile obligatorii ca să vedem implozia regimului.
Indicatori și așteptări: tarele și inerțiile regimului în fața protestelor îndreptățite ale populației
Principalele condiții pentru ca un regim autoritar și represiv să cadă este dimensiunea protestelor, cu precădere în capitală, în sediul puterii (revoluția de la Timișoara a declanșat Revoluția, dar nu ar fi prăbușit regimul Ceaușescu fără ieșirile masive în stradă de la București), dezvoltarea unei alternative viabile sau măcar a unei opoziții solidare, unite măcar conjunctural de un dușman comun, fisurile regimului și rupturile, respectiv disidența(deși în cazul Bashar al Assad ruptura din interiorul regimului a necesitat alți 12 ani pentru prăbușirea definitivă din cauza acțiunilor ale actorilor externi neconcludente în cazul lui Obama – sau în forță – Rusia, Turcia, Iran). Dar, desigur, este relevant și declanșatorul și elementele care antrenează pe scară largă populația nemulțumită, pe teme sociale, culturale sau economice și nu neapărat politice, atacând regimul pentru că nu poate gestiona așteptările și nu pentru a-l înlătura ca atare – acțiunile politice s-au dovedit mai puțin capabile să schimbe regimuri autoritare represive pentru simplul motiv că nu lăsau să existe o opoziție care să le orchestreze.
Protestele au început la 28 decembrie la nivelul Bazarului, a vânzătorilor din magazinele iraniene din Teheran, dar s-au extins rapid în întreaga țară, ca efect al măsurilor restrictive(dar obligatorii) ale Băncii Naționale care a limitat creditele în dolari la valoarea oficială și a deschis ușa inflației galopante, la nivel record. Aceasta s-a suprapus peste criza apei din capitală, care face ravagii în ultima vreme și a determinat nemulțumiri bazate pe împărțirea irațională și privilegiată a apei de către reprezentanții regimului, pentru propriile interese, dar și o criză energetică majoră, datorată livrărilor de gaze blocate cu ocazia războiului de 12 zile cu Israelul(și Statele Unite) pe tema programului balistic și nuclear, care a vizat preventiv și conductele de la resursele de gaze către capitală. Președintele Massoud Pezeshkian a admis, într-o ieșire fără precedent, lipsa capacității Guvernului de a satisface nevoile și cerințele populației.
Iranul se află după o perioadă complexă și nesustenabilă și după un număr de înfrângeri dure, sensibile și costisitoare pentru imaginea internă a regimului, începând cu distrugerea de către Israel a Hamas, Hezbollah și altor proxy -miliții și partide pro-iraniene din Orientul Mijlociu- cu gesturi foarte vizibile precum eliminarea chiar la Teheran a lui Ismail Hanyieh, liderul politic al Hamas; căderea regimului Assad din Siria practic peste noapte, în decembrie 2024, cu pierderea nu numai a unui aliat, dar și a unui coridor de transport arme către Hezbollahul pro-iranian din Liban și controlul la Beirut; dar mai ales războiul de 12 zile, din iunie 2025, care a dus la distrugerea programului nuclear în care a investit peste 500 miliarde de dolari. Nu e, deci, de mirare că protestele începute pe teme economice și sociale s-au răspândit în masă la o populație irascibilă și greu de gestionat oricum, și au ajuns la demonstrații masive anti-regim, care ard steagurile iraniene și portretele Ayatollahului și cântă Moarte lui Khamenei!
Declanșatorul a fost, deci, decizia Băncii Centrale de a încheia formula secvențială a unor importatori de a accede la dolari mai ieftini și care a dus la un salt major al prețurilor la bunuri uzuale precum uleiul de gătit și păsările la un nivel dramatic peste noapte, începând cu 28 decembrie, în timp ce o parte a produselor au dispărut complet iar inflația a explodat. Valoarea monedei iraniene, Rialul, față de dolar a sărit de 14,635 milioane de riali – 100 de dolari(la revoluția Islamică era 70 riali dolarul) iar inflația a sărit peste noapte de 40% în 10 zile, fără posibiltiatea de a se opri. Guvernul a reușit doar să ofere 71 milioane de riali(circa 7 dolari la data adoptării deciziei) fiecărui cetățean pentru a compensa costurile ridicate ale traiului, la o săptămână după explozie.
Un alt element major este faptul că protestele au izbucnit la nivelul comercianților din bazar, susținători tradiționali ai Republicii Islamice. De aici protestele masive s-au răspândit în întreaga țară, la propriu, și au apărut ciocniri majore între protestatari și autorități, cu victime din ambele părți. Mai mult de 550 de persoane au fost ucise și peste 20.000 deținute, dintre care peste 2.311 arestate de forțele de securitate. (Spre comparație, protestele din 2022 la moartea tinerei Mahsa Amini în custodia poliției religioase nu a avut dimensiunea și gradul de răspândire actuale, nu au depășit Teheranul, zonele sărace și a minorităților etnice). Peste 950 ofițeri de poliție și 60 de membri ai forțelor paramilitare de ordine Basij au fost rănite de către protestatari. Gradul de frustrare e mare la nivelul populației iar situația a ajuns în mod real la punctul de fierbere. Iar la 9 ianuarie, a apărut știrea că cea mai mare bancă din Iran, Bank Melli, nu mai permite retragerea banilor cash, un alt element care a exacerbat reacția publică de protest.
