Dacă la nivel european, preocuparea principală e cea a împărțirii Europei pe națiuni, numai bune spre a fi îngurgitate de Rusia și călărite economic de China, cu componenta tehnologică americană încă în prim plan și multiplele dependențe față de traiul bun, la nivelul dezbaterilor politice s-a relansat ideea opțiunii celei mai bune: angajarea sau cordonul sanitar? Implicarea administrativă a extremei drepte, cu riscurile pe care le implică programele radicale, dar și cu moderarea acțiunii și politicilor la putere, în coaliții, sau izolarea completă și împingerea spre majoritate și ruptură totală, din poziții extremiste intransigente? Argumentele pro și contra sunt multiple. AfD pare a fi rezultatul îndiguirii – Brandmauer – și menținerii în extremă spre deosebire de mare parte a partidelor europene din alte state înclinate spre moderarea discursului și politicilor pentru a ajunge la putere sau pentru a participa la guvernare, după rămânerea ani îndelungați în opoziție. AfD este diferit, iar lecțiile învățate din Germania ar putea fi relevante pentru politica europeană în viitor, pentru războiul de agresiune al Rusiei în Ucraina și ambițiile sale mai departe în Europa de Est.
Pe scurt:
Politicile europene și AfD. Diferențe fundamentale și abordări distincte.
AfD de la partid elitist la populismul anti-democratic extremist de azi
Greșelile partidelor de mainstream: Germania și Europa în coalițiile stângii progresiste
Soluțiile posibile: moderarea politicilor și urmărirea perocupărilor cetățenilor europeni de azi.
Politicile europene și AfD. Diferențe fundamentale și abordări distincte.
S-a scris enorm după alegerile de duminică din Saxonia-Anhalt despre AfD. Ca și cum lumea redescoperea partidul de extremă dreapta peste noapte și dorea să realizeze cât e real și încotro merge, mai ales în contextul în care e subiectul izolării politice în Germania și a imposibilității de a intra în alianțe politice, cu doar câțiva reprezentanți prin administrațiile de land și locale. Curiozitatea e de înțeles, a experților, analiștilor, jurnaliștilor și a publicului, mai ales în perspectiva de a juca un rol major în politica germană după următoarele alegeri, într-o Germanie cu precedente istorice nefaste în domeniul național-socialismului devenit nazism rasist și belicos. De aceea devine importantă să vedem cum apare AfD la nivel european, chiar între partidele așa zis suveraniste și încotro a dus izolarea și cordonul sanitar.
Mai întâi, AfD este diferit față de partidele similare din Franța, Italia și aproape de peste tot din Europa. Dacă luăm în considerare dimensiunea, e singurul cu profilul radical menținut cu îndarătnicie, fără flexibilități și alunecat pe un drum de neacceptat pentru istoria continentului nostru. A fost creat academic și la nivelul elitelor în 2013 ca un partid împotriva Euro și a oricărui fel de mutualizare a datoriei publice în Europa, cu teama nu atât de mutarea deciziei la Bruxelles și pierderea suveranității, cum sună sloganurile propagandistice în restul Europei, ci, din contra, prin faptul că lipsa de rigoare și risipirea banilor publici de către celelalte state, cu precădere din Sud, va afecta Germania în mod substanțial și modul de viață obișnuit prosper al nemților. Desigur, analiza nu lua în considerare faptul că mutualizarea pieții comune a mutat industria preponderant în Germania, beneficiară la vremea respectivă de energia ieftină, mult sub prețul cu care erau aprovizionate alte state, venită din Rusia, astfel că beneficia în mod substanțial fiind motorul economic dar și producătorul care sugrumase în competiție celelalte state.
Totuși AfD s-a transformat rapid, din lipsa controlului și nevoia de aderenți, într-un partid populist, de extremă dreapta, extrem de dur în abordări, extremist și inflexibil în majoritatea temelor abordate, și cu tendințe autocratice evidente – crearea partidului unic ca obiectiv final nedeclarat. Spre deosebire de AfD, încremenit în proiectul extremist, alte partide din zona nationalist-suveranistă europeană au menținut nevoia apartenenței la UE, chiar dacă au pledat pentru o Europă a națiunilor, și-au moderat retorica pentru a avea acces la electorat de centru și la nemulțumiți de tot felul, și a nuanțat pozițiile pentru a fi prizabile, acceptabile și credibile pentru un public mai larg, în perspectiva unui scor care să le aducă la Guvernare sau să le permită negocieri cu alte partide pentru acest obiectiv. Deci partide mai degrabă pragmatice în evoluția politică, aspirând la guvernare și la putere spre deosebire de un AfD extrem de ideologizat și inflexibil, radical prin esență, care nu-și dorește să-și schimbe liniile directoare, că ajunge sau nu la putere. Proiectul său politic este că va guverna când va avea majoritatea.
