Cel mai important este faptul că Europa s-a săturat și numește explicit nu numai adversarul, dușmanul, atacatorul - Rusia, dar și situația de război hibrid, fără a rămâne la sintagma consacrată de „amenințări hibride”. Aflată sub un atac constant al Rusiei și amplificat de cel puțin trei ori ca număr, întinderea geografică a țintelor și amploare în ultimul an, Europa a ales să-și asume că este în război, și să reacționeze în acțiuni multiple de contracarare a acestei stări de fapt. Miezul întregului raport vizează explicit relația dintre descurajare și reziliență, fără să evite apărarea, introducând forme pro-active de reacție, ofensive, chiar dacă nu au componentă agresivă și de atacare a sursei de agresiune inițială. Nouă tipologii noi de descurajare, pe lângă cele consacrate de descurajare prin negare și descurajare prin pedeapsă, plus un salt major, o schimbare relevantă, în pregătirea evaluării amenințărilor la adresa Uniunii și a lansării Strategiei de Securitate Europeană.
Pe scurt:
Atacuri hibride pe Europa: unitatea, Uniunea, Democrația, Ucraina.
Frica de război, subminarea voinței de a lupta: apărarea minții și inimilor cetățenilor europeni
Descurajarea războiului hibrid și operațiunilor hibride. Cele două noi tipologii
Măsuri pro-active: vulnerabilitățile autocrațiilor și puterile democrațiilor
Atribuirea atacurilor: amplificarea neagă anonimatul
Ocultarea agendei europene în spațiul public
Atacuri hibride asupra Europei: unitatea, Uniunea, Democrația, Ucraina.
Atacurile hibride asupra Europei, indiferent de atacatorul devoalat sau anonim, vizează esențialmente trei direcții: unitatea, Uniunea și Democrația ca sistem. Multiplicatorii de efecte rămân războiul cognitiv – informațional și atacul la adresa percepțiilor cetățenilor și credințelor și valorilor societății, respectiv tehnologia, utilizată cu precădere pe două direcții, scurtcircuitarea infrastructurii de transmitere a mesajelor, la nivel cyber – infiltrarea, extragerea datelor sau distrugerea transmisiilor cu totul, la nivel cyber, pentru utilizarea celor extrase în războiul cognitiv - informațional – și multiplicarea mesajului, respectiv alterarea sau păcălirea algoritmilor pentru introducerea artificială a unor agende străine și impunerea prin supra-expunerea cetățenilor la ideile impuse, prin social media. În cazul Rusiei, se adaugă un al patrulea obiectiv, Ucraina – decredibilizarea în fața Europei, blocarea susținerii și finanțărilor sale la nivel european, subminarea interesului, sprijinului și vocației europene a ucrainenilor.
Unitatea Europei este prima sub atac. Iar subminarea se face prin abordarea actorilor individuali statali – practic cu programe la nivelul fiecărui stat, în afara celor dezvoltate la nivelul întregii Uniuni – și cu zona de oportunitate și adaptare imediată la evoluțiile interne, pragmatic și oportunist. Instrumentarul pe această dimensiune e pur național, cunoscător, adaptat și beneficiar al monitorizărilor constante. Dar programul e comun. Obiectivul este dislocarea câte unui actor, care să se opună, pe baza principiului consensului la deciziile de o anumită categorie, cu precădere în apărare și securitate, dar și sancțiuni sau alocări de resurse și sprijin Ucrainei. Oportunist, sunt identificați și sprijiniți toți actorii interni distructivi, nu numai cei pro-ruși sau anti-ucraineni, deci preferați sunt actorii politici interni anarhici, extremiști și radicali, blocanți la coaliții sau inacceptabili și inadecvați coagulării majorităților interne.
