Acțiunile agresive ale Rusiei depășesc deja cu mult incidentele și întâmplările neintenționate, odată ce două vase sunt lovite în apele teritoriale românești, deci pe teritoriul NATO, iar alte două drone sunt trase din Crimeea direct spre teritoriul României – vizând cel mai probabil navele din rada portului Sulina de pe Dunăre. Provocările și acțiunile hibride au depășit de mult limitele anonimizării, și au pe ele direct înscrisă originea rusă și intenția. Dar sub această presiune, realismul și judecata rece trebuie să spună ce înseamnă responsabilitatea și de unde încolo atacurile cu drone pot însemna recursul la articolul 4 al Tratatului Nord Atlantic. Dacă nu cumva se pornește un război. Suntem gata, noi, românii, bulgarii, polonezii, balticii, finlandezii, suedezii sau norvegienii, ba chiar și germanii – cei mai vânați de atacuri hibride în acest an – să declarăm război Rusiei lui Putin? Mai ales că, peste toate, războiul cognitiv-informațional rus vizează exact acest aspect: frica de răboi a democrațiilor europene.
Pe scurt
Drone, reziliența sub atacul cu drone, descurajarea în războiul dronelor și economia acestui război
Războiul hibrid și războiul neconvențional tot război și agresiune a Rusiei este
O dezbatere despre NATO, articolul 4 și 5 din Tratatul Nord-Atlantic
Arma favorită a Rusiei - frica de război
Drone, reziliența sub atac, descurajarea în războiul dronelor și economia acestui război
Dronele nu au apărut deodată, din atmosferă. Ele erau folosite la nivel civil pentru diferite livrări și servicii colaterale. Dar utilizarea lor în război a început cu vânarea teroriștilor de către americani, cu Bayraktarurile turcești și în Libia, Siria și Karabakh și cu dronele israeliene pe cele 6 fronturi ale războiului purtat în Orientul Mijlociu. Însă efervescența și creșterea exponențială a acestor capabilități a avut loc în timpul războiului de agresiune al Rusiei împotriva Ucrainei, primul război serios de secol 21, din nevoie de reechilibrare a două armate asimetrice și de distrugere a unor capabilități când îți lipsesc principalele ingrediente tradiționale – vezi marina rusă în Marea Neagră și Marea de Azov versus dronele subacvatice și de suprafață ucrainene. Tot dronele și inovația legată de capacitățile acestora au dus la Premiul NATO pentru cercetare științifică. Restul a venit ulterior, și a prins armatele nepregătite cu capabilități, tehnologie, și doctrina aferentă.
Prima preocupare a fost cea legată de apărare. Întotdeauna atacatorul are un avantaj, supriza și avansul temporal până la descoperirea contra-armei cu care poți face față atacului. De aceea reziliența este importantă, ea ține de societate și comunitățile atacate și presupune să identifici cum supraviețuiești și continui să trăiești sub atacul cu drone. Iar aici, Ucraina dă cele mai bune lecții și în materie de tehnologie, intercepție, și în materie de reziliență. Astfel, în atacul cobinat din 24 septembrie cu 282 lovituri lansate și Kievul principala țintă, ucrainenii au doborât 227 ținte aeriene inclusiv rachete balistice Zircon, S400, Iskander, și drone Shahed/Gerbera cu reacție. Restul au penetrat scutul și au creat distrugeri în 13 locuri. Rusia a reușit din vară utilizând repetat drone cu reacție.
