Dacă încălcarea evidentă a integrității teritoriale cuprinsă în articolul 1 al Tratatului Nord-Atlantic de la Washington 1949 mai poate da garanții asupra respectării articolului 5, al apărării comune. Cu atât mai dificil pentru un stat ca România, autodefinit drept cel mai pro-american stat al lumii, confruntat cu perspectiva de a alege, sau măcar de a acomoda nevoia de parteneriat strategic, prezență militară și garanții de securitate americane și evidența nevoii de Europa ca actor global și tot mai autonom în raport cu aliatul de peste ocean.
Trump și afacerea Groenlandei – un pas prea departe
Era cunoscut modul în care Donald Trump făcea afaceri, din poziția jucătorului dominant, puternic, multimiliardar, chiar împotriva statului american. Direct, de către cei implicați, din emisiunea sa The Apprentice sau din cartea sa. Este vorba despre tipologia negocierii în forță: venea cu 17 avocați, o echipă enormă de asistenți, se așeza la masa cu primarii, partenerii, cei ce doreau să vândă sau care nu-i ofereau autorizația de construcție dorită și amenința, constrângea, juca teatru, forța, totul pentru a-și atinge scopul. Același concept apare la pacea în forță/ sau cu forța pe care l-a introdus și aplicat, în spate cu imaginea macho și a omului puternic, neîngrădit de nimic, eventual de propria conștiință, și nivel moral, cum a declarat într-un interviu celebru în care a negat dreptul internațional și lumea bazată pe reguli.
Impunerea opțiunii, constrângerea, ieșirea din valorile comune prin ignorarea diferenței între prieten și dușman poate fi o opțiune în afaceri. Una dură, fără scrupule, cinică și lipsită de etică, valori și reguli. Dar în relațiile internaționale, o asemenea formulă de comportament vine cu costuri majore, cu precădere în zona încrederii. Iar aici președintele american e recidivist, alături de întreaga sa administrație, prin atacuri asupra Uniunii Europene, atacuri asupra Europei, statelor europene, conducătorilor europeni, a democrației europene. De la Munchen 2025 la Davos 2026, drumul e presărat cu nenumărate momente percepute ca nepotrivite, incorecte, nediplomatice și chiar bădărănești.
Episodul Groenlanda s-a făcut pe aceleași coordonate, percepute direct ca bulling, amenințare cu anexarea prin forța militară sau amenințări cu impunerea de taxe pentru că nu cedează teritoriu, în cazul Danemarcei, pentru că nu sunt de acord cu ambițiile și dorințele lui Trump, în cazul statelor care au trimis trupe în Groenlanda, pentru a marca solidaritatea. Respingerea limitelor dreptului internațional, cu nuanțele și contextul în care au fost făcute afirmațiile de către Donald Trump, și luând în considerare eforturile Departamentului de Stat și ale lui Marco Rubio de a nuanța și introduce spusele președintelui în cadrul regulilor dreptului internațional, este, de asemenea, fără precedent (chiar și principalii delicvenți în materie, în ceea ce privește acțiunile lor, Rusia și China, mențin pretențiile că respectă dreptul internațional).
Dar poate cel mai dur atac și punctul de ruptură, în care liniile roșii au căzut fără drept de apel și fără cale de întors, a fost atacul la aliați: doar SUA luptă și e puternică, doar Trump a făcut cel mai mult pentru NATO, soldații aliați au fost întotdeauna mai în spate, departe de prima linie. Chiar dacă după reacțiile internaționale, cu precădere ale veteranilor din teatre, Trump a făcut un pas în spate și a marcat recunoașterea capacităților față de soldații britanici, afrontul cu mare încărcătură emoțională a rămas. Aliații Americii realizează că Washingtonul și Casa Albă de azi nu dau doi bani pe trecut, pe investiții naționale europene în misiunile Americii, pe participarea la luptă cot la cot cu militarii americani în Afganistan, Irak și mai peste tot, pe jertfa de sânge adusă pe altarul alianței și parteneriatului cu SUA, ci azi doar cinismul, pragmatismul și voința unilaterală contează. Peste toate, nici uciderea celui de-al doilea om, cetățean american, de către ICE în Minessota nu a ajutat, ridicând în Europa îndoieli privind democrația americană, tipul de stat care a devenit SUA.
