Pentru că criza de orice fel, reală sau doar percepută, este amenințare și oportunitate, acest duș rece este și el bun, pentru că aduce sfârșitul iluziilor și trezirea la realitate. E o oportunitate să schimbăm lucrurile și să facem și ceea ce trebuie, nu numai ceea ce ne dorim.
Celor care justifică, cu argumente imortante, faptul că nu ar fi, în mod real o criză, trebuie să le amintesc faptul că percepția ia locul realității, criza e la fel de reală dacă se desfășoară în spațiul imagologic ca și în cel factual, militar, real. Mai ales că ne-am construit, vrând- nevrând, o vulnerabilitatea auto-impusă, pe care au promovat-o constant și politicienii noștri, atunci când aveau un răspuns invariabil la temele apărării și securității noastre: ne apără americanii! O dovadă în egală măsură superficială, de încredere în aliați dar și de dezangajare.
Este probabil momentul să ne vindecăm. Avem această oportunitate dacă facem minimul de exercițiu al privirii în oglindă. Să vedem ce ne asumăm noi înșine, ce punem pe masă în apărarea și securitatea colectivă, care este nivelul nostru de ambiție și dacă e conform cu efortul propriu, ce argumente avem și cât suntem sau cum putem deveni importanți, relevanți și interesanți pentru analizele pragmatice, la sânge ale instituțiilor americane, caracteristice acestei etape a reașezărilor lumii. Cum ne asumăm responsabilitățile în cazul propopriilor greșeli și cum facem să nu le mai repetăm iar și iar. Cum nu ne mai furăm singuri căciula spunându-ne că suntem minunați și apoi ne dăm de ceasul morții să prindem hoțul sau să recuperăm paguba.
Sumar tehnic în criza retragerii trupelor americane din Europa: preeminența percepției
Orice criză are două componente majore: aspectele de conținut, faptice, și imaginea crizei, percepția despre criză, amplificată de criza de comunicare și credibilitate. Cea de-a doua componentă tinde să ocupe, în zilele de astăzi, cea mai mare întindere și relevanță publică, 80%, mai ales prin virulența cu care funcționează rețelele sociale, ingerințele și alterările pe care le introduc legitim sau malign diferiții actori preocupați, unii interni, alții direct interesați în polarizare, fragmentare și determinarea de confruntări interne în societatea românească, procese care subminează reziliența.
Dacă este să discutăm la rece, tehnic, profesional, faptic, așa cum o propun ca soluție unii dintre jucătorii pe spațiul public, retragerea are relevanță simbolică și de imagine, dar nu de substanță: se retrag trupe de infanterie prezente în exerciții și pregătire, într-un moment în care România nu este amenințată de nimeni pe această dimensiune și când nu ajută în nici un fel în plus la apărarea imediată pentru că lipsește amenințarea iminentă pe dimensiune terestră. SUA rămân angajate în Europa, inclusiv prezente în România cu aproape 1000 de militari, asumă în continuare scutul respectiv umbrela nucleară pentru Europa, NATO menține angajamentele asumate, la care suntem parte, respectiv faptul că nici un centimetru din teritoriul aliat nu va fi abandonat.
Da, există o redistribuire internă a responsabilităților – se retrage SUA, vin alți aliați europeni să preia responsabilității apărării și decurajării aliate. Este și un proces de adaptare la amenințările concrete existente, rezultat și al lecțiilor învățate în Ucraina. Tehnic, avem un schimb de instrumente între infanteriști versus tehnologie anti-dronă, anti-bruiaj, componente moderne de război electronic. Elemente mai utile azi la Marea Neagră, în partea sudică a flancului estic. Dacă adăugăm dotarea cu rachete anti-navă și componente de apărare maritimă, România ar fi chiar mai apărată astfel. Pe partea nordică a Flancului Estic, a statelor din linia întâi, acolo unde avem vecinătate pe dimensiunea terestră a virtualului agresor, infanteria este mult mai utilă. Se pot menține aceste trupe, ba chiar prezența poate fi amplificată pe zona apărării terestre.
