Alegerile din Israel și guvernul care cuprinde forțe de extremă dreaptă religioasă și colonistă adaugă tensiunilor momentului, în care nici poziționările post-Assad, nici cele post 7 octombrie 2023 și găzduirea Hamasului în Turcia nu ajută, așa cum nu ajută coalițiile și acordurile militare Israel-Grecia-Cipru sau Turcia-Arabia Saudită-Pakistan. Dar cel mai periculos și preocupant este acordul tot mai strâns Turcia-Statele Unite, în principal la nivelul administrației Trump, cea care face eforturi majore să detensioneze confruntarea, rivalitate și mai ales competiția directă, în primul rând militară, și răbufnirea de ură. Că există premise pozitive, ne arată înclinația spre compartimentalizare sau cooperarea în Caucazul de Sud, chiar dacă Turcia s-a opus războiului israeliano-american în Iran. Dar pași importanți vor reclama în primul rând depășirea alegerilor din Israel, la final de octombrie, și eventuala îndepărtare de la Guvernare a cuplului Ben Gvir - Bezalel Smotrich și blocarea violențelor din coloniile din Cisiordania.
Pe scurt
Războiul declarațiilor și loviturile sub centură
Bătălia pentru dominație regională
Creșterea Turciei și apropierea Washington-Ankara – noua problemă a Israelului
Strategia de îndiguire reciprocă
Rivalitatea economică: Turcia hub energetic și contra-reacțiile Israelului
După retragerea SUA din Orientul Mijlociu e posibil războiul între un stat NATO și Israel?
Războiul declarațiilor și loviturile sub centură
Escaladarea tensiunilor între Israel și Turcia nu mai este azi un secret, ci o evidență. Cele două cele mai importante puteri militare ale Orientului Mijlociu, alături de Iranul supus atacurilor repetate israeliano-americane de mai bine de 6 luni, se aflau deja într-o formă de competiție pentru influență în regiune, dar recenta lovitură israeliană la adresa unei baze din Siria a adăugat acțiunea militară războiului declarațiilor și posturări inamicale a celor doi actori din regiune. Relațiile personale între cei doi lideri, președintele Turciei, Recep Tayyip Erdogan, și premierul israelian, Benjamin Netanyahu, s-au degradat nepermis de mult prin absența totală de deferență și respect în adresarea reciprocă.
Astfel, Președintele Erdogan a numit Israelul un stat terorist și l-a comparat pe Premierul Netanyahu cu Hitler într-un discurs public. În replică, premierul Netanyahu l-a numit dictator antisemit pe Erdogan și oficiali israelieni au lansat nenumărate acuzații către Turcia pentru susținerea terorismului și acțiuni nelegitime în regiune. Apoi Israelul a creat o formă de alianță cu kurzii din întreaga regiune, în timp ce Turcia este principalul susținător al palestinienilor, Desigur lista de rivalități este mult mai mare, chiar dacă ambele state sunt aliați ai Statelor Unite, cu precădere ai administrației Trump.
Rivalitatea a trecut la un nivel superior, cu relevanță militară, odată ce Israelul a bombardat baza de la Abu al-Duhur, în nordul Siriei, insistând că a prevenit astfel desfășurarea trupelor turce și preluarea bazei. De altfel, de la căderea regimului al Assad, Israelul a distrus metodic echipamente militare și bazele fostului regim pentru a nu fi preluate și utilizate de către actualii lideri de la Damasc, apropiați de Turcia. În cazul bazei, Israelul consideră că a fost un atac preemptiv, și a ajutat pentru că nu a făcut victime și nu a lăsat ca o asemenea structură militară să fie preluată de către Turcia. Desfășurarea militară turcă în Siria, fie și în proximitatea propriilor granițe, este considerată de către Israel o amenințare directă la adresa securității sale, din cauza suspiciunilor și neîncrederii funciare în politicile Ankarei.
De altfel, între cei doi actori a mai intervenit o zâzanie, de această dată cu referire la dreptul internațional. Turcia a acuzat Israelul de încălcarea dreptului internațional, a suveranității, integrității teritoriale și independenței Siriei, iar Israelul a replicat prin acuzații în oglindă legate de incursiuni anterioare în zona kurdă și la zona tampon de la frontiera turco-siriană, în interiorul Siriei, în interiorul statului, acolo unde s-au amplasat refugiați sirieni de origine arabă. În replică, Turcia a readus în prim plan temele ocupării Înâlțimilor Golan și a zonei de sud a Siriei de către Israel, declarate zone tampon, chiar dacă Israelul a anunțat că protejează astfel populația druză din regiune.
