Două noi baze militare și altele care urmează să fie proiectate, pentru noi categorii de echipamente și forțe, se vor desfășura împreună cu instrumentarul necesar investițiilor americane și aliate în metale rare. Groenlanda intră definitiv în siajul Occidental chiar dacă va opta vreodată, în istorie, să-și declare suveranitatea. Iar cea mai mare temă de controversă transatlantică, care împingea Washingtonul între revizioniști ai dreptului internațional, a fost rezolvată, și pe baza negocierii în forță și prin constrângere a Statelor Unite ale Americii.
Pe scurt:
Un acord pe termen nelimitat: Statele Unite preiau securitatea și Apărarea Groenlandei
Trei baze militare și perspectiva redeschiderii oricâtor baze sunt necesare
Vetting pe firmele care investesc în domenii strategice
Ireversibilitatea orientării strategice a Groenlandei, chiar dacă își declară suveranitatea
Noul vechi acord SUA-Danemarca. Și totuși cine plătește?
Un acord pe termen nelimitat: Statele Unite preiau securitatea și Apărarea Groenlandei
Marți, 22 septembrie, în marja Adunării Generale a ONU, a avut loc semnarea unui acord de securitate între Statele Unite, Danemarca și Groenlanda care acordă Statelor Unite un control permanent asupra securității Groenlandei, teritoriu semi-autonom al Danemarcei care are drept de autodeterminare și poate deveni în sine stat suveran. În baza acestui acord, Statele Unite pot dezvolta imediat o prezență militară importantă pe insula de gheață cea mai mare a lumii, cu relevanță strategică enormă pentru securitatea în Zona Arctică. Potrivit președintelui Donald Trump, acordul semnat satisface pe deplin solicitările Washingtonului, exprimate într-o formă directă și tranșantă încă de la începutul anului curent și care se referă la nivelul redus de securitate din regiune și perspectiva amenințărilor venite asupra regiunii din partea Chinei și Rusiei, cu precădere. Disputa a ridicat mari semne de întrebare privind coeziunea Alianței Nord-Atlantice și postura revizionistă privind respectarea suveranității și integrității teritoriale a statelor membre de către toți aliații, de data aceasta cu precădere de către Statele Unite ale Americii, reprezentând cea mai puternică criză din NATO.
Disputa a fost mediată, cu un simț al negocierii deosebit, dar și cu o știință recunoscută de gestionare și „îmblânzire” a Președintelui Statelor Unite, de către Secretarul General al NATO, Mark Rutte, care a reușit să obțină o formulă de bază a unei înțelegeri care să respecte deopotrivă suveranitatea și integritatea teritorială a Danemarcei, stat aliat membru, al Groenlandei, teritoriu aparținător și acoperit de garanțiile de securitate aliate și de articolul 5, și preocupările de securitate și apărare ridicate de Statele Unite. Negocierile din ultimele 8 luni au dus la forma actuală a acordului, care a fost semnat în cadrul reuniunii Adunării Generale a ONU de la New York. Trebuie spus că Statele Unite dețineau deja un acord de apărare cu Danemarca, semnat în 1951 și revizuit în 2004, care privea dreptul Statelor Unite de a opera pe insulă și de a gestiona baze militare.
În perioada Războiului Rece, Statele Unite au păstrat trei baze militare în Groenlanda, Thule, Narsarsuaq și Sondrestrom, cu perspectiva de a putea înființa noi asemenea baze dacă erau necesare apărării Groenlandei și teritoriilor statelor membre NATO. După căderea Uniunii Sovietice, a mai rămas o singură bază aeriană de la Thule, numită Pituffik Space Base. Orice nouă bază militară înființată avea nevoie, începând din 1953, de acordul Danemarcei și Groenlandei. Subiectul nu a mai apărut în prim plan până la declarațiile președintelui american Donald Trump potrivit cărora America trebuie să ia Groenlanda, că trebuie să fie a sa. Dacă la început președintele SUA a refuzat să excludă utilizarea forței militare pentru dobândirea Groenlandei, ulterior a acceptat să facă acest pas de deschidere în spate și să vorbească doar despre negocieri, urmând ca, după Forumul Economic de la Davos, să vorbească despre o formulă negociată care să soluționeze diferențele de opinii vizând modul de aplicare a unui acord care să nu modifice frontierele statelor aliate, o acțiune intervenită după discuțiile cu Secretarul General al NATO și după reacțiile venite de la toți aliații europeni.