Desigur, argumentele nu acoperă realitatea completă. Mai ales în privința percepției publice a vulnerabilității. Neîncrederea cetățenilor în propriile eforturi, propriul stat și propria apărare. Și conștiința că aceasta nu este perfectă. Ne-o spun și militarii, eforturile trebuiau să înceapă mult mai devreme. Adică Polonia a dublat, practic, numărul militarilor în ultimii 5 ani, începând mult înainte de război, a ajuns la 4,8% din PIB pentru Armată mult înainte de prevederile summitului de la Haga, s-a dotat cu armament și producție internă din timp și are argumente serioase și prin înființarea Camp Trump și propria investiție în staționarea trupelor americane din primul mandat, așa cum a valorificat și componenta ideologică a noii orientări de la Casa Albă. Asta pentru cei care forțează comparațiile.
Vulnerabilitatea autoimpusă: pleacă americanii!
Nimeni de bună credință nu poate, însă, nega realitatea crizei create de anunțul intempestiv, surprinzător pentru populație și nepregătit prin comunicare strategică al retragerii (parțiale!) a trupelor americane. Simbolic, în percepția populației, în modul în care s-a aflat(din surse ucrainene), în modul în care nu s-a comunicat, dar nici nu s-a pregătit perpectiva prin comunicarea de context și pregătirea spațiului public în așteptarea anunțului iminent al retragerii parțiale de trupe. Nu spune nimeni că la Pentagon nu există tendințe repetate de a aplica voluntarist măsuri când președintele nu e acasă sau de a anunța asemenea măsuri intempestiv, vezi episodul anunțului retragerii sprijinului militar pentru Ucraina. Dar pregătirea publicului era necesară, chiar obligatorie, pentru a preîntâmpina supriza.
Realist vorbind, nici discuția la nivel de miniștri de externe nu cred că a fost denaturată – era prezentă o întreagă delegație acolo, la întâlnirea cu Marco Rubio – nici înțelegerea comunicării concomitente a deciziei la nivelul ministerelor Apărării nu cred că nu e complet adevărată. Dar se putea crea comunicarea din timp și gestiona așteptarea ca momentul anunțului să nu cadă cu un asemenea impact al senzației de surpriză strategică pentru populație. Iar metode există, fără a divulga vreun crâmpei din decizia care vine din timp. De exemplu, era suficient ca politicienii să-și fi asumat mesajele concrete existente pe care, în timp, să le fi reluat și să fi avertizat despre această schimbare care vine. Informația nu a fost absentă din spațiul public, dar a fost ascunsă printre mesaje, ocultată și, da, neasumată de decidenți și politicieni pentru a nu strica altor obiective de moment.
Această stare de fapt a determint deturnarea obiectivului: în loc să vorbim serios despe securitatea și apărarea României, subiectul impus – din greșeală sau cu intenție – a fost că pleacă americanii! Astfel a fost declanșată criza pe componenta de percepție, imagologică, transformată într-o criză politică majoră, încă nerezolvată. Care reclamă responsabili și sacrificii ritualice. Există impact, desigur, nu poate fi negat. Dar trebuie explicat. Eșecul temporar al comunicării este greu de ignorat, dar asta ne permite să trecem la valorificarea dușului rece, al folosirii amenințării ca oportunitate, și să administrăm aceste mesaje, percpective, scenarii posibile mult mai deschis și cinstit în raport cu românii. Atât politicienii, cât și purtătorii secundari de mesaj. Nu că experții - mă număr printre ei - nu ar fi avertizat public despre această posibilitate și perspectivă probabilă.
Partea cea mai importantă(și periculoasă) a dușului rece pe care l-am primit este simbolistica pentru Moscova. Rusia lui Putin marșează pe direcția manevrării .i desenării percepțiilor și citește simboluri. E expertă în a transmite și lectura, așa cum vrea ea, simbolurile din spatele evenimentelor factuale, dar mai ales de a le interpreta și amplifica prin propagandă și fake. Un semnal precum retragerea unei părți a trupelor americane din România poate fi lecturată, chiar greșit în esență, printr-o scădere a interesului și a nivelului descurajării, care-și diminuează credibilitatea, chiar și dacă urmează un proces de compensarea în cadru aliat a numărului de forțe de pe teren venite de la alți aliați.
