Operațiunea Inherent Resolve mi-a adus aminte de două teorii: prima, cea cehoviană, pistolul care apare în actul întâi sigur va trage în actul trei. 180.000 de pușcași marini, un sfert din forțele speciale ale Marinei americane, prezente în Caraibe, în apropierea apelor teritoriale venezuelene, cu cvasi-blocada anti-drog, nu aveau cum să nu anunțe o operațiune militară inedită; a doua, jungla lui Robert Kagan din cartea care spunea, acum mai mulți ani, că opoziția anti-americană a crescut din nou, cu referire la revenirea stângii socialiste/comunizante în America latină și în lume, și cu metehnele vechi ale finanțării din trafic de droguri, infraecționalitate organizată, trafic de persoane și spolierea propriilor resurse în statele în care conduc abuziv și corupt. Și ceea ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat în Venezeuela, în primul rând: Nicolas Maduro și soția au fost extrași chirurgical într-o operațiune a trupelor speciale sub conducerea instituțiilor de aplicare a legii americane.
Divergențe vechi și noi: Maduro și Statele Unite
Statele Unite au o problemă veche cu Venezuela, care datează mult înaintea preluării de către Maduro a conducerii statului, din perioada aducerii la conducere a regimului chavist de stânga prin Jugo Chavez. Da, e vorba și despre petrol, cea mai bogată țară în petrol și gaze fiind una dintre cele mai sărace din lume, mai instabile și mai furate de către liderii săi corupți, cu traficul de droguri venit în special din Columbia vecină luând drumul cu preponderență al Europei, dar și al Statelor Unite. Regimul de extrema stângă de la Caracas e autorul naționalizărilor și jocului de-a prețurile controlate, dar o secvență care pare că fusese rezolvată prin revenirea marilor companii americane cel puțin în off shore-ul venezuelean, chiar la începutul mandatului Trump 2.0.
Punctul de ruptură au fost alegerile câștigate sau pe cale de a fi câștigate de opoziție, care au fost furate de către regimul Maduro în repetate rânduri. Situația a ajuns la punctul în care nici statele europene, nici SUA și aliații săi, nu recunoșteau regimul și conducerea Maduro, ba chiar recunoșteau un alt președinte, pe Juan Guaiado, și pe reprezentanții săi diplomatici. Vârful a fost atins în 2024, când Maria Machado, lidera opoziției și laureata Premiului Nobel pentru Pace în 2025, și candidatul opoziției, Edmundo Gonzales, au reușit câștigarea alegerilor generale, câștig care nu a fost recunoscut niciodată de către Maduro, cel care și-a continuat regimul conducerii autoritare a statului venezuelean. Din nou, postura sa de președinte nu a fost recunoscută niciodată în statele democratice, dar a fost recunoscută în Rusia, China, Iran și alte state aliate din regiune, cu precădere Cuba, care profită pe larg de petrolul venezuelean ieftin și protejează regimul prin pregătirea trupelor sale, antrenamente, armamente și garda pretoriană pentru președinte.
Pe acest fond, au apărut fricțiunile majore între Washington și Caracas sub conducerea lui Donald Trump în cel de-al doilea mandat, după ce problema Venezuelei fusese ridicată și în primul mandat, și în mandatul Biden. Acum abordarea și narațiunea dominantă a vizat, până la conferința de presă de după operațiune a lui Donald Trump, existența unui cartel de trafic de droguri, Cartel de los Soles, condus chiar de Nicolas Maduro, nerecunoscutul președinte al Venezuelei, din care mai făceau parte, printre alții, ministrul Apărării, Vladimir Padrino Lopez și Ministrul de interne, Diosdado Cabello Rondon, și care a intrat sub ancheta americană și acuzații directe la districtul de sud al New York-ului, fiind desemnat în jumătatea lui noiembrie drept organizație teroristă(cu toată legislația aferentă aplicabilă). Pe această bază a apărut operațiunea sub coordonarea forțelor de aplicare a legii, ne spun explicit comunicatele de presă americane, prin care au fost extrași Maduro și soția și au fost aduși în fața legii în SUA, pentru a răspunde penal.