Dacă acordul a intrat în linie dreaptă prin negocieri la nivelurile tehnice, criza stârnită în interiorul Alianței de aceste pretenții ale Statelor Unite, bazate pe argumente disputate cu ceilalți aliați, în primul rând cu Danemarca și cu Guvernul Groenlandei însuși, au stârnit un val de neîncredere între aliați privind relația transatlantică însăși. De la tentativa de cumpărare a insulei, la vizita vicepreședintelui JD Vance la baza americană și afirmații discutabile despre nevoia de a poseda insula de gheață pe motive de securitate, tentative de a construi o mișcare internă care să obțină independența insulei față de Copenhaga și să se reunească cu Statele Unite, eventual pe baza unor sume virate fiecăruia din cei circa 40.000 de locuitori, toate au constituit motive de neîncredere și ruptură între aliați până la data de 21 ianuarie când, la Davos, a fost anunțată stabilirea cadrului unui acord la nivelul NATO, prin intermediul Secretarului General Mark Rutte.
Înțelegerea actuală a fost semnată de către Președintele american Donald Trump, premierul danez Mette Fredetiksen și premierul groenlandez Jens-Fredrik Nielsen și recunoaște explicit integritatea teritorială a Danemarcei, suveranitatea acesteia asupra Groenlandei și dreptul de a-și afirma opțiunile al poporului din Groenlanda. Acordul dă Alianței Nord-Atlantice responsabilitatea pentru securitatea și apărarea comună a zonei Arctice și Nord-Atlantice, de unde satisfacerea solicitărilor americane și europene deopotrivă și acordul semnatarilor pentru acest document. El probează o dată în plus modul de negociere în forță promovat de către Președintele Statelor Unite care presupune o solicitare majoră și inacceptabilă, urmată de o negociere care să ducă la rezultatul prognozat și așteptat de către partea americană, un rezultat considerat la final un compromis, deși el a fost ținta reală inițială, iar solicitările inacceptabile și de neconceput de la începutul crizei erau doar formule de a lansa disputa, a constrânge partenerul și a obține, în fapt, obiectivele dorite. De această dată, formal, NATO rămâne responsabil pentru Arctica, pentru dimensiunile de apărare și securitate, chiar dacă prezentarea directă și forțele implicate vor fi cele americane, desigur.
Trei baze militare și perspectiva redeschiderii oricâtor baze sunt necesare
Cea mai mare parte a textului acordului vizează prezența americană și accesul civil în Groenlanda, ca și planul înființării unor facilități militare în insulă. Pe lângă U.S. Pituffik Space Base, cele două baze despre care se vorbește în text nu sunt deloc noi. Una dintre ele este cea de la Narsarsuaq în Sudul Groenlandei, care nu este altceva decât fosta bază americană American Blue West One, închisă în anii ’50, cu un port de adâncime în apropiere. Cea de a doua este Mestersvig situată în Estul Groenlandei, care găzduiește astăzi grupul de patrulare Sirius al Danemarcei cu sănii tractate de câini, care trebuie, evident, extinsă și modernizată, adaptată noilor perspective în apărarea modernă. De asemenea, și Pituffik Space Base, unde se află astăzi staționați 150 de militari americani, trebuie extinsă și modernizată. Astăzi ea are ca destinație monitorizarea rachetelor balistice pentru protejarea Americii de Nord de rachetele cu rază lungă de acțiune ale Rusiei, în primul rând.
Potrivit acordului, armata americană urmează să aibă acces liber în aer, terestru și pe rutele maritime pe și în jurul Groenlandei, între cele trei baze din Sud, Nord-Vest și Est. Acordul mai prevede modul în care Statele Unite pot să stabilească noi facilități militare în Groenlanda, cu precădere pentru drone – numite Instalații Militare fără Pilot – pe termen cât mai redus și cu procese clare și rapide de aprobare din partea autorităților daneze și groenlandeze. Cele două autorități rămân cu decizia finală în aceste cazuri în legătură cu locațiile acestor facilități și cu aprobarea rațiunii strategice care motivează amplasarea lor. Suveranitatea asupra teritoriului de către Danemarca și rolul Groenlandei pe fiecare decizie rămân consemnate și garantate, sub umbrela NATO.
Președintele Statelor Unite a declarat, la ceremonia de semnare din marja reuniunii de la New York a Adunării Generale a ONU, că procesul de dezvoltare a prezenței militare americane va începe imediat la locațiile potrivite convenite. Premierul danez Mette Frederiksen a susținut că acordul este unul bun pentru Statele Unite, Danemarca și Groenlanda, dar și pentru Uniunea Europeană și NATO, în timp ce premierul groenlandez Jens-Frederik Nielsen a vorbit despre un rezultat "win-win-win" pentru toată lumea. În fapt, acordul aduce la zi și amplifică Acordul din 1951 dintre Statele Unite și Danemarca, introducând un nou actor, Groenlanda, și câteva prevederi noi care merită subliniate, mai ales că soluția acestor dezvoltări se putea găsi și în cadrul Acordului originar, deci nu necesita perioada de tangaj, nesinguranță, incertitudine și pierderea de încredere generată de presiunile directe și fără mănuși ale președintelui american. Totuși există diferențe care trebuie menționate.