Ambasadorul Statelor Unite în Turcia, Tom Barrack, care este și trimis special al SUA pentru Turcia și Siria, a criticat acțiunea militară preventivă israeliană în nordul Siriei, numind-o o escaladare nenecesară, și a cerut ambelor guverne, aliați ai Statelor Unite, să revină la masa dialogului. Totuși ruptura dintre Ankara și Tel Aviv pare dificil de refăcut, după ce Turcia a acuzat Israelul de genocid în Gaza, în războiul său replică față de atacul terorist al Hamas din 7 octombrie 2023, în timp ce, în propriul caz împotriva premierului Netanyahu, pentru relele tratamente ale propriilor resortisanți opriți în drumul naval spre Gaza, Turcia a cerut INTERPOL arestarea lui Netanyahu. Deși a fost primul stat musulman care a recunoscut Israelul, Turcia și Israelul au interese profund diferite și ciocnirea lor, fără a determina neapărat vreun război, amenință să alunece către confruntare și ură din orice greșeală de calcul sau nevoie electorală a părților.
Bătălia pentru dominație regională
Vidul de putere creat de războiul împotriva Iranului și retragerea acestuia din Siria, problemele din Liban ale Hezbollahului pro-iranian - cauzate majoritar de operațiunile israeliene – și limitările pe care guvernul le încearcă în Irak la adresa milițiilor pro-iraniene șiite, pentru a putea obine monopolul asupra violenței și forțelor armate, au creat un spațiu suficient pentru ca ambele părți să se miște în direcția de a-l umple, maximizându-și puterea. Fiecare a avut tentația să se extindă acolo unde controla operațiunea, Turcia în Siria iar Israelul în Liban și teritoriile palestiniene, dar interesele merg dincolo de Orientul Mijlociu.
Premierul Netanyahu a declarat deja Turcia drept stat inamic și susținător al terorismului, cu precădere după mutarea conducerii Hamas în Turcia și găzduirea acesteia alături de structurile de finanțare, după loviturile israeliene asupra Qatarului și uciderea lui Ismail Hanyieh, purtătorul de cuvânt, aflat în vizită la Teheran. În contrapartidă, nici președintele Erdogan nu s-a lăsat mai prejos în războiul vorbelor și declarațiilor, sugerând chiar posibilitatea unei intervenții militare turce în Israel. Rivalitatea reieșită din războiul cuvintele s-a regăsit în creșterea volatilității din Orientul Mijlociu după acțiunile din Siria, Liban, Gaza și Iran deopotrivă, dar și din intervențiile și formulele de alianță ale părților în terțe regiuni, cu precădere Cornul Africii și Estul Mediteranei, unde s-au constituit noile spații de rivalitate.
Siria este principalul punct de contencios pentru ambele state, aici fiind și cea mai probabilă suprapunere geografică de prezență sau măcar contiguitate, fapt ce poate deschide calea ciocnirilor directe între părți. La fuga lui Bashar al Assad de la putere, la sfârșitul lui 2024, noul govern condus de președintele Ahmed al Sharaa a fost instalat, acesta fiind un fost jihadist susținut de Turcia, care a avut un rol esențial în preluarea rapidă a puterii și stabilizarea Siriei, vecinul său sudic. Turcia acordă și azi sprijin militar și diplomatic, inclusiv aranjarea întâlnirii Trump-Al Sharaa în marja summitului NATO de la Ankara. Israelul nu are încredere în noul conducător de la Damasc și, în primul rând, în legăturile cu Turcia și prezența turcă pe teritoriu, estimându-se peste 20.000 de militari care antrenează forțele siriene.