Spre deosebire de AfD, Alianța Națională a doamnei Le Pen în Franța și mai ales Fratelli d’Italia al Giorgiei Meloni și-au moderat retorica originară, dar și imaginea și politicile propuse, accesând votanți într-un spectru național mai larg. Le Pen a exclus din partid neo-naziștii și pe simpatizanții lui Hitler, în timp ce Alice Weidel, co-lider AfD, a exclus moderații și a creat spațiu și a atras și mai mulți extremiști, cu diferite agende, inclusiv pe cei cu legături cu neo-naziștii. Mai mult, când a ajuns la putere, Meloni a renunțat la euroscepticismul anti-european asumându-și o relație și rol în interiorul Uniunii Europene, susținând Ucraina – față de pro-rusismul AfD și banii luați de la banca lui Putin de Marine Le Pen. AfD a preferat naționalismul, consolidarea politicilor stricte identitare, chiar arianiste, și politicile evident și deschis pro-ruse, fapt ce a dus la izolarea sa chiar la nivelul Parlamentului European și al familiilor europene.
Deși a fost susținută în martie anul trecut de către vicepreședintele JD Vance, care a refuzat să se întâlnească în marja conferinței de la Munchen cu Cancelarul german, Alice Weidel are o respingere totală față de Donald Trump, îl acuză pentru bombardarea alături de Israel a Iranului, pentru acțiunea din Venezuela în ianuarie anul acesta și pentru afirmațiile vizând Groenlanda, toate însemnând interferință în afacerile interne ale altor state și politici de tipul Vestul Sălbatic, potrivit celuilalt co-președinte al AfD, Tino Cripalla. Groenlanda a fost o temă criticată aproape unanim de Adunarea Națională prin Jordan Bardella, care a cerut Europei să răspundă denunțând acordul comercial cu SUA, de Nigel Farage, care a pus afirmația pe un joc al lui Trump, dar a criticat amenințările economice asupra unui stat aliat de sute de ani, Danemarca. Meloni și premierul ceh Andrej Babis au fost mai moderați, dar tot critici, în timp ce Robert Fico în Slovacia a mărturisit, apoi a retractat, că Trump l-a speriat prin comportament și afirmații la o întâlnire în doi, susținând că este un pericol.
AfD de la partid elitist la populismul anti-democratic extremist de azi
Astfel, AfD a pornit la origini ca partidul elitist al oamenilor de afaceri, bancherilor și profesorilor care propuneau un naționalism al Mărcii Germane în 2013, prin nostalgie față de politica monetară și euroscepticism față de respectarea regulilor de către partenerii din Uniune, speriat că bunăstarea germană va fi răspândită și risipită în Europa și viciile economiilor slabe și indisciplinate vor fi importante, în schimb, și puse pe seama cetățeanului german. De aici AfD s-a transformat într-o colecție de conservatori nemulțumiți, cu diverse nerealizări și frustrări publice în alte partide sau față de viața politică în general, de obicei față de lipsa de acțiune și măsurile prea blânde, insuficient de radicale și dure adoptate, cu preocupări pentru viitorul economiei germane în UE, dar și speriați de dezorientarea socială după apariția social media și tehnologiilor disruptive și schimbărilor culturale.
De aici și noua structurare a radicalilor AfD de la conservatori fiscali – tot mai puțini, dar păstrând naționalismul mărcii și ura față de politicile comunitare, conservatori sociali, intractabili și intoleranți față de cei din jurul lor, naționaliști cu porniri extreme, inclusiv rasiste și identitare dure, revizioniști teritorial și ai regulilor consemnate în tratate la care Germania e parte, chiar unii nostalgici și care consideră că Germania a fost ostracizată nemeritat după nazism, prin vina colectivă, dar și o mare colecție de oportuniști politici și pescuitori în ape tulburi pentru vizibilitate, voturi și câștiguri individuale. Mulți dintre membri, simpatizanți și votanți AfD au problema detașării de nazism și diferite frustrări, mutând vina pe politicile incoerente și insuficiente ale partidelor existente în mainstream și pe influxul de străini. În august 2026, AfD avea 25%, azi, după alegeri, pare să marcheze, conjunctural, chiar 30%.