Vetting pentru firmele care investesc în domenii strategice
Există în noul acord mai multe prevederi noi, care nu se regăseau în vechile acorduri din 1951, 1953 și revizuirea din 2004, și care trebuie menționate, ele alcătuind diferența specifică și ilustrând substratul acestei dispute și a necesității clamate de către Donald Trump privind controlul teritoriului Groenlandei. Astfel, în primul rând e vorba despre un acord care nu are termen de expirare, nici nu se reînnoiește automat la 10 ani, dacă părțile nu l-au denunțat, ci asumă că este un angajament care va dura veșnic, fără termen. Pentru totdeauna. Este neuzual pentru asemenea acorduri, dar această prevedere cerută de către Statele Unite acoperă pretenția președintelui american, obișnuit cu piața imobiliară, care are nevoie de proprietatea terenului pe care construiește sau, cum a prevăzut acordul, de o situație stabilă “pentru totdeauna”, pentru ca și construcția sa să dureze și să rămână în proprietate americană, fără drept de apel.
Apoi, tot nouă este prevederea explicită care interzice prezența militară non-NATO în Groenlanda și predă către Alianță rolul major în securitatea arctică și a regiunii nord-atlantice. Dacă până acum Statele Unite au cerut Europei să-și asume principala responsabilitate în privința apărării convenționale, cu precădere la nivel european, de această dată, America și-a asumat din oficiu deplina responsabilitate pentru apărarea Groenlandei, sau măcar cea primară, chiar dacă, prin efectul suveranității și a împărțirii de atribuții între Danemarca și Groenlanda, responsabilitatea revine Danemarcei, statul suveran. Prezența militară non-NATO nu trebuie să fie nici permanentă, nici pe perioade mai îndelungate, deci nu este exclusă varianta unor exerciții comune, iar în categoria responsabilităților rezervate nominal Alianței Nord-Atlantice sunt cuprinse, formal, și statele partenere, în număr de 30, care sunt, firește, state non-NATO. Dar acesta este un detaliu de formulare și conținutul sau aplicarea ar putea să excludă, parțial sau total, orice implicare a acestor state, chiar dacă păstrează această posibilitate pentru orice partener nemembru al Tratatului de la Washington.
În al doilea rând, potrivit acordului, Statele Unite dobândesc un rol nou de verificare și screening a oricărei noi investiții strategice în Groenlanda. Potrivit președintelui american, “de azi înainte, nici un adversar al Statelor Unite nu va putea avea o bază militară în Groenlanda, o prezență militară în Groenlanda sau vreo investiție sensibilă în Groenlanda fără acordul scris și aprobarea noastră explicită”. Relevanța prevederii ține de cantitatea prezumată și cu certitudine cea probată deja de metale rare pe care le deține Groenlanda, de multe ori sub kilometri de gheață, dar care pot fi exploatate și pot reprezenta o rezervă majoră în bătălia globală pentru metale rare și substanțe strategice, în rivalitatea SUA-China, cu precădere. Totuși această prevedere nu acordă un control unilateral total asupra tuturor resurselor Groenlandei, cum nu permite nici accesul nelimitat la exploatarea lor. Mai mult, clima complicată, lipsa unei infrastructuri miniere și nu rareori chiar a infrastructurii de transport obișnuite, dar și opoziția locală și nevoia de a obține avize de la autoritățile legitime locale pot limita viteza de încheiere a acestor acorduri. Totuși, bursele au aruncat în aer prețurile la companiile și resursele de acest tip din Groenlanda, urmare a acordului semnat.