Privită de Israel ca putere militară în creștere, Turcia este preocupantă și pentru apetitul său pentru intervenții externe, fiind deja prezentă în Siria și în nordul Irakului, în zona kurdă, fapt ce se adaugă discursurilor repetate ale conducerii turce împotriva Israelului și a politicilor sale. Tentația expansiunii și ciocnirea de interese în Orientul Mijlociu a adus, natural, la postura de rivali între Turcia și Israel, rivalitate care s-a regăsit pe terțe spații. Astfel, jocul de sumă nulă este privit ca atare și în Cornul Africii, acolo unde Turcia a dezvoltat o relație strânsă cu Somalia și o prezență militară pe măsură, contracarată de Israel prin recunoașterea în decembrie 2025 a Somaliland-ului separatist, cu prezența sa în regiune, considerată de către Erdogan ilegală și inacceptabilă.
Și în Estul Mediteranei, Israelul a asumat cooperarea energetică și militară cu Grecia și Ciprul, ambele state având dispute teritoriale cu Turcia. În cazul Greciei, insulele din Egee grecești ajung până la malul turcesc, ceea ce face ca orice amplasare de armament grecesc și orice zbor militar turcesc să devină amenințare pentru cealaltă parte și să redeschidă tema recunoașterii graniței din Egee între cele două state. De cealaltă parte, în Cipru, insula a rămas divizată, în ciuda planului de pace Kofi Annan, deși partea turcă a votat reintegrarea insulei, pentru că partea greacă a respins integrarea, știind că ea va fi primită oricum în UE și nu și partea turcă, de unde postura mai favorabilă de a negocia un acord mai avantajos. Este primul caz de europenizare care a blocat soluționarea unui conflict.
Și dacă Israelul a construit acordul cu Libanul și alianța cu Grecia și Ciprul pentru exploatarea gazelor off shore din Estul Mediteranei, ignorând interesele părții grecești a insulei și a Turciei însăși, aceasta a realizat intervenția în Libia și acordul de delimitare cu acest stat care blochează calea liberă pentru o conductă spre Italia independentă de relația cu Turcia. Negocierea e singura ieșire, dar pozițiile sunt profund antagonice. Însă Turcia a mai adăugat la greutatea dosarului prin acordul militar de alianță semnat cu Arabia Saudită bogată în petrol și resurse financiare și Pakistanul stat nuclear, într-o mișcare menită să blocheze aderarea Arabiei Saudite la Acordurile Abraham, de recunoaștere a statului Israel, și deschiderea investițiilor și comerțului saudito-israelian, creând o nouă presiune directă, legată de chestiunea palestiniană.
Creșterea Turciei și apropierea Washington-Ankara – noua problemă a Israelului
Dar dincolo de rivalitatea geopolitică și bătălia de putere Israel-Turcia din regiune și de dincolo de ea, cea mai importantă temă vizează modul în care ambele relaționează cu Statele Unite, aliatul comun și statul de referință astăzi, care poate tranșa sau acomoda ambițiile celor două state. Astăzi, mai ales după respingerea de către premierul Netanyahu explicit a planului de pace pentru Gaza și după vizita de stat a Președintelui Trump la Ankara, în marja summitului NATO, Statele Unite par vizibil enervate de încăpățânarea și abordarea extremă a Israelului față de interesele americane de calmare a situației în Gaza și Iran, respectiv prin încheierea incursiunilor și ocupației din Sudul Libanului, respectiv deschiderea pentru vânzarea aeronavelor de generația a cincea F35 către Turcia și apropierea în abordarea mai multor teme comune, inclusiv deschiderea Turciei pentru sancțiuni în relația cu Iranul, după cele trei rachete trase asupra teritoriului truc și interceptate de navele NATO, în fapt americane, cu sisteme Aegis Ashore, din Estul Mediteranei.
Atacul din 18 august la adresa bazei Abu al-Duhur din Siria, a escaladat și tensiunile cu Statele Unite, interesate deopotrivă de stabilizarea Siriei scoasă de sub controlul Iranului și a prezenței militare ruse în regiune. Atunci Roman Gofamn, șeful Mossad-ului israelian, agenția de spionaj extern, a vorbit cu ministrul de Externe sirian Asaad al-Shaibani și l-a avertizat direct în legătură cu găzduirea delegaților militari turci, care pregătesc trupele siriene dar mai mult, s-au infiltrat și inclus total în forțele militare siriene. Prezența turcă în imediata apropiere a frontierelor israeliene este considerată o amenințare de către Israel, cu atât mai mult orice desfășurare de trupe permanente sau constituirea unei baze turcești pe teritoriul Siriei, cu radare defensive și capacități anti-aeriene, drone și capacitatea de a bloca acțiuni ale Israelului către Iran. Siria nu a avut niciodată pe teritoriu asemenea capabilități iar existența lor și capacitatea de a interzice vreo acțiune israeliană în Iran afectează fundamental securitatea statului evreu.