Pentru Europa, săptămâna având în prim plan Afacerea Groenlandei, ca și atacurile verbale de la Davos, au marcat o ruptură profundă în relațiile transatlantice, care va avea nevoie de ani buni de reconstrucția încrederii după mandatul Trump pentru a putea fi, vreodată, recuperată. Nu erau dubii că relația este pusă în dubiu și s-a schimbat în mandatul doi al lui Trump, nici nu erau semne de întrebare că lumea construită de Trump într-un an la Casa Albă s-a schimbat dramatic și nu va mai reveni la vechile reguli. Dar o parte din elementele acestei rupturi sunt iremediabile pentru europeni. De aici și declarația mult apreciată a premierului canadian Mark Carney că avem de a face cu o ruptură, nu o tranziție între lumea cunoscută și cea care se construiește astăzi. O lume mai brutală, fără reguli și legi respectate, unde câștigă cel care țipă cel mai tare și e cel mai puternic. De unde și marea dilemă, dacă europenii, cei care apără democrația liberală, se pot încolona în Boardul Păcii al lui Trump pentru a-i pune în opera unilateralismul hegemonic pe care și-l dorește.
Ai grijă ce-ți dorești, că s-ar putea să obții
Europa a acuzat șocul neanticipat privind bullingul lui Trump la adresa unui aliat NATO precum și amenințările cu tarife asupra altor aliați europeni. Președintele american a anunțat “într-un fel sau altul vom luat Groenlanda, chiar dacă va trebui să o luăm în modul cel mai dur și neplăcut.” Reacția președintelui francez Emmanuel Macron, a fost “am început săptămâna cu o escaladare, cu amenințări de invazie și tarife”, în timp ce premierul polonez Donald Tusk a vorbit despre “appeasement”, un termen istoric folosit pentru plierea pe ambițiile unui hegemon, atunci Uniunea Sovietică, pentru a evita confruntarea, subliniind că “Europa nu poate fi slabă nici împotriva unui dușman, nici a unui aliat.” Iar diplomații europeni au vorbit despre retorică neortodoxă a administrației americane, dar și despre o realitate foarte frecvent volatilă.
Toate acestea veneau după un an de salve marcate de amenințări cu tarife și insulte online sau directe la adresa europenilor. După acuzarea Europei și a europenilor că nu mai sunt democrați pentru că impun condiții stricte pentru a avea alegeri libere și corecte sau că îngrădesc libertatea cuvântului prin limitarea abuzurilor lingvistice, a propagandei și dezinformării. Concluzia europenilor a fost că SUA nu mai este prietenul și aliatul de încredere de odinioară. Înaltul Reprezentant pentru Politică Externă, Kaja Kallas, a recunoscut că “relația transatlantică a suferit o lovitură puternică săptămâna trecută,” iar fostul președinte al Consiliului European, Charles Michel, a spus-o direct, relația transatlantică cum o știam de decenii a murit definitiv. Aici a dus acest an care a fost marcat, diplomatic spus, de “lipsă de respect la adresa europenilor”
Nici înainte, nici în timpul Consiliului European excepțional de joi, 22 ianuarie, nici un stat european nu a sugerat măcar că ar trebui ca Europa sau aliații NATO europeni să se supună cerințelor Casei Albe și să-i cedeze o parte a teritoriului unui stat aliat. Nu a fost niciodată pe masă ca cineva să accepte un asemenea pas ca să-l liniștească pe Trump. Din contra, toate abordările au fost mai degrabă contrare. Premierul polonez Donald Tusk a declarat că appeasement-ul, cedarea ca să-l împaci pe Trump, nu aduce nici un rezultat, este doar umilință, premierul belgian Bart De Wever a afirmat că preferă să fie mai degrabă un vasal vessel decât un sclav mizerabil al SUA, iar concluzia generală a fost nevoia ca Europa să fie independentă de umorile de la Casa Albă în special în materie de apărare.
