Statele Unite au publicat Strategia Națională de Apărare, elaborată la nivelul Pentagonului și asumată de către Secretarul Ministerului de Război, după noua denumire a Ministerului Apărării în Statele Unite. Profund marcată de Strategia Națională de Securitate publicată anul trecut, noua strategie se dovedește una a schimbărilor, chiar și față de strategia Trump 1.0. de acum 8 ani, cu o tușă ideologică profundă, câteva aporturi politice, legate de orientare, în primul rând, și de priorități, dar altfel un document bine făcut, corect desenat, chiar dacă, poate, excesiv de optimist privind nivelul de ambiție și unele țintele asumate, cel puțin la nivelul bazei industriale pentru armamente. Totuși e vorba despre un document menit să se realizeze în 4 ani sau măcar cei trei de mandat Trump rămas, deci ambițiile ar putea fi, măcar parțial, rezolvate în viitor.
Priorități, opțiuni și soluții. Strategia Trump 2.0.
Egală cu sine, Strategia reflectă pe deplin maturitatea unui an de mandat Trump, care a aplicat cât s-a putut propriile politici și le-a ajustat și adaptat pe cele care, confruntate cu realitatea, nu au putut fi validate. De aceea documentul este unul realist prin capacitatea de a fi îndeplinit, poate chiar în mai mare măsură decât cele precedente, inclusiv NMD al lui Clinton sau pivotarea spre Asia a mandatelor Obama 1 și 2. Adaptat la realitatea momentului, documentul face, în cea mai mare măsură, o analiză corectă și exactă, desigur adresată publicului, a situației curente a lumii. Chiar și abordarea Chinei intră în spectrul fezabilului și realismului ajustării ambiției și resurselor, acolo unde dominația absolută, impunerea voinței și constrângerea nu mai funcționează, China fiind cea de a doua Mare Putere a lumii, dar cea mai aproape de greutatea geopolitică a Statelor Unite din istorie, de la sfârșitul secolului 19, cum recunoaște chiar documentul.
Altfel, Strategia consacră o formă respinsă anterior de către Statele Unite, respectiv postura de hegemon global. Respinsă, de altfel, și de Donald Trump, în campania electorală sau în perioada anterioară, pe baza doctrinei MAGA. Mitul izolaționismului ca și cel al interesului pentru lumea globală este risipit aici pe deplin. Dar respingerea din textul actualei strategii se referă nu atât la nivelul de ambiție, cât la responsabilități selectiv asumate. Astfel, Strategia de Apărare, ca și cea de Securitate, vorbesc despre dominația absolută a Americii pentru decadele care vin, de unde explicitarea puterii. Și aici, Statele Unite asumă preeminența la nivel general – cu tușa unipersonală a lui Donald Trump, citat de 44 de ori în documentul de 34 de pagini, dintre care de 36 de ori cu nume propriu, restul ca funcție, președinte al Statelor Unite.
Statele Unite își asumă câteva elemente majore de dominație printre care accesul la rute și comerț, respectiv teren peste tot în Emisfera Vestică – gândită suprapus cu apărarea teritoriului național, în fapt o formă mascată de sferă de influență, chiar mai dură decât cea ideologică din perioada Războiului Rece – apoi menținerea echilibrului peste tot în lume, în variantă neorealistă, pentru a nu exista dominația cuiva, dar cu asumarea proprie a elementelor critice și acoperirii nucleare pentru aliați, chiar dacă apărarea convențională e pasată, transferată către aceștia cu precădere, atât în Europa(inclusiv cu responsabilități menționate în Ucraina), Orientul Mijlociu sau Peninsula Coreeană. Apoi documentul asumă capacitatea de lovire, inclusiv de pe teritoriul propriu, a oricărui loc din lume unde există interese americane sau nevoia de apărare a teritoriului propriu. O formă de hegemonie programatică, realistă, cu responsabilități secvențiale.
În ciuda existenței unor declarații politice anterioare, ba chiar a unor intrerpretări excesive ale unor parteneri ideologici, documentul nu presupune relativizarea articolului 5 al NATO sau nuanțe în apărarea aliaților, poate doar cu excepția Taiwanului, unde formulările sunt absente sau ambigue și subînțelese. Există o referire la aliați selectivi, buni, dar ea se referă exclusiv la componenta de bani, de buni platnici care investesc în apărarea proprie, nicidecum pe baze ideologice, în condițiile în care cei care nu-și îndeplinesc angajamentele de la Haga - 5% din PIB pentru apărare din care 3,5% investiții directe și 1,5% în infrastructură sau elemente cu dublă utilizare - nu au propria capacitate de a se apăra, dar nu sunt amenințați în document prin referiri directe la lipsa apărării colective prin nerespectarea acordurilor, vezi articolul 5.