De partea cealată, Turcia, prin comunicarea biroului președinției sale, a respins abordarea și, fără a nega interesul pentru ocuparea bazei și stabilirea prezenței permanente pe teritoriul Siriei, a insistat că nu va permite nici unui alt stat să dicteze “cursul sau limitele politicii sale exerne”. Turcia a respins, astfel liniile roșii anunțate de Israel în Siria pentru trupele ruse, marcând, dincolo de jocul declarațiilor, pentru prima oară elemente concrete strategice de confruntare între Siria și Israel fără formule de concesii posibile și recunoscând, în fapt ambele părți, existența rivalității și bătălia reală pentru putere și control în Orientul Mijlociu, ca motor al rivalității lor și al ciocnirilor și confruntărilor care au loc pentru a stabili reașezarea competiției. Mai ales în perspectiva probabilă a unei retrageri a Statelor Unite din regiune.
Tentația descurajării extinderii Turciei ca prezență militară și capabilități în Siria devine o problemă pentru Israel, dar și pentru Statele Unite, pentru că deja Turcia a ignorat complet avertismentele Israelului și prezența sa militară deja existentă, dar și pregătirea trupelor majoritar sunnite ale actualei puteri de la Damasc pun Israelul în gardă să nu fie viitoarea țintă. Statele Unite sunt interesate de menținerea echilibrului și evitarea ciocnirilor între cei doi rivali, din contra și-ar dori o soluție clară negociată între cei doi.
În ceea ce privește câștigarea bunăvoinței președintelui american Trump, Turcia are azi o poziție net mai bună. Israelul este primul interesat, deci, să atragă atenția Washingtonului și Casei Albe că actualele tensiuni sunt serioase, depășesc faza retorică și amenință să escaladeze chiar într-o confruntare militară, dacă nu e gestionată. Pe această bază, Israelul a comunicat și opoziția sa față de vânzarea de avioane F35 către Ankara, iar față de reacția americană venită pe canalele diplomatice, a realizat că Trump este rezervat și că au pierdut bunavoința sa în favoarea Turciei, așa cum Ankara a realizat că are astăzi un avantaj în detrimentul Israelului prin deschiderea în a livra arme Ucrainei și a accepta sancțiuni mai dure împotriva Iranului, chiar dacă s-a opus războiului israeliano-american împotriva Teheranului. Dintre cei doi rivali, Turcia culege azi roadele și dividendele războiului, inclusiv a slăbirii dramatice a Iranului vecin.
Strategia de îndiguire reciprocă
Mutarea temelor și abordărilor turco-israeliene de la obișnuitele dispute diplomatice periodice – vizând cu precădere soarta palestinienilor – la rivalitate strategică profundă și competiție privind interesele regionale și preocupările de securitate subliniază o fază confruntațională greu de ignorat. După atacul Hamas în Gaza, căderea lui Bashar al Assad și operațiunile israeliene în Gaza, Liban și Iran, ultima în comun cu Statele Unite și preluată de Washington, având ca temă principală blocarea ambițiilor nucleare dar, în subsidiar, schimbarea de regim, arată transformări geopolitice fundamentale, în paralel cu animozitățile greu de gestionat ale celor doi lideri. Dar aici mai intervin și strategii și acțiuni planificate, care exced de departe cioncniri întâmplătoare, legate de viitoare alegeri sau de interese de poziționare de moment.
Ambii actori, atât Turcia cât și Israelul, s-au afirmat prin urmărirea nivelului de ambiție în creștere privind extinderea puterii regionale a fiecăruia dintre actori, în primul rând pe linie militară și strategică. Israelul a acuzat deja Turcia că a excedat ariei de responsabilitate și că se apropie de frontierele sale, afirmându-se drept un adversar direct care-i amenință securitatea națională, inclusiv prin industria militară, prin creșterea forțelor sale armate, a dotărilor moderne și prin achizițiile de armament de la Statele Unite. Mai mult, perspectiva unui acord militar cu Franța și a achizițiilor de apărare anti-aeriană franceză superioară sistemelor rusești S 400 schimbă radical raportul de forțe și crează anxietăți în creștere la Tel Aviv.