Între promisiunile și programele AfD, multe sunt populiste de stânga, cu mesaje însă de familie, tradiție, reconstruirea națiunii, dar și un amestec de idei socialiste cu impulsuri extreme naționaliste. 4000 euro pentru fiecare copil nou născut, gratuitate pe tren și la muzee pentru tineri, cerințe obligatorii de loc de muncă pentru azilanți. În privința Israelului și evreilor, AfD are o politică pro-Israel, admirând politicile de dreapta și lupta cu musulmanii, dar și anti-semitism în paralel. Admiră ceea ce propune și face guvernul Netanyahu aliat cu extrema dreaptă în Cisiordania și Gaza, dar liderul lor Alexander Gauland a minimizat Holocaustul în 2018, la o reuniune cu tineretul AfD, făcând apologia lui Hitler și a naziștilor și rolului în politica germană. Și alți politicieni AfD, dacă nu partidul în întregimea sa, au alunecări care duc la extrema dreaptă nazistă și la limbajul lui Hitler, chiar fără a-l numi, invocând vina cosmopoliților, companiilor multinaționale și a străinilor care controlează politicile și finanțele germane, cu referire la evreii germani. Organizațiile evreiești din Germania au denunțat public tendințele nedemocratice și antisemite ale AfD.
Populismul agresiv, violent, autoritar este în imediata apropiere a susținerilor publice ale liderilor AfD. Bjorn Hocke, de exemplu, a ajuns în fața instanțelor condamnat pentru utilizarea simbolurilor și organizațiilor neconstituționale, prin folosirea în discursurile sale a sloganului nazist “Alles für Deutschland”— Totul pentru Germania. În mai 2024, a fost amendat cu 14.000 euro, apoi în creștere la 18.000 euro, la a doua recidivă. Legea germană sancționează negaționismul vizând Holocaustul, afișarea zvasticei și declarațiile de aprobare a lui Adolf Hitler. Autoritățile germane urmăresc și aduc în fața legii extremismul de stânga și dreapta, ca și pe cel islamist, cel de dreapta fiind caracterizat prin naționalism, antisemitism, rasism și xenofobie. AfD a propus dizolvarea componentei de apărare a Constituției din serviciile de informații germane.
Dar poate cea mai importantă și atractivă temă a populismului european de extremă dreapta, prezent, evident, și în Germania, la AfD, în formate extreme, este imigrația. Extrema dreaptă valorifică anxietatea economică amplificată în mod fals – imigranții aleg locuri de muncă prost plătite și neocupate de nimeni, cu muncă grea, brută, dar partidele tip AfD pretind că după aceștia vin și cei cu creiere și a doua generație care vrea joburile germanilor, pe mai puțin – preocupări pe nevoia de prezervare a tradiției, suveranitate, coeziunea națională și identitatea, multe din aceste teme fiind legitime și tratate superficial sau ignorate ca vetuste sau nepotrivite, neavenite, ba chiar neeuropene de către partidele clasice. Noii populiști sunt în același timp anti-globaliști, pentru protecționism economic și comercial și împotriva economiei de piață și a capitalismului, valorificând frica populației de schimbările rapide tehnologice dar și lipsa de grijă a partidelor tradiționale pentru cei lăsați în urmă și analfabeți digital, pe care lumea progresistă îi evacuează din prim planul preocupărilor sale.
Erodarea elitelor a început mult înainte să apară Trump în campania pentru Casa Albă. Principala dispută - transcrisă ca lupta existențială între conservatori și progresiști - provine din cei care se revendică identitar de undeva care se confruntă cu cei care se declară de peste tot. Între cei legați de glie și tradiții, și existența cu rădăcini și cei care au abilități și capacitate competitivă și care pot acționa și reuși oriunde în lume. Primii sunt mai degrabă credincioși, apropiați de religie și practicanți, conservatori social, tradiționaliști și rezervați în a îmbrățișa automat orice schimbare, nostalgici față de trecutul mai bun și inteligibil. Cei din urmă sunt majoritar din zona urbană, internaționaliști, liberali social, cu studii universitare, grupul cel mai bine poziționat să se confrunte cu provocările lumii de mâine.