În materie de reziliență, contează extrem de mult realizările antiaerienei, încrederea și stabilitatea psihologică a cetățenilor. Ba chiar și obișnuința sub atacuri. Creșterea alertelor și durata lor e la fel de importantă ca și loviturile. Toate descurajează și blochează activitatea obișnuită. Ăsta e impactul major și efectele secundare de funcționare al dronelor Geran rusești și a dezvoltărilor de viteză și evitarea războiului electronic. La nivelul dezvoltărilor, se vede că Rusia a găsit formulele de ocolire a sancțiunilor pentru a se aproviziona cu tehnologie modernă occidentală, pentru a o folosi în aceste arme ale sale. Componentele sunt occidentale în cea mai mare măsură, peste 50% americane. Peste 90% din proiectilele ruse lovesc infrastructură civilă cu precădere depozite logistice, în proporție de 43%, aprovizionare cu energie și servicii comunitare și merge până la școli și apartamente. Deci atacurile cu drone nu sunt făcute doar să lovească, ci ca să paralizeze orașele. Au zboruri aleatoare, de aceea ocolesc senzori și contra-măsuri și au traiectorii aberante, nu e vorba despre a trage și lovi direct o țintă cât mai repede. Așa funcționează și atacurile ucrainene asupra țintelor rusești, cu diferența privind alegerea de către Kiev doar a unor ținte militare și de infrastructură pentru logistică militară sau ținte cu produse de finanțare a războiului. Aproape au dispărut dronele convenționale, toate transformându-se în drone cu reacție.
Pentru a înțelege reziliența națională, de la identificarea amenințării la prevenire sau gestionarea impactului/costurilor și până la restabilirea serviciilor importante pentru care e necesară continuitatea, trebuie privit sistemul ucrainean: anticipare, interceptare, recuperare și adaptare. La capitolul reziliență, sunt implicate de la administrație publică, instrumentele de combatere a războiului informațional, zona de securitate și apărare, economie, sfera socială și societatea civilă deopotrivă. Toate trebuie să poată supraviețui și să funcționeze după atac. 46.600 civili au fost răniți de drone și rachete, foarte mulți dintre ei fatal. Dar loviturile vizează și zona culturală și identitatea ucraineană care este constant sub atac, continuând ofensiva rusă declarată împotriva identității, istoriei și limbii ucrainene. Ca element clar al dimensiunii de reziliență, avem măsurătorile sondajelor de opinie: de la 86% care nu doreau oprirea războiului prin capitulare, acum 11% sunt în situația în care vor o înțelegere cu Rusia ca să aibă electricitate și căldură. A scăzut cu 11% procentul rezistenței și hotărârii ucrainene după iarna trecută. Iar tot la reziliență, contează și pregătirea post-conflict pentru reconstrucție, sprijinul internațional care să transforme societatea de război într-una de normalitate și pace, toate anunțând speranța de viitor. Reconstrucția post-conflict ține și de construcția instituțională rezilientă de după. Dacă va fi cazul să se reia războiul.
În fapt, nu există o contra-armă serioasă și sustenabilă anti-dronă. Rareori se întâmplă. Nu construiești apărare pentru un atac care nu există. Folosim categorii foarte scumpe de arme. E o piață uriașă. Sunt sisteme simple și tunuri și multe capacități. Nu există un sistem, ci doar unul integrat, cu multe categorii de armamente pentru a putea ecrana atacurile cu drone. Construirea unui asemenea sistem nu se întâmplă peste noapte. Saltul care s-a produs este adaptarea la situație. Așa a reușit Ucraina. Au făcut un salt enorm chiar în război. Nu degeaba se spune că nevoia este cel mai bun stimulent pentru acțiune. Dar chiar și ucrainenii nu pot da jos între 20-30% din obiectele zburătoare cu jet și viteze de 600-700 km pe oră. Deci trebuie să ne adaptăm tot mai mult, nu există panaceu la apărarea anti-aeriană. De aici ideea că, în loc să lovești toate păsările din zbor, trebuie distruse cuiburile. E nevoie de intelligence și lovirea inamicului când lansează dronele. Deci descurajarea prin negarea - deterrence by denial - acțiunii este azi imposibilă în cazul dronelor. Singura activă e descurajarea prin pedeapsă – deterrence by punishment. Prin lovirea înapoi și distrugerea rampelor de lansare a dronelor, a avioanelor și aeroporturilor de unde decolează pentru a lansa bombele glide sau rachetele. A site-urilor care produc rachete și drone. A elementelor de pe lanțul de producție, cu precădere a chip-urilor și componentelor occidentale care ajung în dronele de atac rusești.