Discuția a marcat și o ruptură față de flateria și încercarea de a-l satisface pe Trump pentru a-l împăca și a obține o discuție realistă, cum s-a întâmplat în 2025, cu senzația foarte clară că liniile roșii rupte de Trump sunt prea profunde, că a mers mult prea departe ca să mai faci drumul înapoi. Și Macron a subliniat că acțiunile sunt fundamental inacceptabile: “preferăm respectul bulling-ului.” Conștientizarea că lumea nu se va mai întoarce la vechea normalitate a fost unanimă.
Iar aici, eforturile lui Trump de a obține de la Europa să investească mai mult, apoi să se apere singură și să contribuie la proiectele convenite de NATO s-ar putea să dea rezultate, dar nu neapărat în direcția scontată de către Washington -cea a partenerului puternic și egal: Europa merge conștient spre asumarea statutului de actor geopolitic, independent, autonom, cu propriile interese. Anul trecut a marcat o convergență în abordarea finanțării coordonate pentru apărarea europeană, dar cu ținta de a cumpăra din statele europene cu precădere, o clauză esențială pentru progresul industriei de apărare europene, potrivit lui Macron. Apoi a urmat creșterea capacității și bazei industriale a apărării, chiar dacă procesul va dura și chiar dacă mersul spre armată europeană sau înființarea unui Consiliul de Securitate nu a fost întâmpinat cu mare entuziasm de către europeni.
Ce rămâne din relația transatlantică
Imaginea relevată de pesimiștii realiști europeni, convertiți din entuziaști pro-atlantiști, este că NATO se confruntă astăzi cu regulile distruse și încălcate, cu cutume nerespectate, cu lipsă de respect și diplomație împreună cu violență verbală, constrângeri și amenințări directe, injurii și acuzații, deci o relație a Americii cu Europa, UE și statele europene la pământ. Totuși forța economică și militară americană este importantă pentru Europa, iar continental nu dorește să încerce să susțină un conflict sau măcar descurajarea credibilă în fața Rusiei fără americani. De unde tema prezentă a backstop-ului american în garanțiile de securitate europene pentru Ucraina post- plan de pace.
Președintele Donald Trump a făcut pași în spate de la confruntarea potențială vizând Groenlanda nu atât pentru că au fost puși câțiva soldați europeni pe insula de gheață, ci pentru că s-a confruntat cu opoziția puternică, pe toată linia(o altă caracteristică a politicii sale a negocierilor ofensive, în forță, care se oprește acolo unde întâlnește opoziție și hotărâre). Nici amenințarea cu celebra bazooka europeană a tarifelor pentru a evita constrângerile, nici cea a celor 3 triliarde de dolari din datoria americană deținuți de europeni nu a contat, poate, nici măcar scăderea bursei de la New York, cât a contat efectul direct al opoziției pe care a întâmpinat-o și care nu s-a diminuat în nici un moment. Discursul său de la Davos accepta deja că nu va folosi forța, amenințarea era că va ține minte pe cei care i s-au opus, deci marca un nivel de resemnare până la soluția unui acord de ieșire din confruntare. Iar imediat a apărut și mesajul renunțării la tarifele pe care le-ar fi impus celor care i se opuneau. Discuția cu secretarul general al NATO, un apropiat numit în acea poziție tocmai în perspectiva sosirii din nou a lui Trump la Casa Albă, a clarificat lucrurile și a oferit ieșirea din confruntare, chiar dacă soluția nu e clară și publică în detaliile sale.