Uniunea Europeană este o altă țintă constantă a atacurilor externe și interne. Nu e vorba doar despre unitatea europeană în decizie, ci de însăși existența Uniunii. Tipologiile de atacuri vizează cu precădere discutarea politicilor inadecvate sau exagerate, cu efecte majore – din nou oportunist, adaptat evoluțiilor și deciziilor pas cu pas, dar mai ales amplificarea și modelarea narațiunilor legate de politicile europene în general. Li se adaugă efecte naționaliste ideologice/suveraniste, de contestare de plano a deciziilor europene, care nu se iau la nivel național și sunt “impuse”, și cele existențiale, de valorificare a diferențelor și gradele diverse de profit din politicile europene, din reprezentarea la nivelul conducerii europene, din distribuirea reală a beneficiarilor fondurilor (chiar cele asignate normal statelor, dar ajunse când vorbim despre furnizori la aceiași beneficiari). Existența UE este atacată și prin aspirațiile de a dobândi putere clasică, geopolitică, deci de a juca un rol în ecuația de putere globală, inclusiv pe baza sublinierii principalilor decidenți și a prezumatei impuneri de decizie la nivelul UE, respectiv de pretinsa extindere a puterii individuale a unor state naționale – Germania sau Franța, cu precădere, și pe baza imposibilității echilibrării de decizie pe dubla majoritate de către țările Flancului Estic sau a Marelui Nord.
Democrația este o altă țintă predilectă a atacurilor hibride, cu precădere pe linia cognitiv – informațională. Aici rivalitatea autocrație-democrație este binevenită militarizării, ca și absența unui sistem valid și acceptabil unanim populațiilor privind nivelul de libertate și drepturi individuale. Desigur, sunt valorificate frica de libertate sau incapacitatea de a gestiona libertatea de către unii cetățeni, în special cei cu pregătire redusă și educație precară, dar și cei obișniți cu tutela instituțională. Dar sunt utilizate și a celor excesiv de libertini, care vor să-și impună modul de viață etichetat drept “modern” tuturor cetățenilor; sau celor care ignoră și contestă ordinea, rigoarea, instituționalismul democratic și sediul puterii comune legalizate și instituționalizate potrivit constituției. Libertinajul, libertarianismul și anarhia sunt abordări interne care sprijină în egală măsură eforturile externe împotriva democrației instituționalizare, a drepturilor omului și libertăților în comunitate – nu varianta sistemului în care drepturile și libertățile sunt normativ consacrate, dar fiecare exercită ce poate din aceste drepturi și libertăți, chiar ignorându-le pe cele ale vecinului său, fără ca statul democratic să fie obligat să intervină în favoarea cetățenului.
Componentele războiului hibrid provin și combină acțiuni din diferite domenii, fiind prin structură complex și complicat, multidomeniu. În plus, războiul hibrid speculează vulnerabilități ale spațiului țintă, a societăților și instituțiilor sau statului vizat. Efectele acțiunilor depășesc dimensiunile domeniilor în care sunt pregătite și purtate atacurile, și chiar un atac care nu-și atinge, aparent, ținta are ca rezultat șubrezirea instituțiilor și a încrederii publice în stat și democrație, amplificând efectele atacului următor. Tehnologiile emergente constituie și ele un potențial important pentru înțelegerea acțiunilor, dar și o amplificare a amenințărilor. Inteligența artificială - a.i. susține evaluările, dar e utilizată pentru a crește scara agresiunilor, fără ca atacatorul să fie preocupat de probleme etice. De aceea e nevoie de pregărire și reziliență, iar UE susține, cu instrumente multiple, dezvoltarea acestor componente. De la cyber la informațional, se mizează pe identificarea vulnerabilităților și pe răspuns, cu precădere prin formule cooperative, inclusiv la nivel cyber și a obținerii superiorității cibernetice ca nivel de ambiție, dar și în ceea ce privește protecția infrastructurilor critice. Ce lipsește și e discutabil rămâne componenta de descurajare hibridă care impune componenta ofensivă, netradițională la nivel european. Dar e mai simplu decât să vânezi fiecare pasăre, să distrugi cuibul și ouăle preventiv.