Proteste prea mari ca să mai poată fi controlate
Un alt argument relevant pentru impactul asupra regimului este dimensiunea protestelor. Au devenit atât de multe și s-au extins atât de mult încât forțele de securitate iraniene abia mai fac față nevoilor regimului de acțiuni represive împotriva protestatarilor. Nu întâmplător, Liderul Suprem a recurs deja la Gărzile Revoluției Islamice (Corpul Gardienilor Revoluției Islamice, oficial), trupe care nu au intervenit anterior decât în zona kurdă, pentru a compensa capacitatea forțelor de aplicare a legii locale – poliția iraniană – de a face față protestatarilor. Asta subliniază și lipsa capacității forțelor locale, dar și percepția unei amenințări existențiale la adresa regimului Ayatollahilor. În plus, regimul a introdus pe teren, de exemplu în Karaj, provincia Alborz, la 10 ianuarie, forțele Artesh, forțele armate regulate ale țării, cu scopul declarat de a proteja interesele naționale, infrastructura strategică și proprietatea publică. Armata nu are capacitate de aplicare a legii sau controlul mulțimilor, dar recursul la ea arată că limitele forțelor de securitate convenționale au fost atinse deja.
Un alt semn al dimensiunii protestelor și al capacității tot mai reduse a regimului de a le face față o reprezintă aducerea milițiilor pro-iraniene din Irak, de exemplu identificate în represiunile din Hamedan. Forțele de Mobilizare Populare susțin regimul iranian în fața protestatarilor unde le e mai lesne să acționeze pentru că nu au rude și nu riscă să creeze probleme propriilor membri atunci când aplică cu larghețe forța letală și trag nediscriminat în mulțime. Și e de înțeles aducerea lor atunci când vedem falii la nivelul forțelor de securitate tradiționale și defectări alături de protestatari sau refuzul să tragă în populație. Așa s-a întâmplat la Kermanshah, acolo unde poliția locală a refuzat să tragă în protestatari iar regimul a arestat zeci de polițiști. Un semn important al colapsului regimului, mai ales că nici Armata regulată Artesh nu are apetitul să tragă în populație și e expusă defectărilor de orice fel, de la refuzul de a executa un ordin la fuga în rândul protestatarilor.
Nu-i vorba, și de partea celalată s-au înregistrat violențe. Protestatarii au atacat frecvent clădirile poliției și autorităților locale, mai ales în zonele kurde, în Azerbaidjanul de Vest și în regiunea Sistan-Baluchistan, în zonele cu minorități etnice și religioase, cu precădere. Protestatarii au dat foc clădirii televiziunii de stat iraniene din Isfahan. Unitățile Zagros Tornado din zona kurdă au atacat baza Gardienilor Revolușției de la Nourabad, în provincia Lorestan și au rănit membrii trupelor paramilitare iraniene, în timp ce Frontul Popular Mobarizoun, o coaliție de grupări anti-regim sunite din Baluchistan, l-au ucis pe comandantul forțelor de aplicare a legii locale din Iranshahr, provincia Sistan-Baluchistan la 7 ianuarie, ca răspuns la represiunile forțelor de securitate asupra protestatarilor. Regimul Ayatollahilor a calificat aceste acțiuni drept un complot al adversarilor Iranului, Statele Unite și Israel, pentru a afecta securitatea Iranului. Iar șapte organizații kurde anti-regim au solicitat, la 8 ianuarie, declanșarea Grevei Generale la nivelul întregului Iran.
Regimul a făcut diferențe între protestatarii economici, considerați mai legitimi, oponenții regimului și așa – numiții teroriști, împotriva cărora s-a aplicat forța letală. Se vorbește de câteva sute de morți și răniți, dar datele sunt fragmentare. La 9 ianuarie, în șase spitale din Teheran s-au înregistrat 217 decese ale protestatarilor. Spitalele sunt supraexpuse, în situație de alertă, nu au suficienți chirurgi față de afluxul de răniți care vin din stradă. Majoritatea au răni la cap, membre rupte, tăieturi adânci și răni de la armele de foc. Medicii au fost instruiți de forțele de ordine să nu îngrijească protestatarii răniți, să informeze imediat agențiile de securitate, care chiar au intrat în spitale - cazul din 5 ianuarie al spitalului din provincial Ilam a fost pe toate ecranele – pentru a-i ridica cu forța pe protestatarii răniți. A fost reafirmată în forță dorința regimului de a supraviețui prin represiune și a forțelor de securitate de a apăra regimul. Retorica mai agresivă a vizat și aplicarea legii pentru teroriștii înarmați – adică pedeapsa cu moartea și execuția publică pentru vina numită modarebeh - atacul împotriva lui Dumnezeu/a fi dușman al lui Dumnezeu-cum încadrează legea iraniană.
Protestele din cele peste 100 de municipii și orașe din toate provinciile iraniene vizează deja eliminarea regimului clerical- religios al Liderului Suprem, Ayatollahul Ali Khamenei. Numărul morților crește dramatic, chiar dacă datele sunt secvențiale – 70 de corpuri într-o singură zi de proteste, vineri, 9 ianuarie, la Rasht, 38 de morți într-un spital din Teheran. Și dacă Ayatollahul anunță hotărârea regimului de a rezista și represiunea totală, fiul ultimului rege iranian, Reza Pahlavi, aflat în exil, îndeamnă ca, după ce au fost cucerite străzile, să fie luate cu asalt și preluate clădirile din centrele orașelor și instituțiile de putere. Dezastrul din economie face puțin probabilă încheierea protestelor foarte curând, În plus, președintele Donald Trump a avertizat de două ori cu intervenția în Iran: dacă încearcă să reconstituie programul nuclear și dacă își ucide populația. Există date că sunt pregătite planuri de acțiune americane împotriva regimului, fără ca atacul să fie neapărat iminent. Dar suma tuturor acestor argumente îndreptățește evaluarea că, de această dată, situația este extrem de serioasă și că regimul se cutremură din temelii, amenințând să se prăbușească.