Totuși realitatea arată că nu se poate concepe, de către partea europeană, o ruptură transatlantică completă, așa cum de către partea americană evaluarea este cea a necesității menținerii NATO și a aliaților – de unde și mențiunile din Strategia Națională de Securitate și în cea de Apărare, recent publicată de Pentagon, devenit Ministerul de Război. Fostul ministru al Apărării lituanian, Dovilė Šakalienė, a îndemnat europenii să nu mai fie concentrați emoțional pe dilemele prezentate de Casa Albă, ci mai degrabă atenția ar trebui îndreptată spre întărirea armatelor, abordarea tehnologiilor de ultimă oră și abordarea pragmatică a temelor problematice pentru a fi rezolvate, în timp ce recunoaște că e nevoie de cinci până la zece ani pentru ca Europa să poată echilibra ceea ce aduce America militar astăzi continentului, și nu vorbim aici de partea nucleară. Iar președintele lituanian Gitanas Nauseda a insistat că SUA rămâne cel mai apropiat prieten, iar cooperarea cuvântul cheie pentru relația transatlantică în locul confruntării.
Și de partea americană, am avut câteva analize și abordări îndreptate mai degrabă spre cooperare și nu spre conflict. Pe toate canalele, mesajele sunt că un acord bun privind Groenlanda ar putea întări atât Statele Unite, cât și securitatea europeană, iar confruntarea privind Groenlanda e numită doar “impas” în relația bilaterală și o oportunitate de a întări Alianța Nord-Atlantică, a instituționaliza și moderniza securitatea pentru decadele viitoare. Desigur, condiția este acceptarea ca America să aibă o prezență și un rol mult mai important în Groenlanda, cu acordul grenlandezilor și al Danemarcei, contra unei reîntăriri a articolului 5 marcat de amplasarea trupelor americane mai substanțial în flancul estic al NATO, în Finlanda, Țările Baltice, Polonia și România, o legătură între interesele de securitate europene în Ucraina și cele americane în Groenlanda ca formulă de ieșire din impas.
Totuși partea americană nu a oferit nimic concret, doar a desenat sub formă tranzacțională termenii unei înțelegeri, prudent și prin reciprocitate, prin acceptarea formelor de proprietate alternative și parțiale ale SUA asupra Groenlandei sau doar a zonelor vizate, contra garanțiilor și asigurărilor de securitate pentru Ucraina și flancul estic. Iar perspectiva unui acord extraordinar pe teme de apărare și acces la resurse de metale rare între SUA și Danemarca nu pare să fi convins nici un actor european. Presa americană republicană invocă faptul că Groenlanda este critică pentru securitatea americană așa cum este Ucraina pentru Europa, în timp ce postările suporterilor MAGA trădează confuzia și neînțelegerea unei acțiuni americane la distanță de teritoriul SUA. Însă dincolo de ocean, mișcarea este văzută în continuare drept o încercare de preluare ostilă a unui teritoriu suveran al unui stat aliat european prin amenințări cu impunerea de tarife, o abordare care disipează încrederea în privința unor negocieri constructive și corecte.
România între lumi: confruntând perspectiva Marii Rupturi
În materie de securitate, teoria a inventat formulele de „securitatea prin ignorarea amenințării”, dar și securitatea prin negarea evoluțiilor mediului de riscuri, amenințări și vulnerabilități. Ambele sunt abordare de falsă securitate, care se ocupă doar de starea de spirit a populației și dau un sentiment fals de securitate publicului, care nu e deloc reală sau adecvată situației concrete din jurul actorului în cauză. De exemplu, Ucraina a declarat acum 20 de ani, în timpul președinției Yushchenko dar cu coabitarea cu Partidul Regiunilor, că principala amenințare la adresa sa e România, când Rusia s-a dovedit concret, la nici 8 ani distanță, amenințarea reală. Tot așa cum Rusia însăși declară NATO amenințarea, când are China în coaste. Iar prin negare, perioade întregi Republica Moldova nu a identificat nici o amenințare decât cea separatistă(sub Dodon nici trupele ruse din stânga Nistrului nu erau amenințare), ca să nu mai amintim de documentele Solana 2003 care anunțau cea mai sigură și bună perioadă a securității europene, neamenințată de nimeni – spre deosebire antagonică cu documentele similare ale lui Mogherini, 2017 și Joseph Borel 2020.