Războiul hibrid și războiul neconvențional tot război și agresiune a Rusiei este
Conceptul de război hibrid e lansat pe baza unei definiții proprii, a NATO. Unii susțin că a fost nevoie de această definire pentru a alege instrumentul potrivit de contracarare, dacă se poate nemilitar, fără să fie nevoie de escaladare la nivelul războiului pe scară largă, cel convențional. Alții susțin că a fost un concept creat la alibi, pentru a spune că nu suntem în război, pentru că nu ne dorim să fim în război, politicienii noștri nu-și doresc să fie în război, să spună populației că sunt în război, și nici populația, cetățenii, nu vor să audă de război. Uneori preferă chiar să fie mințiți frumos. Dar atât războiul hibrid, cât și cel mai actual, războiul cu spectru larg – full spectrum warfare – tot război e, tot agresiune, tot distrugere, tot sânge și moarte. Suntem în război, fie el cât de neconvențional vrem să-l numim. E mult mai ușor pentru Rusia, cu sprijinul Chinei și Iranul să lovească cibernetic, să submineze societatea cognitiv-informațional, să utilizeze spionaj, subversiune, sabotaj, asasinate, sau chiar să facă recrutare în rândul cetățenilor noștri ca să ajute la operațiunile lor, așa numiții operativi de unică întrebuințare. E fără arme la vedere, steaguri fluturate, fără manevre și element de război cinetic. O poate face lesne și chiar o face chiar și azi Rusia.
De aceea reziliența în zona hibridă începe cu prevenirea și pregătirea în fața unui atac, proactivitatea în abordarea problemei pe toate spectrele, anticipând și integrând informația pentru a avea senzori potriviți și receptori adecvați fiecărui tip de semnal slab, sub radar. În viitor toate industriile trebuie să gândească mai larg să se integreze și să acționeze cum e mai eficient. În cazul dronelor, e mult mai simplu să lovești la sol, înainte de decolare, mult mai greu în zbor, iar în ultimul km e și cel mai greu, și cel mai costisitor, și cu riscul cel mai mare de a nu intercepta lovitura sau de a crea efecte secundare enorme, chiar la tine acasă. Ucraina a plecat de la detecție națională prin senzori acustici, apoi a trecut la matematică, anti-balistică și tipologii de interceptoare. Cele mai eficiente sisteme sunt cele integrate și cu receptori, care acționează împreună.
Tot în materie de drone, ucrainenii ne-au dat și lecția învățată prin saturare. Lecții avem din Ucraina și Iran. Sistemele anti-dronă și anti-rachetă oricât de performante nu pot face față la cantitate, masă, număr enorm de atacuri. Am construit și noi sisteme antidrone, ceea ce e cheie e sistemele de comandă și control și integrarea tuturor sistemelor de apărare antiaeriană într-unul singur pentru a fi suficiente. Sau măcar cât mai capabile de a intercepta un număr extrem de mare de lovituri lansate în, practic, același interval de timp și în același loc. Iar lecția dronelor ajută enorm în orice înseamnă atac hibrid, mutatus mutandis. Rusia ne testează chiar astăzi, a sărit de la simplu la triplu sau de patru ori mai multe atacuri hibride anuale în Europa, ajungând până la atacuri zilnice în Germania. Rusia neagă, firește, ceea ce face parte din tactică. Totuși astăzi am ajuns la o nouă fază, când un singur atac poate fi negat, dar sistemul consecvent sistematic și identificabil de atacuri nu mai poate fi negat, nici anonimizat. El reclamă planificare strategică, orchestrare și acțiune concertată, deci e lesne de atribuit. Când trag de pe un vas într-un elicopter norvegian, este un act de război, iar vasul respectiv din flota din umbră devine obiectiv militar, țintă legitimă.