Ireversibilitatea orientării strategice a Groenlandei, chiar dacă își declară suveranitatea
În al treilea rând, acordul conține niște prevederi asiguratorii pentru Statele Unite pentru perspectiva ca Groenlanda să devină stat independent, o perspectivă juridic posibilă potrivit statutului semi-independent al insulei - despre care nu trebuie să uităm că se află în afara pieței comune și a Uniunii Europene, deși este parte a Regatului Danemarcei, stat membru. Pentru a evita suprizele sau schimbările de statut în raport cu prezentul acord – motiv pentru care a apărut această inovație a semnăturii unor actori asimetrici precum state și regiuni semi-independente în acordul internațional – documentul prevede faptul că Groenlanda va rămâne membru al NATO dacă decide vreodată să se separe de Danemarca și că toate prevederile existente vor fi menținute de statul nou apărut, fiind angajate deja prin prezentul acord. Desigur, o asemenea prevedere a ridicat semne de întrebare și s-a realizat foarte greu în raport cu statul suveran Danemarca, însă flexibilitatea necesară a fost prezentă și s-a ajuns la acordul privind formularea și implicarea și a insulei și guvernului său ca semnatari ai acordului, chiar dacă vorbim despre o parte a Danemarcei, de asemenea semnatară, tot pentru a garanta succesiunea la tratate fără a modifica prevederile prezentului acord în beneficiul NATO, în fapt al Statelor Unite.
Dacă Acordul prezent nu este unul nou ci doar o formulă dezvoltată al fostului acord Statele Unite-Danemarca, cu introducerea celui de-al treilea semnatar, Groenlanda, prin guvernul său, garanțiile sunt transparente și trădează direct cele două componente reale de interese americane cuprinse aici. Prima problemă este cea de securitate, și ea a fost dezvoltată de către Secretarul de Stat Marco Rubio, în același timp și Consilierul pentru Securitate Națională al Președintelui american. Cea de a doua este cea strategică, accesul la metalele rare și controlul, respectiv supravegherea investițiilor în Groenlanda care, la nivel strategic, să nu permită continuarea monopolului actual al Chinei asupra metalelor rare și producției de semiconductori de ultimă generație. Alfel, activitatea de apărare în Groenlanda a bazelor militare și prezenței americane respectă aceleași reguli și proceduri care fuseseră stabilite în acordurile anterioare, atât Groenlanda cât și Danemarca trebuind să valideze orice dezvoltare în domeniu ca și orice prezență nouă militară pe insulă.
Astfel, potrivit acordului, "modalitățile și detaliile tehnice" ale bazelor urmează să fie confirmate și trebuie să fie agreate de către toate părțile. În plus, "nici un stat care nu este membru al NATO nu va putea să își stabilească propria prezență militară cu trupe sau instalații militare fără pilot în Groenlanda și nici nu i se va permite prezența persistentă a unor forțe militare în Groenlanda". Secretarul de Stat Marco Rubio a dezvăluit, după semnarea acordului, semnificațiile și importanța reală a acordului și relevanța și nevoia de a-l semna care a determinat această perioadă de stres și incertitudine pentru aliați. Astfel, din punct de vedere al securității Statele Unite și a continentului American, cele două cele mai importante zone de preocupare ale noii Strategii de Securitate Națională și Strategii Naționale de Apărare a Pentagonului, "în nici un caz și în nici o circumstanță nu putem să lăsăm să de trezim într-o zi într-o lume cu baze chineze, rusești sau ale altor state în Groenlanda. De aceea a fost foarte important pentru noi ca, în această zonă foarte vulnerabilă – pentru că e un teritoriu vast și cu populație redusă – să ne asigurăm prin acord exact de acest lucru".
Dincolo de apărare terestră, directă, desfășurarea trupelor americane de drone pentru monitorizare și supraveghere sunt dublate de sistemele de apărare antiaeriană. Viitoarele capabilități necesare apărării anti-aeriene, de la senzori de avertizare timpurie la radare și interceptori, sunt opțiuni pe care le deschide acordul pentru capabilitățile militare pe care America vrea să le amplaseze în regiune. Iar unul dintre principalele roluri prevăzute de strategiile americane este includerea Groenlandei în rețeaua de apărare anti-aeriană continentală Golden Dome, Scutul de Aur, pe care Statele Unite își propune să-l construiască pentru a proteja teritoriul întregului continent al Americii de Nord. Rolul Groenlandei în crearea scutului de apărare anti-rachetă și anti-aerian al Americii a fost subliniat de către Marco Rubio, iar această componentă nu intra sub acordul din 1951 și nici garantarea sustenabilității și perenității investițiilor americane în apărare amplasate pe teritoriul Groenlandei potrivit prevederilor anterioare ale acordurilor între cele două state, datând din perioada Războiului Rece.
Noul vechi acord SUA-Danemarca. Și totuși cine plătește?