Dar populismul european este multifațetat: există nu un naționalism, ci naționalisme individuale, distincte, cu nuanțe iar o internațională a naționalismelor este de neconceput, chiar și o familie de acest tip la nivel european care nu acceptă măcar existența și utilitatea UE. Dar Germania deține cheia și soarta Uniunii Europene, susține Jurgen Habermas, iar multe lucruri în Europa depind esențial de Germania, cum spune cancelarul actual Friedrich Merz. Ceea ce pleacă de la multele traume îndurate și nedreptăți suferite în sistemele democratice, prin experiențe personale individuale, au fost adunate într-un creuzet care a crescut de la populism benign către forme extreme și soluții radicale, în paralel cu pierderea încrederii de către partidele tradiționale, de sistem. Este și un vot de protest, dar în cazul AfD, el merge spre apropierea și tărguri cu Rusia pe seama statelor mici ale Europei, departe de SUA, în timp ce Rusia ajută în continuare financiar și prin componentele informaționale acest efort al extremiștilor, cu speranța ruperii Europei și preluării la bucată a controlului și dominației asupra cel puțin a statelor Europei Centrale și de Est.
Greșelile partidelor de mainstream: Germania și Europa în coalițiile stângii progresiste
Impactul alegerilor de land din Germania de duminică, și a celor care vor veni în curând, este major și simbolic, chiar dacă nu direct catastrofal și periculos. Rezultatul a slăbit sensibil coaliția cancelarului Merz și va crea noi bariere politicilor sale, mai ales reformelor fundamentale pe care le-a pregătit. Astfel, în cele trei state cu alegeri, pierderile preconizate sunt importante cu precădere pentru CDU-CSU, partidul lui Merz și pentru SPD, partidul social-democraților. Coaliția va rămâne la putere cel puțin până la mijlocul lui 2027 dar stabilitatea aceasta vine cu costuri, cu formate de supraviețuire și administrare, nu cu dezvoltare de proiecte și construcții noi, și cu un guvern slab care riscă să accentueze insatisfacția populației în sistemul politic și clasa politică.
De altfel, s-a ajuns la aceste rezultate pe baza stagnării continue a economiei germane, înrăutățirii mediului internațional și lipsei de răspunsuri satisfăcătoare ale coaliției la aceste provocări. Războiul din Iran a adus creșterea prețurilor la energie și alimente și a accentuat preocupările economice, pierzându-se mii de locuri de muncă în fiecare lună. Neîncrederea în conducerea națională a dus la minime în sondaje. CDU și CSU au circa 22% în sondajele de opinie, scăzând de la 28,5% la preluarea mandatului în 2025, SPD scade și mai rău, ajungând la 12%, cu 4% mai puțin decât în alegerile generale și un record în existența sa. De partea cealaltă, AfD continuă să crească, ajungând după prima rundă de alegeri, conjunctural, e adevărat, la 30% la nivel național, urmând să câștige și următoarele alegeri de land din luna septembrie.
Creșterea în sondaje a venit și cu accentuarea radicalizării, nu cu îmblânzirea pozițiilor, de la cererile privind deportările în masă la un război asupra culturii woke în variantă MAGA, la revenirea la cultura națională germană și la refuzul de a-și cere scuze pentru trecut. Dacă abordarea germană a fost cea a zidului și îndiguirii, Brandmauer, izolarea AfD și respingerea oricărei funcții și privilegiu, dezbaterea privind perspectivele s-au lansat ca și discuția dacă e corectă sau trebuie schimbată varianta îndiguirii și izolării. Pentru că, în replică, și AfD a subliniat că va face guvern doar singur, când va avea majoritate, și că va folosi toate prerogativele pe care le va avea atunci, la putere, pentru a încheia finanțarea televiziunilor publice și a bisericilor de la stat, pentru a relansa educația care să refacă mândria publică și să împartă non germanii de germani, vorbitori și originari de sânge. În plus, să desființeze Oficiul pentru Protecția Constituției care e responsabil de urmărirea extremismului. Bătălia culturală și dimensiunea transatlantică va intra în dezbatere, de asemenea, ca și bătălia împotriva ceea ce MAGA numește cancel culture, ștergerea culturală a populației băștinașe.