Turcia, pe de altă parte, a condamnat intervențiile militare agresive ale Israelului în Gaza, Siria și Liban, dar cu precădere pe cele îndreptate împotriva soluției celor două state, respectiv a creării statului Palestinian. Potrivit Turciei, acțiunile Israelului în statele vecine îi afectează propria securitate, cu precădere cele legate de kurzi. Între Israel și Turcia a intervenit și o răceală totală la nivel economic și politic, comerțul este înghețat între cele două părți, turismul aproape complet suspendat iar resortisanții celor două state nu se simt în siguranță să viziteze celălalt stat. Discursurile politicienilor foarte dure și deschiderea populației de a consuma aceste atacuri fac ca această rivalitate să devină principala temă de campanie electorală externă între Ankara și Tel Aviv. Desigur, și reprezentarea diplomatică a fost redusă, concomitent cu creșterea ostilității publice.
Cele patru teme principale ale rivalității, care se regăsesc în evaluările analiștilor, editorialele presei și în percepția publică, sunt: statul palestinian și extinderea coloniilor în Cisiordania, dar și dorința de intrare în Gaza cu coloniști, respectiv relația de frațietate AKP-Hamas, parte a Frăției Musulmane, fapt ce a dus la respingerea de către Israel a propunerii Turciei de a juca un rol în Gaza post acord de pace; Siria post-Assad, unde Israelul e reticent față de noua conducere, respinge prezența excesivă turcă pe teren și amenințările de lângă frontieră, în timp ce Turcia face transfer de echipamente și antrenarea trupelor, cu aspirația de a înființa și un număr de baze militare pe teren, care ar putea limita acțiunile militare israeliene; energia și proiectele de infrastructură regională – de la exploatarea de gaze și conducte în Estul Mediteranei sau electricitate până la rivalitatea cu sistemul de drumuri din Irak, care ar putea asigura un coridor din Golf care să ocolească Israelul și Estul Mediteranei, împreună cu fricțiunile din Cornul Africii și perspectiva unor facilități israeliene lângă strâmtoarea Bab El-Mandeb; și, desigur, echilibrul general de putere în Orientul Mijlociu și bunăvoința Americii.
Ambele părți încearcă diferite formule de îndiguire a celuilalt, sau acțiuni care sunt lesne interpretabile astfel: Israelul prin victorii în Gaza, Liban, acțiuni în Siria, Turcia prin alianța cu Arabia Saudită și Pakistan, dar și reconstruirea bunelor relații cu Egiptul și ambiția de a deveni puterea dominantă sunnită în Orientul Mijlociu, cu interese și dorința de a pătrunde în Gaza, Liban și Siria. Israelul percepe această ultimă acțiune drept o îndiguire împotriva sa, și este complet împotriva oricărei capabilități care să-i limiteze capacitatea de intervenție oriunde în regiune, în primul rând în Iran, rivalul său etern. Nici afirmațiile unor oficiali israelieni că Turcia este viitorul/următorul Iran nu au ajutat în eforturile Statelor Unite de a calma spiritele și de a obține negocierea și un acord de coexistență între cei doi aliați ai săi. Nici nu ar putea să o facă până nu trec alegerile din Israel, de la sfârșit de octombrie.
Rivalitatea economică: Turcia hub energetic și contra-reacțiile Israelului
Elementele de escaladare a relațiilor Israel-Turcia se regăsesc și în documentele programatice ale părților, și în modul în care sunt ele aplicate în practică. În contextul războiului din Iran și al absenței unei perspective reale de pace, Turcia și-a extins acordurile energetice, acuzând agresiunea israeliană din Siria. Turcia încearcă să-și extindă capacitatea geopolitică pe baza creșterii amprentei economice, aspirând la statutul de a zecea economie a lumii, folosind cu precădere avantajele geopolitice la nivel energetic și considerând că există riscuri importante la adresa sa din partea Israelului prin exploatarea și transportul fără participarea sa a resurselor enorme din Estul Mediteranei.