NATO răspunde incident cu incident. Nu am adus toate cazurile la zi, să le vedem integrat și să așezăm costurile împreună, realizând că este un atac coordonat și cu un autor clar. A privi integrat înseamnă a realiza că suntem în război. Și nu mai este unul benign, sub radar, sub pragul necesar declanșării alarmei sau a articolului 5. Alianța are nevoie de această abordare integrată, ca și de abordarea descurajării prin pedeapsă: nu poți descuraja doar în apărare, fără acțiuni ofensive de sancționare, pedepsire, eliminare a amenințării la origine. O asemenea abordare este perdantă din start. Altfel, NATO a declarat strategia militară maritimă pe piloni(2025) cu apărare colectivă, descurajare, protecția infrastructurii critice, tehnologie și inovație, patrule maritime și grupurile maritime ale NATO. În Baltică, Mediterană, Marea Roșie, în Golf, ne uităm cu toții la elementele vizibile, dar pare că toți au uitat arena ascunsă. Toată comunicarea, 100%, din comunicațiile europene spre Indo-pacific trec prin Orientul Mijlociu. Gazul și petrolul european, vin din Orientul Mijlociu. Iar comunicațiile transatlantice intră mănunchi prin Gibraltar. Nu întâmplător găsim tot mai des submarine rusești sau nave ale flotei din umbră în zonă, umblând la cabluri, dacă nu le trag și distrug târând ancorele pe fund.
Prezența flotei ruse în Baltică, Marea Nordului, Canalul Mânecii, Mediterana deopotrivă e un indicator de alertă. O flotă enormă, la care se adaugă flota din umbră, evitând sancțiunile și care face transferuri în larg, pe mare, a petrolului, așa cum o fac nu numai ei, ci și iranienii, și nord-coreenii. Merg peste tot și culeg, totodată, și intelligence. Aceste componente sunt unele militare per se, fac GPS spoofing și jamming, culegere de informații, afectează nave, aeronave, toate aceste atacuri sunt constante, în unele zone, nu slăbesc și nu dispar. Iar Rusia utilizează aceste nave ca nave militare în cadrul războiului cu spectru larg. Taie cabluri, spionează, intră și copiază telecomunicații, fac acțiuni de livrare de bani, preluare de bunuri furate din Africa - aur, diamante, alte resurse - toate cu impunitate. Descurajarea prin pedeapsă se poate duce în această zonă, ilegală sau gri, fără a genera un atac direct asupra Rusiei sau teritoriului rus.
O dezbatere despre NATO, articolul 4 și 5 din Tratatul Nord-Atlantic
Am avut recent - după întâmplările cu dronele care au scufundat un vas și lovit un altul în apele teritoriale românești, cum au făcut-o și în apele bulgare - o întâlnire a Secretarului General al NATO, Mark Rutte, cu liderii țărilor împricinate, în formule de consultare în care, la final, a ieșit public faptul că au fost descurajate cele două state să recurgă la articolul 4 al NATO. Primul gând al editorialiștilor a fost, firește, să pună în discuție blocajul Americii sau un nou test pentru NATO în momente de mare suferință și stres al relației transatlantice, și că această descurajare ar avea ca motivație exact evitarea unei situații de ruptură sau de respingere, sau chiar de opt out al Americii față de o decizie aliată de apărare comună de orice fel. Nu vreau să neg pe deplin această rațiune, dar cred că merită să vedem care este profunzimea, responsabilitatea și greutatea recurgerii la articolul 4 și cum ar ptuea evolua rapid o asemenea situație către război, ceea ce nu-și dorește, firește, nimeni.
Mai întâi, primul responsabil de apărare, securitate și descurajare la nivelul unui stat este statul însuși, așa cum este și primul respondent în cazul unui atac. Articolul 3 din Tratatul Nord Atlantic reclamă acest fapt, iar în condițiile de acces în Alianță se include și acest pas, cel al apărării propriului stat și al capacității de a ajuta la misiunile Alianței. Deci prima întrebare înainte de a te adresa NATO este dacă tu ai luat toate măsurile, ai făcut tot ce se putea pentru a te apăra. Cum dronele nu cad de azi, de ieri asupra României și a statelor din flancul Estic, trebuie ca orice decident român să aibă o explicație coerentă de ce nu poate face față acestor atacuri singur, sau cu misiunile de poliție aeriană deja existente în țara noastră.