Frica de război, subminarea voinței de a lupta: apărarea minții și inimilor cetățenilor europeni
O altă direcție de acțiune la nivel hibrid este impunerea, cultivarea și amplificarea fricii de război, cu precădere războiul împotriva Rusiei, o putere nucleară, nelimitată de voința cetățenilor săi din cauza autocrației stricte impuse de către Kremlin. Asta vine în paralel, deși este și determinantul subminării voinței de a lupta. Insinuarea se face faptic, prin atacurile repetate, imaginea insecurității, a pericolului individual și a ideii că Guvernele nu pot să-și apere cetățenii, dar e amplificată la nivelul războiului cognitiv – informațional. Nerațiunile impuse vin și subminează securitatea societală la nivele intime, precum cel al minții și inimii cetățenilor statului vizat. Rusia încearcă să submineze legătura între guvernați și guvernanți și astfel, inducând ideea rupturii – inclusiv în contextul subminării democrației ca regim – dar mai ales preluând grupuri și componente ale societății pe care le militarizează și instrumentalizează împotriva propriului guvern și a propriei țări și în favoarea obiectivelor impuse de agresor, inclusiv a celor militare.
Frica de război, inclusiv nuclear, e lesne de promovat într-un spațiu marcat de Uniunea Europeană ca structură a păcii, prin definiție și din modelul de construcție. Construcția unei componente militare, de apărare sau de putere geopolitică clasică, ultimele componente descoperite de către Europa la transferul de responsabilități americane în cadrul NATO, au determinat cadrul firesc de amplificare a acestor percepte, ca și finanțarea apărării la 5%, pentru a crea narațiuni despre iminența războiului, târârea Europei în război de către liderii săi europeni sau naționali sau chiar de către Ucraina, pentru că ajută Ucraina. Iar instrumentalizarea cognitiv – informațională a fiecărui amănunt pe această direcție e la îndemână, găsind audiența necesară, care rezonează și poate amplifica natural aceste teme în social media, dublând instrumentele algoritmice și mecanismele agresiunii pe acest domeniu.
Această cultivare a fricii de război și de subminare a voinței de a lupta și de a te apăra și altor intangibile de război afectează fundamental pregătirea de apărare. Scopul direct este ca în față să stea state sau o structură amorfă și fără capacitate de apărare rezultată din moralul cetățenilor și lipsa de susținere a imstrumentelor dedicate ale statului pentru acest scop. Rusia țintește constant și încearcă strategii multiple de distrugere a voinței de a lupta într-un război viitor, principala ieșire pentru doritori fiind dată de plecare din țară, garantată de libera circulație la nivel european: ideea fugii din țară, echivalentă dezertării de la îndatoririle de cetățean, ca și subminarea patriotismului și legăturii cu statul a cărei cetățenie o deții, sunt noutăți venite în context european, neexistând anterior decât marginal la nivelul statelor naționale. Intangibilele de război sunt condiții sine qua non de existență a capacității de apărare a statelor. Dacă nu există dorința de a lupta, nu contează câte drone și instrumente avem. De aceea Rusia vizează specific reziliența societală și intangibilele de război.
Faptic, campania de agresiune hibridă se susține cu provocări, drone, incursiuni pe flancul Estic și atacuri în Germania, explozii la stațiile Starlink, atacuri la adresa infrastructurii și subversiune, spionaj, sabotaje diverse la instalații militare sau infrastructură cu dublă utilizare, cu precădere cea de transport. Toate sunt amplificate informațional, firește, sunt multiplicate și dobândesc o supra-vizibilitate artificială, dincolo de dimensiunea pe care o conferă oricum agresiunea propriu-zisă. E lesne de observat că cineva luptă împotriva națiunilor noastre, prin război hibrid și atacă voința de a lupta. E nevoie de apărare hibridă, așa cum e nevoie să recunoaștem și să o spunem public, atât la nivel european cât și național: suntem în război hibrid. Trebuie să ne apărăm și în acest domeniu, cognitiv-informațional. E la fel de important ca apărarea rețelelor energetice și de transport. Pentru că acest tip de atacuri distrug voința civică, socială și ulterior chiar politică de a ne apăra. Adversarul vrea efecte în cascadă. Saturația să epuizeze democrația și să blocheze refacerea post-atac.