De asemenea, Statele Unite consideră că este o asigurare și o garanție și pentru Groenlanda, și pentru Danemarca, și pentru Europa faptul că nu numai că i se permite, dar i se acordă Americii drept de veto asupra investițiilor strategice ale oricărei companii în Groenlanda, pentru a putea verifica amănunțit - așa cum o face pentru investițiile pe propriul teritoriu, dar și în Europa, aici doar notificându-și aliații - despre surse de investiții și finanțe implicate în diferite proiecte strategice și de infrastructură care au în spate legături, urme sau injecții financiare și garanții sau perspective de înstrăinare către companii legate de statul chinez sau de Rusia și de alte state non-NATO ostile. Deși Golden Dome este motivația strategică cea mai importantă, acordul îl pomenește o singură dată și nu există referiri concrete care să fie menționate, existând prezumția că toate celelalte componente vor fi parte a unor acorduri subsecvente și clasificate pentru fiecare dimensiune în parte, drone și apărare anti-rachetă, monitorizare și acces american exclusiv sau împărțit, acționarea și utilizarea interceptorilor și responsabilitățile de comandă lăsate la nivel NATO.
Două au rămas marile dezbateri la nivel internațional legate de acest subiect: cine a câștigat bătălia și disputa legată de Groenlanda? și cine va plăti pentru proiectele evocate de către partea americană? În ambele cazuri, părțile au declarat, diplomatic, că a fost vorba de o victorie a tuturor, câștiguri corecte pentru fiecare și un acord negociat. Statele Unite, însele, prin vocea președintelui Trump a lăudat acordul “fabulos”, “nemaipomenit”, “excelent” la care s-a ajuns. Analiștii americani, mai ales cei apropiați administrației, au insistat pe procedeul cunoscut și supraverificat public al președintelui Trump privind negocierea în forță, prin constrângere, utilizând cerințe inacceptabile și care sufocă de revoltă prin neadecvarea și nerespectarea dreptului internațional și al înțelegerilor anterioare existente, abordarea revizionistă și contrară lumii bazată pe drepturi, și ajungerea în final la un acord prevăzut anterior, la limita acceptabilității și obținut ca și cum ar fi o mare favoare făcută partenerilor Americii. Pe de altă parte, Danemarca consideră o mare victorie reafirmarea explicită a suveranității sale asupra insulei, în timp ce America, sub umbrela NATO și nu direct, ca stat în sine, asumă securitatea și apărarea pe care Copenhaga nu ar fi putut-o asigura, dar și umbrela dată de scutul anti-rachetă al Americii pentru dependința sa.
Și Groenlanda se consideră învingătoare, ajungând semnatară în parte egală cu Statele Unite și Danemarca, în plus, având capacitatea de a-și apăra identitatea, cultura și preocupările tradiționale legate de viața cetățenilor săi, drepturile sale culturale, sociale și economice și asigurându-și totodată, și perspectiva rupturii de Regat și menținerea automată în NATO, pe lângă apărarea și securitatea oferite de Alianță care rămân și pe care nu și-ar permite să le ofere cu capacitățile și economia cetățenilor săi. Discuția rămâne asupra câștigului identificat de către Dan Fried, de exemplu, din posibilitatea de a dezescalada confruntarea din interiorul Alianței, “permițând Statelor Unite să se retragă din avansul spre alterarea definitivă a relației transatlantice, pe cea de încredere cu aliații săi europeni și să evite accentuarea divergențelor mai departe, (inclusiv prin amenințările cu tarife de 25%) și prin amenințarea directă cu agresiunea militară, dacă nu obține ceea ce-și dorește”
De cealaltă parte, la cea de a doua întrebare, președintele american Donald Trump a subliniat că acest acord nu va costa nimic Statele Unite. Desigur, ambiguitatea a rămas, cine va plăti pentru toate aceste dezvoltări în Groenlanda și cum va fi făcută această plată. Pentru că responsabilă este Alianța Nord-Atlantică, și derularea proiectelor are loc pe continentul american, e puțin posibil ca partea europeană a Alianței să intervină mai mult decât o face deja și după ce și-a amplificat investițiile în apărarea regiunii. Bazele militare americane reclamă investiții majore, în primul rând din cauza mediului în care sunt amplasate și a infrastructurii reduse, accesul exclusiv pe mare nefiind nici el garantat tot timpul anului, cu toată încălzirea globală. Altfel, Scutul antirachetă și antiaerian este o investiție americană directă, chiar și pentru nivelul tehnologic pe care are ambiția să-l includă și pe care nu-și dorește să o împărtășească nici măcar aliaților. Nu există nici o prevedere sau forme de investiții prevăzute în acord, deci aici s-ar putea să existe o nouă cheie importantă legată de perspectivele de aplicare și de eventuale divergențe care s-ar putea manifesta în viitor.
PUBLICITATE