Desigur, aici două răspunsuri sunt evidente: primul, așa cum arătam mai sus, nimeni nu era pregătit să se apere în fața războiului de drone de secol 21. Al doilea răspuns ține de adaptarea și amplificarea amenințării de către agresor, dar și existența a numeroase cazuri în nenumărate state membre NATO care au aceeași problemă, deci se justifică o dezbatere asupra abordărilor coerente și integrate aliate față de o amenințare de tip hibrid(sau chiar convențional) când e vorba despre aceste agresiuni. Urmează, desigur, probatoriul privind dezanonimizarea, ce dovedește cine este atacatorul, dacă e vorba despre stat sau despre o componentă cu autoritate subordonată, dar separată, fie ea separatistă, locală, militară ieșită de sub controlul statului respective etc. E o componentă obligatorie de pregătit când vrei să faci pasul mai departe, spre a convoca reuniune NAC pe articolul 4. Și, încă o dată, așa cum arătam mai sus, dacă abordarea este incident cu incident, fiecare este, firește, sub nivelul de zgomot aferent unei angajări de tip articol 4. Integrarea tururor atacurilor hibride asupra tuturor aliaților ar determina o abordare comprehensivă cu un alt rezultat.
Câteva lucruri despre accesarea articolului 4, care presupune consultarea în cazul unei amenințări existențiale la adresa unui aliat. Desigur, orice stat poate accesa oricând acest articol. Însă pentru a fi în poziție relevantă în raport cu aliații, trebuie să arate că îndeplinește pe deplin condițiile de articol 3, că a identificat în cea mai mare măsură agresorul - și nu prin declarații politice ci cu probe care să subziste în instanțe - și că suferă un atac existențial la adresa sa – nu numai unul care face victime, căruia nu-i poate face singur față. Dar de aici încolo intră în discuție și alte elemente care nu vizează doar prestigiul și seriozitatea aliatului, cât perspectiva asumării la nivel aliat a unei situații de amenințare existențială și drumul spre articolul 5. Desigur, nu există nicăieri perspectiva că accesarea articolului 4 duce automat la un drum spre articolul 5. Articolul 4 accesat și convenit reclamă, însă, o reacție a Alianței și aliaților. Și drumul spre articolul 5 la o persistență și atac generalizat asupra a mult mai multor aliați impinge, firește, la accesarea articolului 5.
Acum, e o chestiune de responsabilitate directă cât și e decizie până unde un atac reprezintă un casus beli, un motiv de a declanșa un război. Mai întâi, dacă suntem pregătiți să antrenăm Alianța într-un război cu Rusia pentru că o dronă a lovit și rănit doi cetățeni la Galați, alte două au scufundat două nave pe teritoriul național, sau vizau altele la Sulina. E acesta motiv pentru a declanșa războiul împotriva Rusiei? Ne asumăm acest pas? De aceea au apărut și consultările informale și recomandarea privind abținerea de la un asemenea pas spre articol 4. E o chestiune de dozaj, responsabilitate și asumare. Și cum statele democratice europene au pretenția că sunt aduții din sală, nu tineri aventurieri și nici exaltați sau iresponsabili, tema accesării articolului 4 rămâne încă în cutie, ca o formă ulterioară de escaladare și, totodată, descurajare credibilă.
Rămâne însă întrebarea: cât de mult e îndeajuns? De unde încolo războiul e acceptabil pentru că a declara sau nu această stare de război cu Rusia oricum aduce victime și pierderi umane și materiale? Și aici cred că discuția merită purtată, iar linia roșie și pragul stabilit foarte clar, cu luarea în considerație a întregii panoplii de atacuri hibride la adresa Europei pe care o vedem astăzi. Vorbim aici despre oportunitate și despre o decizie politică. Având în spate reflecția, evaluarea, mult intelligence, consultări și o apreciere sofisticată a realităților, inclusiv a celor legate de capacitatea de absorbție și reziliență a publicului național. Dar și o evaluare a alternativei de a merge spre război.