Apărarea în domeniul hibrid a fost întotdeauna considerată, la nivel european, egală cu reziliența. Trebuie adăugate și alte componente, dar aici trebuie să avem în Vedere, cu precădere, apărarea minții și inimilor populației și conservarea sau restabilirea voinței de a lupta, a voinței de a se apăra. Și există exemplele pozitive chiar la nivel european, în zona nordică: principiile și doctrina apărării totale și implicarea întregii societăți - total defense, whole of society approach. Doar așa începe asigurarea europeană a descurajării. Abordarea e corectă. Creșterea reacției e corectă, previne escaladarea ulterioară. Hotărârea politică și rezultatele urmărite de acțiunile proprii sunt, de asemenea, relevante pentru descurajare. Nici o ezitare nu e permisă pentru că duce, în sine, la ideea de slăbiciune și este citită ca posibilitate de a ceda, antrenând o nouă escaladare pentru a obține capitularea în război. Doar acționând și creând costuri agresorului se poate opri escaladarea. Penalizarea adversarilor trebuie să fie atât de importantă încât să blocheze acțiunea și escaladarea.
Descurajarea războiului hibrid și operațiunilor hibride. Cele două noi tipologii
Descurajarea în războiul hibrid este o chestiune complexă și insuficient definită teoretic și cu atât mai puțin testată practic. Descurajarea, apărarea, reziliența, dar și combinația descurajării și rezilienței sunt instrumente necesare și trebuie integrate pentru a fi optimizate și amplificate, multiplicate ca efecte sau contra-efect. De aceea se pleacă de la anticiparea pro-activă – mai întâi blocarea escaladării, limitarea impactului acțiunii agresive, apoi chiar descurajarea acțiunii originare. Reziliența e caracteristică combaterii amenințărilor hibride. Spațiul civic, de guvernare și de asigurare a continuității serviciilor sunt temele de abordare a rezilienței. Participarea e critică, parte a implicării societății și cetățenilor. Iar aceste elemente merg dincolo de reziliență, la descurajare, vizând ambele componente clasice - descurajare prin negare, descurajare prin pedeapsă.
Raportul actual asumat la nivelul Comisiei Europene, a adăugat 9 dimensiuni de descurajare noi – sau măcar definite și identificate distinct, de la descurajare absolută(concept preluat din zona nucleară) către descurajare extinsă. Descurajarea restrânsă vizează instrumente limitate și dintr-un singur domeniu, respectiv expulzarea diplomaților. Descurajare cumulativă vizează, din contra, diverse domenii combinate. La fel de inedită și nișată este descurajarea prin expunere - disclosure a documentelor din zona intelligence – vezi cazul Blinken/Biden în ianuarie 2022, când se apropia agresiunea militară rusă, și când au fost sacrificate rețele valoroase pentru a evita declanșarea războiului, prin expunerea acțiunilor planificate. Tot aici există descurajarea prin Stratcom, comunicare strategică și combinarea puterilor democrației și ale UE în acest sens. Pe această bază, o formulă europeană de contracarare la nivel strategic a atacurilor ruse ar consta într-o reacție de creștere a unității intra-europene, a sprijinului pentru Ucraina, a susținerii pentru Uniunea Europeană, anticiparea operațiilor, apărare activă pe bază de intelligence și construirea de instrumente adecvate și eficiente de reacție, iar apărarea minților și inimilor cetățenilor e cel mai important aspect de urmărit.