Acțiunea a fost premeditată, planificată și a existat o verificare constituțională a acestui tip de intervenție, cu informarea ulterioară a Congresului, operațiune realizată inter-instituțional, cu sprijinul forțelor armate, în special forțelor speciale Delta Force. Discuțiile despre loviturile din apele internaționale la adresa ambarcațiunilor suspectate de trafic de droguri, loviturile ulterioare de distrugere a supraviețuitorilor în două cazuri, blocarea navelor din flota din umbră care încălca embargoul, cazul petrolierului care și-a pictat steagul Rusiei și pentru care a intervenit direct Moscova, toate sunt episoade succesive ale acțiunii, încheiate în noaptea de 2/3 ianuarie 2026(o amintire a începutului anului 2020 la aceeași dată cu executarea prin tir din dronă, lângă aeroportul din Baghdad a lui Qassem Soleimani, conducătorul Gardienilor Revoluției Islamice din Iran și coordonatorul milițiilor pro-iraniene din regiune).
Precedentele pentru acest tip de acțiune sunt multiple, de unde justificarea legală și acoperirea în plan constituțional a acestei operațiuni pe teritoriul Venezuelei la adresa unei persoane șef de cartel de droguri care nu era recunoscută drept președinte -șef de stat. Aspectele politice și militare nu au putut fi, însă, ignorate de histrionicul Donald Trump în conferința de presă maraton de peste o oră care a urmat intervenției, o conferință de presă întârziată cu peste 30 de minute și cu un teasing serios la nivel mondial după atacurile de la Caracas și capturarea lui Maduro și a soției. Așa am aflat, deschis, că e vorba despre petrol și proprietatea americană, despre preluarea guvernării Venezuelei și gestionarea de către Statele Unite în beneficiul cetățenilor săi, firește, despre schimbarea de regim în care nu va fi implicată opoziția din Venezuela pentru că “nu are susținere populară”. Adică toate argumentele reclamate de Rusia, China, Columbia și Sudul Global drept motivație a unei intervenții ilegale și contrară dreptului internațional în Venezuela. Spre deosebire de Irak, în 2003, SUA nu a cerut nici o rezoluție a Consiliului de Securitate pentru această acțiune.
Acțiune curajoasă și înțelegere secvențială pe teren cu părți ale regimului chavist
Nu poate fi ignorată operațiunea specială curajoasă lansată de către forțele americane în Caracas. Cu trupele masate în proximitate și schimbul de declarații belicoase, era de așteptat o acțiune militară directă, de un anumit fel, pe teren, în Venezuela. Mai mult, Trump nu a ascuns ordinul dat CIA care autoriza operațiunile la sol, o altă formă de descurajare credibilă, așa cum era cunoscută partea negociată a relației și retragerea negociatorului atunci când Nicolas Maduro a expus public că America i-a oferit să plece cu apropiații și libera trecere inclusiv cu averea dobândită într-o destinație sigură, probabil Rusia, și să lase conducerea statului câștigătorului de drept al alegerilor din 2024. Refuzul a venit și cu expunerea publică a propunerii de târg care a fost refuzată.
Deci apărarea și serviciile de informații din Venezuela erau avertizate și se așteptau la o acțiune americană relevantă. Dar în noaptea cu pricina, imaginile filmate au arătat că nu s-au tras focuri de antiaeriană, nici măcar MANPAD-urile individuale care puteau viza elicopterele de atac nu au fost folosite – Donald Trump a spus că un elicopter a fost lovit dar a putut zbura mai departe – și nici un avion al forțelor venezuelene nu s-a ridicat de la sol și nici un elicopter nu a făcut-o. E adevărat, Statele Unite au bombardat portul din proximitatea capitalei și cele două baze militare din centrul orașului, paralizând comanda și controlul cât și aprovizionarea cu energie electrică a regiunii și probabil telecomunicațiile, dar nici aceasta nu poate explica degringolada unor forțe armate pregătite de ruși, cubanezi și iranieni care să nu reacționeze decât marginal.
Din contra, lipsa de acțiune subliniază fie o forță cu adevărat paralizată de lanțul de comandă strict ierarhic și de lipsa de interes sau loialitatea forțată, dar cel mai probabil cooptarea în operațiune, fie direct, fie pentru neutralitate sau non intervenție, a componentelor importante ale regimului din zona apărării și a securității. Altfel inacțiunea nu se poate explica. Așa cum nu se poate explica nici lipsa victimelor americane și pătrunderea ca-n brânză în acțiunea de la buncărul lui Maduro și incapacitatea președintelui Republicii Bolivariene de a ajunge în camera de siguranță – desigur, exista pregătirea, ne-o spune chiar Trump, să fie extras în jumătate de minut și de acolo, în funcție de grosimea oțelului care proteja camera și ușa. O apărare directă și imediată a unui președinte nu avea cum să-l abandoneze și să nu facă nici o victimă americană în cadrul operațiunii, dacă era serioasă și chiar dorea să-l apere pe Maduro.