De asemenea, din Strategie lipsește complet orice condiționare ideologică în parteneriate, așa cum nu apare vreo condiționare de achiziție de armament/muniție produsă în SUA, cum e cazul SAFE și producția europeană. Dar există asumarea producției de arme și muniție și pentru aliați, aici fiind și punctul mai puțin realist al documentului, odată ce e puțin probabil ca în 3-4 ani să se poate crea baza industrială pentru a acoperi nevoile SUA și cele aliate, chiar prin amplasarea de unități de producție în teritoriul acestor aliați. Elementele de supra-ideologizare se regăsesc doar în referirile curente la președinte și discursurile sale, referire care poate fi lesne interpretată drept ghidaj politic, deci uzual, cu excepția numirii explicite a lui Trump, de nenumărate ori.
Ruptura și continuitatea Strategiei. Noutățile conceptuale
Componenta ideologizată se regăsește cu precădere în cuvântul înainte al Secretarului Pentagonului, Pete Hegseth, care combină componentele politice, priorități și componente tehnice de poziționare cu elemente și abordări ideologizate. Tot astfel cum Strategia are în diferitele sale componente tehnice, strategice, militare, anumite abordări cu tușe din zona ideologică, dar rezumate la ghidajele politice și complinite prin analiză și planificare serioasă. Hegseth tratează temele clasice de risipire anterioară a resurselor prin nation building, după atingerea obiectivelor militare în conflicte sau “abstracțiuni costisitoare rules based order”. Despre trupe, susține că au uitat obiectivul real: să lupte, să câștige, să descurajeze războaiele care ne privesc, ne interesează, care contează pentru noi.
Documentul susține foarte clar că abordarea actuală se desparte serios de izolaționism, un răspuns la criticile și disputele interne relative la diferitele grupuri din MAGA. În schimb, este admisă formula de realism practic, flexibil, o ruptură cu realismul principial al primului mandat Trump(sau un efect al tușelor și nuanțelor autorilor săi din cadrul Pentagonului). Altfel, totul este situat sub amprenta intereselor Americii, potrivit Strategiei Naționale de Securitate. Dimensiunea resurselor și a amenințărilor sunt privite realist, de unde angajamentul de a acționa nu peste tot, nu acoperind aliații care aleg să rămână dependenți sau să acționeze diferit față de propria apărare. Statele Unite rețin ca responsabilități proprii, directe, doar cele mai importante, periculoase și de impact amenințări, menționând că aliații și partenerii să-și facă partea lor.
În materie de priorități, și aici intervine o schimbare între Indo-Pacific, prioritatea absolută în primul mandat Trump și în cel intermediar Biden, cu apărarea internă, a teritoriului, a frontierelor, respectiv a emisferei Vestice, descurajarea Chinei prin forță, nu confruntare, creșterea și împărțirea responsabilităților cu aliații și partenerii de jur împrejurul lumii, și mai ales creșterea bazei industriale. În cazul Chinei, abordarea e de tipul deterrence by denial – descurajare prin negare – pe care Statele Unite își propune să o facă la nivelul primului lanț de insule împreună cu aliați regionali, pregătiți și întăriți.
SUA nu se retrage pe deplin din celelalte angajamente, lasă aliaților în primul rând responsabilitatea convențională, dar cu sprijin american critic, dar mai limitat (pe motiv că “amenințarea mai mare pentru ei decât pentru noi”). Respectând standardul de investiție de 5% din PIB pentru Apărare(3,5% plus 1,5%), extins de jur împrejurul lumii pentru aliați și parteneri, aceștia se vor putea apăra și descuraja singuri în orice zonă a lumii, inclusiv atacuri simultane. Deci aliații să facă mai mult și repede! Altfel, Hegseth notează o schimbare puternică în abordare, atenție, concentrare și ton al Americii în lume, marcă a forței exhibate, puterii și ambiției proprii.
Mediul de securitate și viziunea asupra lumii
Documentul notează clar existența a doar două Mari Puteri, SUA și China. De aici și abordarea nuanțată, non-confruntațională, la adresa Chinei. China ttrebuie abordată “prin forță, dar non confruntațional”, cu China se discută despre stabilitate strategică, deconflictualizare, dezescaladare, dar și despre circulația deschisă și corectă a comerțului. Rusia este considerată o amenințare persistentă, dar gestionabilă de către aliații europeni, prin intermediul puterii militare latente de care dispun, UE nu există în document, doar Europa, dar la nivel de state, care sunt, totuși, considerate că lucrează împreună, sunt aliați, doar Germania fiind numită cu referire la faptul că și-ar permite să contrabalanseze singură Rusia.