Raportul conține evaluarea completă a anticipării pro-active, adică identificarea vulnerabilităților și pregătirea anticipată a apărării, pe fiecare dimensiune, apărare activă prin detecție, identificare, determinare, refacere și atribuire a atacurilor hibride, răspuns reactiv – tradițional, care presupune și reziliența societății, și capabilități de răspuns, cu impact și eficiență probate, adaptate la fiecare categorie de atac și agresor, și strategia combinată de descurajare-reziliență construită la nivel european și care constituie noutatea acestui document. Obiectivul este schimbarea calculelor adversarului atunci când încearcă o agresiune pe baza acestor abilități calculate și puse în operă la nivelul reacțiilor comunitare și a statelor individuale. Strategia, așa cum este ea concepută, e foarte bună și adaptată.
Conceptele secundare de descurajare sunt cel puțin la fel de importante și interesante ca valoare adăugată a cercetării prezente și angajamentelor politice asumate. Ele nu sunt complet noi, și provin din acțiuni empirice anterioare, decantate, categorisite și elaborate teoretic: descurajarea absolută, care presupune construirea de capabilități anticipându-l și schimbând total însăși decizia de a ataca; descurajarea restrictivă, respectiv limitarea intensității unui atac pentru a-l face tolerabil/lesne de absorbit; descurajare cumulativă, concentrarea eforturilor de descurajare pentru limitarea nivelului sub cel de a fi afectat; descurajarea prin expunere, publicarea datelor despre atacul care vine pentru a bloca capacitatea de negare a inamicului asupra unui atac hibrid pregătit; descurajarea prin comunicare strategică, semnalizând hotărârea de a reacționa și pregătirea de a contracara atacul; integrarea descurajării, arătând nivelul intern de pregătire și arătând forță; descurajarea integrată, expunerea forței proprii a puterii de descurajare; descurajarea internalizată, prin dezvoltarea în liniște a capacităților interne de a absorbi și reacționa la un atac; descurajarea extinsă, întărirea securității colective pentru a descuraja atacatorul să declanșeze agresiunea; și descurajarea prin inducere, respectiv dirijarea adversarului să țintească partea cea mai rezilientă și mai puternică pentru a se convinge că nu are rezultate din agresiune și pentru a arăta tuturor, capacitatea de apărare și futilitatea, respectiv inutilitatea unui asemenea atac.
Măsuri pro-active: vulnerabilitățile autocrațiilor și puterile democrațiilor
O altă parte interesantă a raportului și a prezentării sale constă în capacitatea și voința politică a Comisiei Europene de a accepta și măsuri pro-active, respectiv capacitatea de a acționa direct împotriva agresorului în domeniul războiului hibrid. Așa cum numirea Rusiei ca dușman era inacceptabilă la Comisie, tot așa și acceptarea, ba chiar asumarea unor măsuri pro-active era de neconceput altădată. Avem baloane, reacționăm. Avem drone, reacționăm. Acum nu mai este despre adaptare, ci despre a preîntâmpina sau acționa pro-activ înaintea atacului, descurajând atacul, preîntâmpinându-l în orice fel. Asta pentru că democrațiile nu fac război hibrid contra statelor terțe, nici nu orchestrează acțiuni de această natură în replică la propriile lor atacuri, deci sunt lipsite de un instrumentar de această factură prin design și alegere. De aici și nevoia de a găsi tăria și puterea pentru măsuri operaționale pro-active chiar atunci când atacul nu s-a comis deja, dacă se poate în anticiparea acestuia.
Ceea ce se știe sunt strategiile cunoscute și care presupun reacțiile la diferitele tipuri de atacuri și modul în care sunt absorbite urmările lor, dar sunt și studii despre vulnerabilitățile autocrațiilor și puterile democrațiilor. Acestea nu au fost combinate niciodată ca să dea capacități de acțiune pro-activă în sfera războiului hibrid, inclusiv prin categorisirea și evaluarea, respectiv integrarea în răspuns a instrumentelor UE cu care se poate reacționa. Spațiul de contracarare e vast, complex, complicat, dar extrem de bogat, comparabil cu spațiul de agresiune al războiului cu spectru larg. El se bazează inclusiv pe realitatea că există diferențe între regimul unui stat și țara care-l generează. Regimul ne atacă, nu țara și nici populația, chiar dacă vizează societățile noastre. Această delimitare crează premizele unei capacități eficiente de contracarare fără a ataca virtualii aliați interni din societatea statului autoritar vizat.