Dar poate mai grav, modul în care am gestionat acest anunț, ca sistem politic și stat serios, poate fi considerat un test, un examen care a fost picat miercuri de către România cu brio. Modul de reacție este amplificator de vulnerabilități poate în mai mare măsură decât faptul în sine: unii au încercat valorificarea politică – și nu mă refer la relația putere – opoziție parlamentară, ci chiar în reașezările din cadrul coaliției - în timp ce am activat, concomitent, vulnerabilitatea perenă auto-impusă legată de faptul că ne apără americanii, ca și cum noi nu am avea nici o responsabilitate (articolul 3 vine înaintea articolului 5 al apărării colective din Tratatul NATO, adică primul respondent în criză este statul în cauză). La nivel public, a rămas percepția(și frica aferentă): ce ne facem fraților, pleacă americanii!
Transferul de responsabilitate pentru apărarea și securității Europei de la preeminența americană la asumarea răspunderii
Statele Unite nu fac nimic nou sau neanunțat. Din timp. Încă din perioada Obama se discută despre pivotarea spre Asia și așa-numita Defense Pledge, respectiv despre asumarea responsabilității egale pentru apărarea Europei între americani și europeni. Peste 80% din apărarea UE era asigurată de state din afara organizației – SUA, Marea Britanie, Turcia, Canada, Norvegia etc. Administrația Biden avertizase despre încheierea unor programe de apărare europeană începând cu 2027. Parteneriatul presupune și faptul că alianța trebuie să fie simetrică. Iar administrația Trump a venit cu cererea de reciprocitate la nivel de securitate și comerț între aliați și parteneri.
Are loc, începând cu summitul NATO de la Haga - dar pe un plan anunțat din campania prezidențială americană, ca să nu vorbim despre avertismentele în primul mandat Trump - un transfer de responsabilitate pentru apărarea, descurajarea și reziliența europeană de la SUA la Europa, prin asta înțelegând alternativ și conjugat pilonul european al NATO, UE, Coaliția de voință pentru susținerea Ucrainei sau orice nouă formă de organizare europeană asumată pe viitor. Iar aici este relevant să ne întrebăm despre propriile acțiuni în domeniul securității și cum suntem deturnați – voit, prin politicieni mai puțin inspirați, sau nevoit, prin lipsa acceptabilității la nivel public a unor acțiuni necesare – de la reașezarea și consolidarea propriei apărări, a propriilor capacități militare. Și să ne gândim la propria contribuție și propriul rol în proiectele europene de preluare, complementară cu NATO, a apărării continentului.
America lui Trump a anunțat și faptul că retragerea e parte a unei recunoașteri a acțiunilor făcute deja de partea europeană a aliaților săi din NATO pentru a prelua responsabilitățile apărării europene. E de remarcat, altfel, nivelul de ambiție al Foii de parcurs pentru 2030 pentru menținerea păcii și pregătirea pentru apărare, adoptată la 16 octombrie ca document al Comisiei Europene și a Înaltului Reprezentant pentru Politică Externă și de Apărare al UE. Nivelul de ambiție este de a asigura capacitatea de mobilitate la nivelul lui 2027 și pregătirea deplină pentru apărare în 2030 pe toate domeniile-terestru, maritim, aerian, cibernetic, spațial. În premieră, se menționează că această pregătire va viza inclusiv conflictele de mare intensitate, care iată că pot trece, în planificare, cel puțin pentru statele din linia întâi, de la amenințare la pericol, adică o amenințată deopotrivă iminentă și existențială.
Desigur că trebuie să discutăm serios despre nivel de ambiție european și despre realism. O fabrică de armament, de muniție pentru artilerie, de exemplu, își atinge nivelul proiectat de producție în 2 ani. O armă produsă și incorporată este absorbită și integrată în sistemul militar al unei țări în 5 ani. Desigur, nevoia e cel mai bun dascăl, și ne-o arată astăzi Ucraina. Dar e inacceptabil ca măcar să gândim că nu putem asigura apărarea și descurajarea înainte ca Rusia să testeze NATO și articolul 5. Și încă ceva, un punct pe care se feresc, feciorelnic, să-l atace politicienii: dacă mâine Rusia mută balizele de pe râul Narva și Estonia recurge la articolul 5, suntem în război. Da, și România intră automat în război, ca toți aliații NATO. Alianța nu vine doar cu sprijin, ajutor, susținere, ci și cu responsabilități, dar asta e o parte care nu se mai comunică public, pentru a nu panica populația!