Principala dezbatere rămâne dacă nu cumva îndiguirea și menținerea la extremă va crea o explozie de impact asupra tuturor când o asemenea formațiune politică, în speță AfD, va prelua puterea deplină deodată, cu majoritate calificată. Inițial partidele mainstream și analiștii politici considerau că cetățenii nu se vor alătura niciodată extremei pentru a face o majoritate și că moderația e naturală și obligatorie pentru a ajunge la conducerea statului, că dacă rămâne prea multă vreme exclusiv în opoziție un partid se va plafona și va începe să scadă, cum s-a întâmplat în alte state europene. Astăzi lucrurile nu mai sunt așa de sigure iar AfD chiar se apropie periculos de guvernare. Îndiguirea și încrâncenarea de a ajunge la putere singur pentru transformări majore, cataclismice a făcut ca perspectiva Germaniei cu sosirea AfD la guvernare să pară mai puțin probabilă, chiar dacă nu neapărat mai puțin excesivă, dacă se va întâmpla.
De aici și abordările contrare, care dau ca exemplu Syriza în Grecia, partid anarhist, utilizând violența deschisă, de extremă stângă care, ajuns la conducere, a amputat partea extremă Varufakis și a devenit un partid social-democrat major care a scos Grecia din încetarea de plăți, și a înlocuit tradiționalul Pasok socialist. Principiul este că, atunci când ajunge la putere și e angajat în coaliții, un partid extremist migrează natural spre centru, adaptându-se să administreze o țară, preocupat de probleme curente, și din necesitatea de a-și acomoda pozițiile cu partenerii de coaliție care-l angajează și cu care discută. Așa s-a întâmplat și cu Meloni în Italia, iar drumul lui Bardella în Franța părea similar până la revenirea în prim plan a doamnei Le Pen, despre care nu se știe cât și-a moderat în fapt politicile și abordările.
Despre păcatul originar, părerile sunt mai degrabă că majorități successive la nivel european implicand alături de PPE socialiștii, ulterior cu liberal-democrații și progresiștii și, mai nou, la ultimul mandat, și Verzii, au dus la o alunecare majoră a Europei spre stânga, dând spațiu de manevră dreptei extreme. PPE nu și-a mai păstrat pe deplin latura conservatoare și creștin democrată în politicile europene, cu precădere în urma negocierilor cu ceilalți membri ai coaliției, și-a pierdut adepții și a scăzut în relevanță pe dimensiunile tradiționale, în timp ce conservatorii naționaliști, euroscepticii și antieropenii au prosperat. Desigur, orice am discuta despre anti-capitalism, reglementare excesivă, birocrație europeană, Green deal anti-competitiv, toate intră sub aceeași umbrelă a erorilor și exceselor care au alimentat înclinația spre dreapta și atractivitatea pentru populismul extremei în Europa, cu diferitele culori și nuanțe naționale.
Soluțiile posibile: moderarea politicilor și urmărirea perocupărilor cetățenilor europeni de azi
Nu există soluții absolute sau indiscutabil pozitive în situația curentă, chiar dacă unele dintre rapoartele Draghi și dezbaterile chiar de la Congresul PPE de la București, dinaintea ultimelor alegeri europene, au subliniat o anumită componentă de excese și blocaje, suprataxe și costuri inacceptabile la nivelul competiției globale. Nu pot fi făcute politici ideologizate – progresiste, ecologiste, cum nici cele de dreapta anti-imigrație sau extreme – pe bani europeni și reforme excesiv și exclusive pe seama populației. Diferențele structurale la nivel europeni și cele de nivel de trai sunt de asemenea relevante, și dependente în privința taxării care și ea trebuie, dacă nu unificată, abordată proporțional pentru a întări unitatea Europei. Ca și repartizarea marilor investiții și a economiei, a avantajelor și premiilor pe care situația Europei comune le oferă tuturor statelor membre.
Dar tema îndiguirii versus angajării partidelor de extremă dreaptă rămâne. Ea nu se poate pune în mod absolut și este, firește, dependentă de propria abordare a acestor partide, de flexibilități și deschidere spre negociere, de acceptarea regulilor de coaliție și nevoii de acceptabilitate publică, un nivel de prestigiu salvat pentru partener și de eliminarea abordărilor ce constituie poziții dincolo de liniile roșii în civilizația politică de azi: democrația e un punct obligatoriu, drepturile omului și statul de drept, separarea puterilor în stat și multipartidismul, de asemenea, apartenența la UE cu toate abordările distincte ale proiectelor viitoarei Europe, dar plecând de la situația, angajamentele și tratatele curente. Cât timp există flexibilități și deschideri de moderare și flexibilizare, se pot crea premise pentru dialog, negociere și forme de angajare. Altfel, desigur, e și responsabilitatea partidelor tradiționale să-și corecteze propriile erori și să evite frustrările extinse la nivelul unor comunități întregi, în special prin privilegierea partitocrației, a conducerii legate exclusiv de carnetul de partid sau a drumurilor de carieră privilegiate, scurte și avantajoase pentru membri față de competiția reală de expertiză din piață.