Documentul evită, așa cum evită și Strategia Națională de Securitate, să numească Rusia o amenințare la adresa SUA, dar aici intervine contradicția: Rusia are rezerve de putere militară și industrială, are hotărârea de a purta războaie de uzură în imediata apropiere/vecinătate, este prima amenințare pentru aliații din Europa de Est, dar are capabilități să amenințe și SUA – notate în conținutul documentului, fapt ce excede formularea din Strategia Națională de Securitate. SUA rămân cu un rol vital în NATO, calibrat pe amenințarea directă și creșterea capabilităților aliate. Rusia nu poate pretinde la hegemonia europeană, se mai afirmă în document, degradând Rusia din statutul de Mare Putere, dar recunoscându-i capacitățile nucleare, cel mai mare arsenal al lumii, dar și cel de rachete balistice. Forțele americane sunt pregătite să se apere contra amenințărilor Rusiei la adresa teritoriului aliat, se menționează direct în document. De unde prioritatea Iron Dome.
Strategia include nivelul de ambiție al hegemonului global, după cum am arătat, incluzând garantarea accesului militar și comercial al SUA la terenul strategic din Emisfera Vestică, inclusiv Canalul Panama, Groenlanda sau Golful Americii (Golful Mexic, cum e cunoscut internațional). Dacă Taiwanul nu e menționat între aliați și parteneri ca atare, în Strategie, se menționează că SUA urmărește “să prevină ca oricine, inclusiv China, să poată să ne domine sau să ne domine aliații”, aici incluzând accesul la rutele comerciale de oriunde și imposibilitatea unui veto real militar la orice acțiune sau operațiune ar planifica SUA. De altfel, documentul menționează angajamentul trupelor americane de a-i asigura prședintelui Trump abordarea oricărei negocieri de pe poziții de forță prin prisma preeminenței militare și tehnologice globale (menționată în Strategia de Securitate) și a decurajării prin negare.
În document lipsesc referirile din Strategia de Securitate la colapsul civilizațional al Europei, ceea ce subliniază nota mai sobră a documentului militar. Dacă documentul Trump 1.0. menționa puterile revizioniste China și Rusia ca principala provocare la adresa securității Statelor Unite, China e redesenată la nivelul puterii și abordării de descurajare prin negare fără confruntare, cu formulări decente și respectuase, cu menirea de angajare a Chinei în Indo Pacific, nu de confruntare a ei, în timp ce Rusia iese din vizorul interesului pe baza pierderii posturii sale de Mare Putere. Iranului (o altă prezență între cele 5 priorități obișnuite în ultimii ani) nu i se va permite să dobândească arma nucleară. După distrugerea programului nuclear și sprijinul pentru Israel în războiul de 12 zile, Iranul este mai slab ca niciodată. La fel și Axa Rezistenței din Orientul Mijlociu, sistemul de proxy ai Iranului. Iranul are intenția să-și reconstruiască forțele convenționale, au lăsat deschisă și calea pentru arma nucleară. Rolul Israelului și al statelor arabe din regiune crește pentru propria apărare.
Coreea de Nord este amenințare la adresa aliațiilor SUA Coreea de Sud și Japonia. Coreea trebuie să fie atentă și la invazie. Phenianul poate lovi Coreea și Japonia cu rachete convenționale, nucleare și cu alte arme de distrugere în masă. Poate amenința nuclear și America, se menționează în document. Altfel, prioritatea pentru împărțirea responsabilității și a costurilor cu aliații vizează, cu precădere, perspectiva atacurilor coordonate pe multiple teatre, care pot pune în dificultate SUA în lipsa investițiilor și responsabilităților preluate de aliați. Mai ales că SUA și-a propus menținerea balanței favorabile în fiecare din regiunile cheie ale lumii.
La nivelul proiectelor militare, sunt menționate apărarea frontierei și a teritoriului național(corolarul Trump, prezentat ca atare), Golden Dome – apărarea anti-aeriană, inclusiv contra dronelor, modernizarea forțelor nucleare, descurajare și apărarea cyber și combaterea terorismului islamic. Statele Unite își asumă prioritizarea cooperării cu aliații model, definiți drept cei care cheltuiesc cât trebuie și au grijă de amenințările din regiunea lor. Documentul menționează că, în Europa, „convenim cu europenii ce tip de forțe e cel mai bine să fie amplasate în Europa”, în paralel cu prevederi multiple în materie de construcție a bazei industriale de apărare, de amplasare a capacităților de producție pe teritoriu aliat, prin cooperare. Cât despre Orientul Mijlociu, aflat în aceeași poziție de a impune asumarea responsabilității de către aliații din zonă, se menționează că SUA menține accentul pe Acordurile Abraham, și pe integrarea apărării anti-Iran între Israel și statele din Golf.