Desigur, detaliile vor apărea în timp, inclusiv privind datele pe care liderul chavist de la Caracas le-ar putea oferi în cadrul de-briefului care probabil are deja loc și care vizează alți parteneri ai săi și dușmani ai SUA. Există precedente și motivații prozaice și pentru alte cazuri de lideri care și-au putut negocia eliberarea, grațierea sau alte forme blânde de detenție contra informațiilor utile pe care le-au putut furniza. Cazul lui Khadafi, care a restituit componentele programului său nuclear și i-a cedat în Marea Britanie pe autorii atentatului de la Lokerbie, plătind despăgubiri familiilor britanice, dezvăluind serviciilor americane livrările rețelei de proliferare nucleară A.Q.Khan și a destinatarilor acestor componente ale armelor nucleare livrate. Cazul a făcut epocă, mergând până la cvasi-reabilitarea liderului libian în perioada atacurilor teroriste de la 11 septembrie și ulterior, când a vizitat Franța lui Sarkozy, a pus cortul pe Champs Elisees și a plătit campania electorală pierdută de acesta.
Cert este că, potrivit relatărilor din conferința de presă, Nicolas Maduro a fost extras din Caracas fără probleme, chiar dacă opoziția la ieșirea din locație a fost mai solidă decât la intrarea în operațiune. Probabil că o parte a forțelor care nu erau sub control sau înțelegerea cu americanii au reușit să intervină, chiar dacă nu s-a întâmplat același lucru cu forțele situate la distanță mai mare de capitală – dovadă clară că acțiunea a avut la bază date corecte de intelligence privind planurile de contingență și a vizat din start unitățile și bazele militare de unde se putea aștepta implicarea în Caracas, așa cum au fost vizate și comandamentele care ar fi dat ordinul pentru această intervenție. Din nou, dacă o altă înțelegere para-legală și informală a funcționat implicând părți ale regimului. Afirmație susținută și de declarația directă privind lipsa de popularitate a opoziției și a doamnei Machado – un fals- și a viitoarei soluții de gestionare de către SUA a statului Venezuelean și coabitarea, foarte probabilă, cu componente ale regimului. Mai ales că Secretarul de Stat Marco Rubio a vorbit la telefon cu vicepreședinta Delcy Rodriguez, unsă direct președinte, ne-o spune, din nou, indiscretul Trump în cadrul unor răspunsuri în cadrul conferinței de presă.
Cine și cum va gestiona Venezuela
Evaluarea cea mai persistentă și prezentă despre operațiunea Inherent Resolve a fost aplicarea Strategiei Naționale de Securitate Trump cu prima sa prioritate, America Latină, respectiv doctrina Monroe cu amendamentul Trump, declarată de către președintele american doctrina Don-roe. De aici suma de elemente care țin de sferele de influență, prioritatea pentru continentul american și reconstrucția forței americane plecând din propria grădină către lume. Este, desigur, și acest aspect prezent, chiar dacă am văzut că președintele Trump este un lider versatil și adaptativ, care nu e blocat ideologic sau doctrinar strict cum se întâmplă cu părți largi ale coaliției sale MAGA, inclusiv vicepreședintele JD Vance(absent la conferința de presă și în ultimele întâlniri cu Zelenski și Netanyahu) și Pete Heghseth, secretarul Pentagonului, sau ceilalți doctrinari din zona apărării – Elbridge Colby sau Michael Anton.
Deci Strategia Națională de Securitate, ca și programul electoral MAGA al președintelui, pot fi oricând supra-scrise și reformulate sau relativizate de către președintele Trump, fie prin interesul pentru lume – vezi declarațiile despre cât de importantă e lumea pentru America, ca reacție la criticile fostei sale aliate Marjorie Taylor – Green – sau nevoia de intervenționism american – fără a nega înclinația spre pace. Sau combinația de nemulțumire că a fost păcălit de către Putin, publicarea articolului critic la adresa liderului de la Kremlin că nu dorește pacea, avertismentul Departamentului de Stat al SUA pentru americani să părăsească Rusia sau să-și facă testamentul, respectiv afirmațiile chiar din conferința de presă despre Putin și nemulțumirea sa în ceea ce-l privește pe liderul rus – alte detalii ar putea să fi apărut cu ocazia atacului, în care se vorbește despre încălcarea sancțiunilor și armamente care au tras chiar contra americanilor. Mai adăugăm un mic detaliu din reacțiile Moscovei, care a anunțat că cetățenii ruși nu au fost victime ale atacului – cu referire la partea de personal pentru training și sprijin pentru manevrarea armamentului sofisticat livrat către Venezuela.