Pragmatismul, realismul și lipsa de limitări de limbaj ale președintelui Trump și administrației americane au drept efect secundar, pe lângă ruptura cu complezența, și înlăturarea vălului de falsuri din categoria securității fără pată, realizată, însă, pe baza abordărilor securitate prin negare sau securitate prin ignorare. E un plus pentru că Europa în întregul său a putut să se confrunte nu atât cu nivelul securității sale reale – o făcuse deja, știa limitele și era conștientă de rolul american pe continent – cât de dimensiunea dezastrului, mai ales atunci când a trebuit să preia responsabilitățile transferului de atribuții care vine pemtru propria apărare și securitate. SUA a anunțat 2027 ca termen, 1 ianuarie mai exact, dar și retrageri de trupe și capabilități între timp, iar Europa a intrat în fibrilație. Ca atunci când a trebuit să decidă punerea pe teren a forțelor de reasigurare pentru Ucraina și nu a putut depăși un angajament realist de 20-30.000 de soldați pe baze rotaționale.
Și România, cel mai pro-american stat al lumii, a suferit un adevărat șoc. Mai întâi în martie 2025, când la Munchen a devenit ținta atacului vicepreședintelui JD Vance pentru anularea alegerilor – justificată prin nerespectarea regulilor alegerilor libere și corecte, a finanțărilor și accesului controlat la resurse și a vizibilității egale în promovarea candidatului pe rețele sociale – dublată de acțiuni criminale cuantificate în dosare penale pentru autori – pentru ca mai apoi să acuze și ea șocul schimbărilor de discurs și a perspectivei Marii Rupturi transatlantice, prefigurate de tema abordării agresive a preluării Groenlandei. România este dependentă de menținerea angajamentului american, cu prezență pe teren, după reducerea a 1000 de militari americani, dar și de nevoia de a fi european, solidar cu partenerii, de finanțări și dezvoltare economică.
De aceea principala preocupare a rămas aceea de a evita Marea Ruptură. De a evita să ajungem în fața alegerii între tată și mamă a copilului în timpul unui divorț. De aici și apelul, poate stângaci, al președintelui României, cel inițial, ca părțile să se împace. După apelul la soluționarea prin cooperare a conflictului Groenlanda, tot pe aceeași bază a dublei dependențe – de SUA și Europa - poate fi explicația pentru discursul de după Consiliul European de joi, 22 ianuarie privind aliatul indispensabil american și poziția pro-americană în egală măsură cu cea pro-europeană a României. O situație tot mai dificilă, în care diplomația nuanțelor nu mai face față demult durității, agresivității și stridențelor din politica internațională de astăzi.
Peste toate, însă, lecțiile învățate sunt altele: România trebuie să-și croiască propriile argumente, capabilități și instrumente pentru a juca un rol în propria sa apărare și securitate, în cea europeană și cea aliată și să răspundă pe deplin cerințelor articolului 3 din Tratatul de la Washington că este primul respondent în cazul unui atac. Nu mai vorbim de ambițiile de a fi relevantă în regiune și organismele internaționale. Or reconstrucția forțelor armate capabile să ducă un război pe scară largă, de mare intensitate, pe termen lung, cum arată amenințarea rusă de astăzi, în paralel cu războiul cu spectru larg pe toate dimensiunile prin planificare integrată a tuturor instrumentelor, reclamă închiderea temelor legate de pensii, contractul social cu zona de securitate și apărare respectiv cele legate de tăierea resurselor instituționale ale componentelor apărării în fața războiului cu spectru larg și trecerea serioasă la edificarea componentelor apărării, rezilienței și desurajării credibile, a instrumentelor de forță ale României. Dublate de reconstrucția încrederii în conducerea aleasă a statului, în lidershipul care trebuie să fie profesionist și merituos, instalat în dauna politicianismului. Și desigur, cu eforturi susținute pentru realizarea coeziunii societale. O planșetă de proiecte și nevoi concrete plină, care nu mai așteaptă doar dezbatere, cât acțiune.