Meritocrația e un alt subiect major eludat de către partidele tradiționale. Sau jucat politic în campanii, dar blocat ulterior în aplicare: loialitatea și carnetul de partid devin mai importante în nominalizările reale decât cunoașterea susținută și profesionalismul clamat în campanie. Iar nivelul de profesionalism și cunoaștere a realităților de către noii intrați e întotdeauna sursă de contestare pe scară largă, greu de combătut sub imperiul nominalizării de partid. Partidele de extremă nu sunt doar spații de adunare a frustrărilor și nemulțumiților sau a oportuniștilor ratați și a celor care nu au reușit altfel. Rămâne un electorat care rezonează la mesajele și lipsa dezbaterii comprehensive reale a principalelor teme confiscate de către extremă. Nu este doar adunarea nemulțumirilor de tot felul, ci o expresie clară a lipsei de opțiuni și a nemulțumirii față de promisiuni și așteptări în fața realizărilor politice ale partidelor care s-au perindat succesiv la Guvernare.
Tema lipsei de dialog și ascultare a celorlalți, dezlipirii de bază și de cetățeni, ideile desprinse din comunicare online și multiplicare față de interfața reală și ascultarea cetățenilor persistă. Ca și lipsa dialogurilor reale, înlocuite cu suma de tirade plăsmuite unitar de către comunicatori și strategi, care înlocuiesc ascultarea celuilalt, argumentare și contra-argumentare substanțială. Mai putem adăuga aici o repingere a politicianismului și a modificărilor artificiale de agendă: lumea a fugit în social media pentru că în media tradițională orchestrate de partide pentru propriile interese nu mai regăsesc temele reale, ci pe cele false, menite să ocupe spațiul public și timpul privitorilor. Adecvarea la tematica reală și preocupările cetățenilor e o temă recurentă și care nu se mai poate rezolva peste noapte, ci în timp, cu muncă asiduă. Și munca reală de partid și de organizație pare să fi dispărut contra online-urilor pe social media și ședințelor interminabile, fără sens și fără scop real pentru cetățeni. Aici au de lucrat partidele tradiționale pentru a putea recâștiga măcar parțial încrederea cetățenilor.
Orice soluție, angajare sau îndiguire, cordon sanitar, vine cu plusuri și minusuri. Toate au costuri și anumite avantaje. Pentru partidele partenere care angajează extrema dreaptă, există riscul anatemei publice și costurile etichetelor de trădător și a celor aferente intrării în politicile publice a unor idei aduse de extremă. Pentru partidele care resping orice discuție și crează cordonul sanitar, acuzația de puritanism, lipsa de capacitate de negociere și acțiune politică de găsire a posibilului atârnă tot mai greu. Ca și perspectiva de a fi cei care au adus extrema dură și pură la guvernare, neîndiguită și neblocată de nimeni. Cât despre rupturile și fragmentarea politică în cadrul partidelor tradiționale, a neînțelegeri realității care nu mai are două partide majore, unul de centru dreapta și unul de centru stânga care se confruntă fără limite, ci partide mici care trebuie să constituie majorități coerente, preferabil pro-europene, și aici apar costurile aferente pasării responsabilității – blame game-ului. Toate aceste elemente trebuie considerate când acțiunea în relația cu extrema este evaluată de partideele tradiționale, forțate de lipsa soluțiilor convenționale.
Cât despre problema liderilor și a acuzațiilor că partidele extremiste au lideri carismatici, de succes, față de cei ai partidelor tradiționale, un om politic cu experiență în Marea Britanie spunea că liderii sunt cu atât mai puternici și mai buni cu cât sistemul politic în care funcționează e mai bun și mai competitiv, mai profesionist și mai mobilat cu minți și experiențe bogate. Cred că e un răspuns care trebuie, în egală măsură luat în considerare în perspectiva de a face ceva în reabilitarea încrederii în partidele tradiționale. Fuga după nou și inedit, după special și amplificabil mediatic nu e neapărat o soluție de succes.