Europa a venit cu ReArm Europe, Resilience 2030. A venit cu Inițiativa de apărare împotriva dronelor-zidul de drone, cu Eastern Flanck Watch, cu Scutul aerian european, cu Scutul spațial european. Proiecte pe care le finanțează prin Instrumentul SAFE de 150 mld euro și prin instrumentul toleranței la limitele stricte ale politicii de coeziune – 3% din PIB deficit, care poate fi depășit cu cheltuielile investite în apărare, provenite de la creșterea de la 2% (sau nivelul curent al investiției statelor în Apărare) la 5%, angajamentul din cadrul NATO, totul reprezentând 650 mld euro. Din nou, trebuie să discutăm serios despre nivelul de ambiție prin strategia asumată și realismul capacității de a o aplica. Dar trebuie să pornim de undeva.
România și testul analizei în oglindă
De la Titulescu citire, este cunoscută formularea ”Dați-mi o bună politică internă ca să pot face o bună politică externă”. Învățătura se aplică și astăzi, până să cerem minuni sau lucruri fantastice unei diplomații subfinanțate și subminate ca recunoaștere, statut și respect public - uitați-vă la bugetul său, care acoperă deopotrivă Centrala și misiunile, în perioadă de război la vecini, când ar trebui să zbârnâie. Să ne uităm, deci, cu testul oglinzii, la ceea ce am făcut noi pentru propria apărare și, implicit, pentru a menține interesul și prezența americană în România și substanța Parteneriatului Strategic. Care este nivelul de ambiție al nostru față de parteneriatul cu amercanii, și ce capacități, resurse, argumente - militare, economice, politice – am adus în această relație. Că despre Chevron și Exxon știm deja cum am procedat, și dacă marii giganți au pățit-o, cum ar fi încurajați investitorii medii și mici să umple avioanele în drum spre România?
Cel mai important argument al României a fost participarea militarilor români în teatrele de operații internaționale, în Irak, Afganistan, ca și cum am fi fost de pe atunci membri ai NATO. Argumentul sângelui militarilor români, al prezenței în coaliții de voință alături de americani cu ce am putut, ne-a servit drept pavăză și element de forță pentru Parteneriatul Strategic cu SUA în ultimii 20 de ani. Desigur, poziția geopolitică a fost multiplicator de atracție a interesului american pentru acest parteneriat, de unde și relevanța intrinsecă a României legată de interesul de proiecție a forței SUA în proximitate-Orientul Mijlociu, Caucaz, Asia Centrală. Ucraina.
Argumentul multiplicatorului de interes rămâne, chiar dacă a mai pălit în ultima vreme, dar avem nevoie de argumentele de profunzime. Cele intrinseci, construite în timp, nu cele conjuncturale, de oportunitate, cum au fost răspunsurile la evenimentele din 11 septembrie sau cele legate de Saddam Hussein. Este vorba să demonstrăm constanța și soliditatea ca partener. Coeziune, dialog, responsabilitate, coerență a ideilor, strategiilor, politicilor, acțiunilor la nivel național. Continuitatea în raportarea la principii și valori, la relația cu partenerii și aliații sau, din contra, cu adversarii, constanța în asocierea faptelor la vorbe și angajamente. Profesionalizarea deciziilor fundamentate pe bază de expertiză și experiență. Să demonstrăm că am devenit un stat serios, care promovează dincolo de vorbe meritocrația reală, practicată de politicieni care trebuie să-și asume nivelul de ambiție potrivit propriilor cunoștiințe și abilități și chiar să facă un pas în spate atunci când nu au pregătirea necesară unei poziții publice oferite.
Trăim vremuri complicate și periculoase chiar. Nu avem timp de experimente și improvizații. Nu mai e vremea încercărilor și calificării în funcție publică, a pălăriilor mai mari și a funcțiilor care îl fac pe omul care le ocupă. Ca să fim credibili și să menținem interesul partenerului strategic, trebuie să demonstrăm că putem manifesta coeziunea societală, că suntem conștienți de momentul pe care îl traversăm, că am învățat lecțiile dușului rece. Că suntem dispuși și am înțeles că e nevoie să atragem toate resursele interne disponibile, de expertiză și profesionalism, pentru a ne putea confrunta cu situațiile dificile pe care ni le rezervă lumea contemporană. Este timpul oamenilor serioși, și epoca sfârșitul iluziilor. Astfel devenim credibili și atractivi, cu argumente solide și profunde pentru Parteneriatul Strategic cu Statele Unite.