Și actorii non-statali independenți lucrează cu statele agresoare, creând oportunități suplimentare de anonimizare și ocultare a beneficiarului real și a plătitorului acțiunilor agresive hibride. În plus, un asemenea recurs la actori non statali are și un efect de saturare și dezangajare din răspunsul la nivel societal, mai ales când datele preliminare indică un spațiu intern de opoziție sau formule de reacție internă la politici publice asumate guvernamental, elemente care sunt acceptabile și fac parte din panoplia naturală de contestare legitimă, ba chiar obligatorii în democrație, chiar dacă agresorul recurge la abuzul de aceste drepturi garantate în a-și atinge obiectivele curente.
Efectele în cascadă determinate de atacurile hibride sunt la fel de importante. După producerea unui atac, a unei agresiuni, cu oricât de puțin efect ar fi el purtat, el este folosit pentru a fi instrumentalizat politic și amplificat pe tărâm cognitiv - informațional: nu a reușit să contracareze atacul, deci guvernul este slab. Efectele cumulative sunt la fel de importante și amploarea efectelor în cascadă poate determina abandonul, concesiile sau chiar capitularea. Și e folosit și ca impact care afectează pe termen lung, pentru că vine un nou atac și afecteză și mai mult, cumulativ și amplificat de urmările precedentului.
E foarte important că, la nivel european, reprezentanții statelor și Comisia Europeană au acceptat că suntem la nivelul războiului bibrid. Nu e vorba doar despre simple amenințări, ci dronele chiar zboară neautorizat și lovesc pe teritoriul nostru și distrug sau ucid și rănesc. Escaladarea continuă și, cu cât escaladează mai mult, cu atât atacurile și agresiunile sunt mai dificil de negat. Vedem că Rusia neagă fără nici un fior de fiecare dată, dar actorul beneficiar real este expus iar probele sunt clare, evidente. Însă trebuie mare atenție la reacții: atunci când escaladezi și amplifici reacții și acțiuni, cu precădere pe cele preventive sau pro-active, chiar ajungi la război, nu mai rămâne nimic hibrid de nunațat și limitat, iar adevărul trebuie pronunțat explicit.
Atribuirea atacurilor: amplificarea neagă anonimatul
O altă componentă nouă, care vine după părăsirea limbajului extrem de nuanțat care să ascundă sau măcar să machieze realitatea, este atribuirea atacurilor. Fuga de ideea de război a făcut nu rareori ca asumările să fie atât de nuanțate și nerealiste încât s-a constituit un mecanism real de auto-descurajare, încadrări greșite și reacții definite ca atare, limitative și nepotrivite. Desigur, nimeni nu vrea să determine izbucnirea unui război, dar atribuirea atacurilor și numirea agresorului este minimum care poate fi făcut pentru sănătatea și credibilitatea evoluțiilor la nivelul Europei, în primul și primul rând la nivelul Flancului Estic și al statelor din linia întâi. Nepronunțarea unei evaluări așa cum este ea aduce cu sine lipsa credibilității din partea celor vizați că ar exista voința de a numi și expune agresiunea sau chiar posibilitatea de a recționa, această percepție fiind greu de înlăturat. Anticipare pro-activă, apoi apărare activă și răspuns reactiv sunt abordări corecte, dar costurile impuse trebuie să fie mai importante decât agresiunea.