Așa cum percepția Turciei este că Israelul a mers pe panta consolidării propriei hegemonii în Orientul Mijlocii, după colapsul regimului Al Assad din Siria, prin preluarea teritoriilor strategice și amplasarea prezenței militare în Înălțimile Golan și Muntele Hermon, prin controlul maritim în zonele litorale legate de Gaza și Liban, inclusiv câmpurile petroliere Gaza Marine, Karish și Qana. În toate cazurile, a existat cooperarea Statelor Unite în materie de securitate și intelligence, accentuată în războiul comun împotriva Iranului. Pentru a contracara această situație și acordurile de alianță și apărare americano-israeliene, Turcia a creat propria doctrină de negare strategică, pentru a bloca Israelul și alți actori aliniați cu acesta și mai ales cu SUA să stabilescă capete de pod în Nordul Siriei și Estul Mediteranei, o formă de strategie de contra-îndiguire.
De aici au apărut, pe teren, operațiunile împotriva kurzilor și forțelor asociate din Nordul Siriei, inclusiv prin operațiunile Euphrates Shield, Olive Branch, Peace Spring și prin preluarea orașului Manbij de lândă froniera turcă. Apoi a fost extinsă influența în Estul Mediteranei prin desfășurări ale forțelor navale și pretențiile privind apele offshore și resurselor energetice, chiar dacă Turcia nu este parte semnatară la Convenția ONU pentru Dreptul Mării – UNCLOS. Efortul a continuat cu relații diplomatice și de balansare strategică în Libia, Qatar și privind alți actori regionali pe care Turcia îi susține. În fine, Turcia a construit conducte alternative proiectelor de tranzit legate de Estul Mediteranei și interesele israeliene, precum TANAP sau TurkStream. Alexandropoulos și Coridorul Vertical sunt considerate proiecte rivale, care ocolesc strâmtorile și Turcia.
Turcia are ambiția să devină un nod central în sistemul energetic regional, care a devenit și mai important după atacul israeliano-american asupra Iranului. Turcia își dorește să fie mai mult decât un stat de tranzit pasiv, și să devină un hub energetic autonom, de unde și legile care notează preluarea gazului la intrarea pe teritoriul său și revânzarea ulterioară, cu dreptul de cumpărare a 15% din cantitate și pe seama tranzitului. O asemenea perspectivă i-ar aduce Turciei avantaje majore în privința securității energetice europene și a geopoliticii din regiune, combinând avantaje geografice, infrastructura de conducte, diplomația echilibrată și rolul de mediator internațional, investiții în energie regenerabilă, nucleară și creșterea producției interne de gaze.
Planul Energetic Național 2020-2035 presupune ca Turcia să-și creacă securitatea economică dezvoltându-și propriile câmpuri gazeifere, inclusiv în off shore-ul Mării Negre, construirea facilităților nucleare și extinderea capacității de energie verde, regenerabilă, extinderea parteneriatelor internaționale și dezvoltarea autonomiei strategice. Asta include cooperarea cu Uniunea Europeană – de care se apropie tot mai mult, inclusiv prin poziția față de Gaza și problema palestiniană – apoi prin sprijinul acordat Bruxellesului să se individualizeze și să se despartă de energia rusă, apoi constuirea unor acorduri și infrastructură care să lege Turcia de statele din Golf, cu precădere Arabia Saudită, Qatar și Emiratele Arabe Unite, cu hidrocarburile tradiționale dar și energia verde și producția de hidrogen. Perspectiva unor pârghii de influență și constrângeri pe prețuri, fluxuri energetice și geopolitică nu are cum să liniștească Israelul, presupunând că Turcia ar fi interesată strict la acest nivel și nu de unul strategic și militar.
După retragerea SUA din Orientul Mijlociu e posibil războiul între un stat NATO și Israel?
Trebuie notat totuși că Turcia nu este întotdeauna acolo unde și-ar dori. Că dincolo de refacerea relațiilor cu Statele Unite și Uniunea Europeană, cu Arabia Saudită și statele din Golf, Ankara are o relație dificilă cu Israelul, evident, dar și cu Cipru, Grecia, Rusia, Iran și China. Am putea adăuga Franța, dacă recentele semnale nu ar anunța interese pentru o alianță militară bilaterală, dincolo de acordurile cu Grecia și prezența franceză în regiune. Cele mai recente dezvoltări arată deschiderea Franței de a integra sistemele de apărare anti-aeriene SAMP/T în Domul de Oțel al Turciei, cu precădere după atacurile cu rachete iraniene asupra teritoriului său. Deși ani de zile a fost reticentă să vândă sistemul franco-italian Ankarei, deschiderea pentru transfer și co-producția din Turcia a intervenit în marja summitului NATO de la Ankara.