Marea problemă care rămâne este cea a zilei de după: cine, cum și cu cine va gestiona Venezuela. Declarația lui Donald Trump, așa șocant cum ar putea părea, este o indicație, dar nu neapărat un răspuns: Statele Unite vor gestiona Venezuela prin intermediul oamenilor din spatele său – secretarul de Stat Marco Rubio, Secretarul Apărării, Pete Heghseth, Șeful CIA John Ratcliffe, Șeful Joint Chiefs of Staff, Dan Caine. Nimic despre venuezelenii din diaspora, nimic despre opoziția din Venezuela, nimic despre perioada cât va dura gestiunea sau cum se va face ea – trimis special, guvernator, trupe pe teren, cooperarea cu regimul. Doar nevoia unei forțe de protecție a afacerilor firmelor petroliere care intră în Venezuela. O nouă invenție a tranzacționistului Trump care pare să externalizeze și acest aspect al controlului și gestionii Venezuelei către firmele private, obligate să redea SUA ceea ce s-a furat din averea sa și investițiile sale și să asigure bunăstarea venezuelenilor.
Din fragmentele de răspunsuri oferite de către președintele Trump, devine transparentă participarea formală la guvernare a unei părți a administrației lui Maduro care ar trebui să renunțe la chavism și să pregătească sistemul pentru o perioadă pro-americană, cu relativă democrație și alegeri cât se poate de corecte în viitor. Tranziția însă revine actualei administrații în transformare, cu cei vizați de crime epurați și predați SUA și cei binevoitori uitați și iertați, totul sub conducerea Washingtonului și a firmelor petroliere majore americane, care să investească și să extragă resurse pentru a-și compensa pierderile și intervenția. Aici s-a conturat un al doilea element major, cel al proprietății americane reconstituite după naționalizare, un nou casus beli, chiar dacă nu aplicat formal ca bază pentru intervenție ca atare aici, de către autoritățile administrației Trump, dar clar prezent în motivarea acțiunii în dezbaterile interne.
Formulele tranziției din Venezuela urmează a fi stabilite în viitor. Ca și posibile rupturi în cadrul regimului care ar putea duce la confruntări interne – nu cred că se va ajunge și la război civil, nu cred că există nici dorința, nici sprijinul popular pentru așa ceva, iar disidenții vor fi eliminați chiar de către regimul reorientat, de către cei care vor coopera cu SUA la Caracas. Nici măcar formulele de gherilă nu sunt neapărat clare, odată ce nu s-au putut monta în Venezuela în ultimii 10-15 ani de regim chavist. Poate doar rolul excesiv din comunicare al președintelui Columbiei vecine, Gustavo Petro, să dea un semn că pe această frontieră comună ar putea apărea unele elemente susținute de către Bogota, eventual. Atât timp cât la Bogota va mai supraviețui un regim de stânga, care să nu fi învățat din lecția Maduro de sâmbătă, 3 ianuarie.
Mesajul către lume: America a revenit la gestionarea prin politică de forță a lumii
Întrebarea bună vizează precedentul acțiunii și posibila replicare a ei în Ucraina de către Rusia. Dar aici există câteva diferențe specifice care exced Strategia de Securitate Națională a Statelor Unite și intervin în abordarea trumpistă a intervenționismului global al SUA, a cărui vecinătate e lumea întreagă: Donald Trump nu vrea schimbări bruște și nenegociate, eventual nu fără să câștige ceva America și el însuși. Așa cum nu-i place nici să fie făcut de râs sau să ajungă de batjocură ca urmare a acțiunii vreunui lider, fie el și Putin. Iar nervii lui Trump când se regăsește în această postură s-au putut vedea la Anchorage, când i-a oferit o tribună și o scenă lui Putin dar acesta nu l-a băgat în seamă, atunci când a vrut să se scoale de la masă (ca atunci când, în primul mandat, a făcut-o cu Kim Jong Un) sau acum, când a realizat că Putin l-a mințit privind un atac ucrainean la adresa reședinței sale, montat pentru a bloca procesul de pace achiesat de SUA-UE și Ucraina.
Lecțiile învățate vin mai ales pentru Rusia și China. Dar nici Iranul, cu proteste masive în stradă pentru prăbușirea rialului și a situației economice precare, nu o duce prea bine, după două avertismente de intervenție, primul pentru că-și reface arsenalul de rachete și nuclear, al doilea pentru că își omoară propria populație civilă. Da, cu avertisment de la Trump, chiar și în cadrul actualei Strategii Naționale de Securitate, care nu conține nici intervenționism în apărarea societății civile și a cetățenilor unui stat, nici măcat R2P-ul democrat, responsabilitatea de a proteja, nici exportul de democrație neo-conservator, nici intervenționismul ca atare, care pare, însă, să-i fi surâs lui Trump - în condițiile începutului anului electoral mid term și a situației complicate a susținerii interne pentru el și acțiunile sale, cu nemulțumiri în Congres, inclusiv în rândul senatorilor republicani care se duc la realegere în noiembrie, dar și a justiției și chiar a Curții Constituționale cu 6 judecători conservatori, care dau, totuși, soluții nuanțate asupra acțiunilor și libertăților Executivului american în relațiile cu celelalte puteri în stat, legislativul și justiția.