În componente de apărare activă, alături de detecție, identificare, determinare, apare revenirea și recuperarea după atac, dar și componenta de atribuire a atacului. Și asta a deschis în raport o întreagă evaluare asupra elementelelor de atribuire: cum se face, cum e posibilă, cum întărim atribuirea, inclusiv ca viteză de reacție, abordare colectivă, elemente de atribuire necesare pentru a marca unitatea și solidaritatea cu cel aflat sub atac. Cu atât mai mult cu cât atribuirea trebuie făcută la nivel de coaliție, Uniune, cu evitarea expunerii suplimentare a statelor mici. Investigațiile asupra unui incident au loc considerând fiecare dintre aceste incidente separate, unul câte unul. Asta nu dă dimensiunea reală a agresiunii către decidenți și către cetățeni.
În plus, atunci când funcționează intelligence-ul, acesta nu ne oferă probe în sens legal. Iar la nivel normativ, UE folosește atribuirea când există probe clare și evidente, asumate și recunoscute în aceeași cheie de către toate statele membre. Acest fapt a diminuat eficiența și a crescut efectele secundare și capacitatea de negare. Mai nou, e vorba despre eficiență a reacției: europenii au acceptat un set de criterii pentru a accepta atribuirea pe baza precedentelor și contextului, nu numai pe baza probelor dincolo de orice dubiu. Asta dă viteză și eficiență, evitând postura consumului excesiv de timp și resurse sau specularea atribuirii. De aceea e nevoie de o formă de abordare rapidă a atribuirii. Altfel, sunt oferite agresorului ferestre de oportunitate pentru a putea accentua narațiunea proprie. Două zile cu o societate anarhică, cu tensiuni majore, oameni în stradă, care se acuză reciproc, sunt suficiente pentru a pierde controlul și legitimitatea, pe lângă credibilitate și capacitatea de a gestiona criza creată.
Atribuirea contează, deci, în primul rând pentru a menține încrederea publică. Dar ea trebuie să aibă la bază suficiente argumente faptice, dincolo de orice dubiu, și fără posibilitatea relativizării sau interpretării ulterioare. Lipsa atribuirii crează dificultăți, neîncredere în capacitățile de apărare și reacție contra agresorului și afectează revenirea și recuperarea după criză și atac, o lungește. Abia atribuirea puternică e cea care contează. Contramăsurile în fața unui atac constau în sporirea nivelului de reziliență și capacității de descurajare, combinate ca să se întărească reciproc. Atribuirea înseamnă că știi, dar și să o poți spune convingător la nivel public: alor tăi, lumii, publicului agresorului, deopotrivă. Toate sunt importante. Toate ajută la pregătire și reziliență.
Atribuirea merge înaintea deciziei în politica de retaliere. E mai bine în democrație și la nivelul Europei să ai o strategie coerentă și să acționezi prin blamare și expunere nominală a agresorului - blame and shame - și cu atribuirea colectivă, fără diferențe sau nuanțe între parteneri, când atribuirea e clară. Contra-măsurile sunt multiple în funcție de forța democrației și instrumentele democratice de apărare. Ele au și componentă militară, nu doar civilă: de exemplu, în urma unui atac, se desfășoară acțiuni de procurări militare și inițiative de depozitare sau poziționare și posturare în apropierea frontierelor ruse. Asa se poate face escaladare orizontală, nu verticală pentru desfășurarea forțelor în state partenere și membre. E un cost pe care trebuie să-l încaseze agresorul, fără să escaladăm confruntarea, agresiunea sau atacul într-un război pur și simplu.
Ocultarea agendei europene în spațiul public
Dar poate obiectivul cel mai important reușit deja de către Rusia împotriva Uniunii Europene, nu este cel de instituire a stării de nesiguranță și frică, de a submina voința de a lupta, cât cel de a oculta agenda europeană în spațiul public global, dar și european. Se vorbește atât de mult despre agresiune, război hibrid, Rusia puternică – ceea ce intră în spațiul temelor de promovare și propagandă rusă – încât temele legate de puterea Europei și a democrației, modul de viață, drepturi și libertăți, valori comune europene nu mai domină spațiul și agenda rusă, ba chiar nici pe cea europeană. Bătălia narațiunilor a ajuns în faza în care nu am discuta descurajarea și reziliența dacă nu era această componentă de război cognitiv - informațional, ci am discuta succesele și realizările statelor europene și ale democrației de pretutindeni, o agenda pozitivă, agenda noastră și viziunea noastră despre afacerile internaționale.