Arma favorită a Rusiei, frica de război
După cum am văzut, acțiunea de tip hibrid sau războiul cu spectru larg au și probleme majore de fond, de natură politică, de alegeri fundamentale între pace și război. Ele au încărcătură politică și pentru că oricând o putere poate fi acuzată fie de complezență și ignorare a amenințărilor, renunțând sau abdicând de la responsabilitatea sa constituțională de apărare a cetățenilor și teritoriului sau, din contra, atacul poate veni dacă alegerea este cea de asumare și pregătire de descurajare în război: atunci detractorii vor acuza pentru că decidentul atrage țara în război, fiind acuzat de iresponsabilitate și lipsă de echilibru, de cumpănire și consultare largă în privința unor teme atât de importante pentru România sau statul în cauză.
Și dacă activitățile hibride ale Rusiei și Belarusului au devenit o realitate de zi cu zi în viața multiplelor state europene, în special din Europa Centrală și de Est și a statelor din linia întâi, elementele de implicare în orb a cetățenilor chiar în finanțarea războiului sunt infinite. Iată că, de exemplu, în Polonia, oamenii primesc telefoane, sms și informații despre achiziționarea de acțiuni de 10-15 euro pentru câștiguri mari în viitor, fără să li se spună cine sunt ofertanții sau unde merg banii. Și nu rareori îi plătesc, în cea mai perversa acțiune de a achita singur agresiunea împotriva ta. Toate aceste acțiuni vizează și subminează încrederea cetățenilor în pripriul stat și în instituții. Rusia urmărește să creeze o situație ca, în condițiile unei agresiuni, cetățenii statului vizat să ajungă să se opună pregătirilor de apărare militară și să acționeze chiar prin sabotaj pentru bani împotriva propriului stat. Aceasta este agresiunea hibridă care, mai nou, vizează însăși reziliența societală, creată tocmai să contracareze atacurile din sfera celor cu spectru larg.
Dar poate instrumentul cel mai perfid al Rusiei este acela de a specula frica de război a europenilor, a democrațiilor occidentale, obișnuite să fie spații ale păcii și dezvoltării, nicidecum ținte ale agresiunilor hibride ale Rusiei. Rusia încearcă să popularizeze narațiuni care au de a face cu frica, frica de război, conflict cu Rusia, război în care rămâi singur ca stat față în față cu Rusia, abandonat de America, principalul aliat, și cu aliați europeni care nu vor sari să te apere sau să moară pentru tine. De asemenea, se construiește frica legată de Ucraina, de perspectiva ca Ucraina puternică și neînvinsă de ruși să reprezinte o amenințare pentru Europa. De aceea se tot promovează perspectiva repetării masacrului de la Volnaia și este amplificată revalorificarea simbiolisticii perioadei banderoviste și a Armatei de Insurgență Ucraineană, în special în Polonia. Orice vulnerabilitate e utilizată, amplificată și transformată în frică colectivă. Cea mai frecvent utilizată rămâne, încă, frica de război nuclear, construită repetat și la care recurge prin retorică Rusia, chiar dacă asta reprezintă o escaladare dincolo de capacitatea Moscovei de a gestiona relațiile sale cu China, cu Consiliul de Securitate al ONU și pe cele cu partenerii din Sudul Global.
Alegerea nu este deloc simplă. Orice ruptură a șantajului rus înseamnă sfidarea poziției promovate de către Rusia lui Putin în spațiul public, prin dezinformare și propagandă. Dar a ignora frica indusă propriilor cetățeni înseamnă să ignori agresiunea constantă la nivelul rezilienței societale și a subminării voinței de a te apăra, nevoii de investiții în apărare sau obligativității de pregătire pentru a confrunta orice atac hibrid sau de altă natură prin pregătirea întăririi moralului populației și a încrederii în propriile autorități, alese democratic. În această ecuație a fricii de război, inamicul interior joacă un rol important, suficient pentru a coagula reacțiile naturale ale populației, nu numai cele proiectate, implementate sau distribuite prin operațiuni psihologice. Rusia și-a creat aliați interni puternici, în zonele extremelor de tot felul, în fiecare stat democratic, utilizând principiile că democrațiile, prin regulile și libertățile lor, au creat propriile instrumente pentru a fi doborâte și destructurate. Iar antrenarea unui public larg, convins, plătit, instruit sau care alege astfel se adaugă celebrilor idioți utili, pierduți etern în discuțiile admirative cu “prietenii” din social media.