În Estul Mediteranei, situația e tot mai dificil de acomodat între Turcia și Israel din cauza transformării în rivalitate de sumă nulă între cele două părți, Israelul crescând producția de gaz și consolidându-și zonele economice exclusive folosind forumurile multilaterale, astfel că a blocat acțiunea Turciei, chiar dacă lipsa delimitării zonelor economice exclusive ale Ciprului și în apele din Estul Mediteranei, precum și acordul turco-libian cu guvernul de la Tripoli, au creat dificultăți pentru o conductă către Europa fără controlul sau acordul turcesc. Creșterea intereselor de a plasa temele infrastructurii energetice, a conductelor, coridoarelor maritime și resurselor offshore între temele securității naționale, combinate cu acțiunile militare din Turcia și cu rivalitatea dintre cele două state pot oricând da naștere, dacă nu unui conflict deschis direct, măcar unor semnale militare parțiale și țintite precum acțiunea împotriva bazei militare siriene la sud de frontiera turcă.
Astfel că, Turcia și Israelul par prinse iremediabil nu către o direcție de management de criză și acomodare de poziții într-un spațiu geografic disputat, cât într-o poziționare pentru confruntare și rivalitate pe termen lung. Volatilitatea situației și riscul de confruntări militare directe crește odată cu sprijinul Statelor Unite pentru kurzi și milițiile kurde, cu avansul Israelului în profunzimea Siriei și atacurile țintite în zone de interes lângă frontiera turcă, cu creșterea asertivității operaționale turce și cu creșterea numărului de regiuni în care această rivalitate se manifestă deschis și se poate traduce în confruntare militară directă sau semnal clar din partea oricărei părți. Războiul prin intermediari și confruntarea ideologică, dar și excluziunea pe baza abordărilor energetice confruntaționale pot accentua situația actuală.
La această paletă, mai putem adăuga un număr de acțiuni lesne interpretabile ca neprietenești. Conflictul se dezvoltă pe linia diplomației, procurării de armament, alianțelor maritime competitive, dar și a patronajului politic turc pentru Hamas, acordând cetățenie liderilor organizației și găzduind oficiali și finanțatori în cartierul general din Turcia. Astăzi s-a revenit la creșterea descurajării în raport cu Israelul ca interes și operațiune imediată, prin avansarea sectorului industriei militare și asocierea de alianțe occidentale noi și tehnologic avansate. În replica, Israelul a recunoscut în Kneset, în unanimitate, genocidul armean din 1915, un început de campanie diplomatică asertivă împotriva Turciei, care intervine chiar în momentul acordului din Nagorno Karabakh și a perspectivei deschiderii graniței turco-armene, după ce ani la rândul Israelul a fost reticent la orice tip de genocid care, recunoscut, ar putea umbri Holocaustul sau să fie asociat ca bază de legitimitate cu acesta.
Abordarea guvernului israelian este în profundă disonanță cu situația din Caucazul de Sud, acolo unde Israelul rămâne principalul furnizor de armament al Azerbaidjanului, aliatul Turciei(cu 69%). De altfel, pe lângă un număr de paradoxuri și capacități de compartimentalizare în cazul Turciei, există și zone relevante de cooperare, ca-n Nagorno Karabakh. Nu întâmplător, pe lângă canalul de cooperare gestionat de către Statele Unite, și care va fi cel mai probabil activ după alegerile din Israel și cele mid-term din SUA, Baku a fost întotdeauna un mediator discret și a oferit un teren neutru pentru constituirea unui canal de dialog și negociere substanțial între Turcia și Israel, pentru a netezi asperitățile relației bilaterale, cu precădere atunci când se apropie de poziții tranșante și confruntare cu perspective de ciocnire militară. Dar a devenit clar că această gestionare a rivalității bilaterale va fi tot mai greu de realizat pe cât se adâncesc diferențele și se dezvoltă ura între cele două popoare, prin intervențiile vituperante ale politicienilor în spațiul public, cu precădere în vremuri de alegeri cruciale.