Este natural ca Rusia să se promoveze global ca o civilizație mare, o mare putere care a fost umilită, despre decadența hegemonului american și lipsa de etică a fostelor puteri coloniale. Dar asta se face fără contra-narative credibile, fără asumări ale limitelor responsabilității proprii din trecut, din istorie și cu sublinierea pozițiilor de agresor și colonialist, imperialist și neo-revizionist a Rusiei însăși, la nivel concertat și global. Aceste narațiuni ruse domină spațiu din afara comunității euroatlantice. Rusia face ce trebuie, chiar dacă promovează aberații evidente precum promovarea propagandei și falsului că Ucraina e parte a Rusiei, că Occidentul utilizează ostilitatea ruso-ucraineană pentru a răni Rusia în măreția sa, și nu pentru a apăra Ucraina în fața agresiunii ruse calificate.
E problema narațiunii și mai ales a agendei, dar și a resurselor, atenției și saturării spațiului european cu agenda propagandistică a Rusiei, dar și al reacțiilor întârziate, firave și neconvingătoare la nivelul societății. Rusia conduce bătălia narațiunilor impuse și vizibile, face agenda globală în social media și domină spațiul public și, mai mult, așa cum am văzut, a reușit ocultarea agendei tradiționale, pozitive, constructive, a Uniunii Europene și a democrațiilor. Acțiunea sa de descurajare are nevoie ca Rusia să se prezinte ca un actor puternic, omnipotent, capabil de incidente de securitate împotriva societăților noastre. Iar narațiunea sa afectează impresiile noastre, percepțiile nostre, care nu merg în direcția unei agende a noastre. Din contra, această ofensivă impune o abordare defensivă și reactivă la nivelul Europei, situație care trebuie depășită.
Dezbaterea globală și europeană despre valori și valori universale a dispărut, un asemenea fenomen duce la pierderea încrederii în noi, dar și la crearea și accenturarea propriilor vulnerabilități, în loc să identificăm și să subliniem vulnerabilitățile lor, ale autocrațiilor și dictaturilor de orice fel, a regimurilor iliberale și a vieții impuse propriilor cetățeni. Bătălia ideilor, bătălia ideologiilor a revenit, fără însă a determina reclădirea și a instrumentelor folosite odinioară de către Occident măcar în contracararea acestor forme de impunere a agendei agresorului și determinare a abandonului propriei agende și a propriilor priorități. Sunt multiple idei în raport despre dinamicile rezilienței și descurajării. Trebuie să le ducem mult mai departe. Dar nu facem bine și eficient dacă nu valorificăm și agenda noastră.
Strategia de semnalizare europeană, așa cum a fost relevată la prezentarea raportului, presupune promovarea democrației, elemente de sprijin ale democrațiilor și proceselor de democratizare la nivel global. Această bază factuală reflectă susținerea libertăților și drepturilor, avute sau spre care aspiră toți cetățenii, la nivel global. Ideea de contracarare a statelor autoritare și a regimurilor autoritare prin atractivitatea modelului libertăților democratice și a drepturilor individuale trebuie regăsit. Acesta este dușmanul real, lesne de recunoscut de către cetățeni, și care face imaginea dușmanului credibilă. E necesară sublinierea foarte clară și expunerea abordărilor privind supraviețuirea regimurilor autoritare, care se face numai prin crearea imaginii că Occidentul este dușmanul, democrația este ipocrită, nepotrivită, prost aplicată și neavenită. Pe asta întemeiază autoritarii temeiurile nevoii de dictaturi serioase și dependențe de lideri puternici și unici, care decid singuri și neîngrădit pentru națiunile lor.