Un avertisment important este actuala acțiune pentru Rusia. Desigur, interpretarea dorită la Kremlin ar putea fi revenirea la sferele de influență și, deci, autorizarea Rusiei să acționeze în spațiul post-sovietic și fostele statele comuniste din Europa de Est, așa cum și-a dorit și a aspirat prin ultimatumurile din decembrie 2021 sub forma propunerilor de acorduri Lavrov cu OSCE și NATO. Rusia dorește revenirea NATO la situația dinainte de 1997, prin inversarea extinderii, cu Europa Centrală și de Est sub influență partajată a Rusiei și SUA, dar în afara Alianței, fiind recunoscută doar reunificarea Germaniei. Motivul este că atunci Rusia era slabă și nu putea reacționa, de aceea a fost obligată să accepte extinderea. De asemenea, Rusia dorește un veto complet pe afacerile europene pe motiv că orice decizie de securitate se ia în Consiliul de Securitate al ONU după al Doilea Război Mondial, deci cu veto-ul său, așa cum la nivel european, securitatea se discută în OSCE, acolo unde are de asemenea veto, și nu acceptă alte instituții și organisme internaționale care nu sunt supuse veto-ului său.
Dar Rusia știe că Statele Unite s-au implicat în Europa și vor rămâne acolo, așa cum sunt implicate și în Ucraina și își doresc pacea negociată. Încrâncenarea vizează prelungirea războiului sine die, cucerirea a cât mai mult teritoriu în continuare pentru schimbarea termenilor de pornire a negocierilor viitoare și pasarea vinovăției pentru lipsa unui acord către Ucraina. Nu întâmplător s-a jucat sceneta atacului cu drone al palatului lui Putin de la Valdai, așa cum se joacă posibilitatea – expusă de către serviciile de informații militare ucrainene HUR, conduse atunci de noul șef al administrației prezidențiale, Kirilo Budanov - al unei operațiuni sub steag fals, cu moartea civililor ruși pusă pe seama Ucrainei. Aici Putin a fost neconvingător, ba l-a și supărat pe Trump, iar reuniunea de la Kiev urmată de cea de la Paris privind garanțiile de securitate mențin tema în prim plan, cu participare americană, și amenință să creeze în continuare un deficit major de credibilitate pentru Putin. SUA doresc ca orice pas să fie negociat, chiar dacă reflectă raportul de putere, negociere în care să fie musai parte și, dacă se poate, să câștige. Tranzacționismul lui Trump presupune avantaje directe și pace în termenii americani, nimic forțat și impus de alții terților fără achiesarea sa. Oferta Rusiei de avantaje economice prin redeschiderea pieței și accesul la resursele ruse, nu a fost de ajuns.
La acest capitol, nici China nu e foarte liniștită. Și ea are operațiuni în America Latină și în Africa, ținte ale Strategiei Americane, dar nici preluarea Taiwanului democratic prin forță de către China – nici afirmarea formală a independenței acestuia – nu vor fi acceptate de Administrația Trump pentru că ar fi gesturi unilaterale. Așa cum nici amplasarea la Taipei a unui președinte pro-chinez sau puteri pro-China care ar ocoli negocierile sino-americane în soluționarea chestiunii, nu e acceptabilă. Aceste schimbări de ritm vor conta. Altfel, nu cred că sunt foarte fericiți nici liderii protagoniști și țintă a referirilor lui Trump din cadrul conferinței de presă citată precum cei din Cuba, Columbia sau cei pomeniți anterior, din Mexic și Panama, pentru propriile acțiuni neprietenești la adresa Statelor Unite sau inacțiuni care aduc prejudicii administrației americane. Cea mai importantă afirmație din conferința de presă aparține lui Marco Rubio: președintele Trump afirmă și crede ceea ce spune, afirmații care chiar sunt aplicate ca atare. Așa a revenit America Mare din nou, cu nivelul de ambiție din propria Strategie Națională de Securitate, acela de a domina lumea în următoarele decade din punct de vedere militar, politic, tehnologic și economic.
