Mulți cetățeni din R. Moldova s-au arătat deranjați și au cerut scuze publice, surprinzând publicul din România prin intensitatea emoțională. Artista, vizibil marcată, și-a cerut imediat scuze într-un mesaj video, explicând că nu și-a dat seama că acel cuvânt era rusesc: „Încercând să fiu drăguță și simpatică, am folosit un cuvânt care habar nu aveam că este în limba rusă… Aflând că e în rusă, am înțeles de ce [a supărat]”. Paula Seling a subliniat că nu a dorit să jignească pe nimeni și că regretă situația creată. Incidentul, departe de a fi o malițiozitate, subliniază de fapt un decalaj de memorie și sensibilitate istorică între publicul din România și cel din Republica Moldova.
Pentru unii români, cuvântul rusesc folosit nu are o semnificație emoțională profundă, poate părea cel mult o curiozitate lingvistică. De ce, atunci, a provocat atâta indignare peste Prut? Răspunsul se află în istoria zbuciumată a Basarabiei, în rănile colonizării țariste, sovietice și ruse care au lăsat cicatrici adânci în memoria colectivă. În Republica Moldova, limba nu este doar un instrument neutru de comunicare, ci poartă o încărcătură identitară și politică. Timp de două secole, ocupanții succesivi au folosit limba ca pe o armă de dominație, încercând să șteargă legăturile basarabenilor cu rădăcinile lor românești.
Prima ruptură s-a produs în 1812, când Imperiul Țarist a anexat Basarabia. În deceniile ce au urmat, autoritățile țariste au inițiat un proces sistematic de rusificare. Limba română a fost progresiv marginalizată din instituții și educație, un exemplu grăitor fiind anul 1867, când româna a fost cu desăvârșire interzisă în școlile publice din Basarabia. Un oficial țarist nota cinic motivația acestei politici: dacă Basarabia trebuie „contopită deplin” cu Imperiul, atunci școala trebuie să facă măcar „jumătate din țăranii moldoveni să devină ruși”. Tot în spirit colonial, administrația țaristă a încurajat așezarea masivă a alogeniilor, ruși, ucraineni, găgăuzi, bulgari, germani ș.a., în locul localnicilor, din care mulți fugiseră peste Prut după anexare, schimbând treptat compoziția demografică a provinciei.
Chiar și Biserica a fost supusă presiunilor. Dacă la început prelații locali au reușit să păstreze slujbele în limba maternă, după 1871 noul episcop rus a intensificat rusificarea. S-a ajuns până acolo încât cărțile bisericești românești erau strânse și arse la Chișinău. Aceste măsuri au cultivat resentimente și un puternic sentiment de alienare. Bunicii și străbunicii basarabenilor de astăzi au trăit într-un sistem în care a fi român era cel puțin indezirabil.
Colonizarea sovietică, începută brutal în 1940 și reluată după război, a adâncit trauma. Dacă țarismul încercase asimilarea culturală, regimul URSS a recurs și la teroare și inginerie socială. Deportările staliniste au smuls zeci de mii de oameni din casele lor pentru vina de a fi elite locale ori „nesiguri” politic. În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, circa 31.000 de persoane din Basarabia și nordul Bucovinei, inclusiv intelectuali, țărani înstăriți, preoți, foști oficiali, au fost ridicate de NKVD și încărcate în trenuri spre Siberia și Kazahstan. Puțini din cei deportați s-au mai întors vreodată din Siberia de gheață. Au urmat și alte valuri de deportări în anii ’40-’50, menite să frângă spiritul românesc și să colonizeze provincia cu populație slavofonă fidelă Moscovei. Forma cea mai brutală de rusificare a fost tocmai aceasta, și anume eliminarea forțată a localnicilor și înlocuirea lor cu alogeni, pentru a șterge identitatea românească a ținutului. Cei rămași au îndurat politici agresive de deznaționalizare. Limba rusă a devenit obligatorie în administrație și în școli, iar puținele ore de „limbă moldovenească” se făceau cu alfabet chirilic și cu un vocabular epurat de „romanisme”. Propaganda sovietică a inventat, încă din anii 20, teoria că moldovenii formează un popor distinct de români, vorbind o limbă separată, o falsificare a istoriei care să justifice că Basarabia n-ar fi fost niciodată parte firească a spațiului românesc. Această ideologie a prins rădăcini, însoțită de un regim al fricii în care orice expresie de românism era aspru pedepsită. De facto, politica de inventare a unui popor moldovenesc a început din timpul ocupației coloniale țariste.
Teroarea și climatul de frică au determinat mulți români să-și reprime trăirile firești și identitatea națională, întrucât orice manifestare românofilă putea atrage sancțiuni severe, mergând până la pierderea vieții.
În asemenea condiții, bunicii generației actuale din Republica Moldova „nici nu puteau să se gândească că sunt români”, după cum mărturisește o supraviețuitoare a gulagului. Ei au fost obligați să învețe și basmele copilăriei, precum Capra cu trei iezi, Punguța cu doi bani, în limba rusă, nu în graiul matern. O întreagă identitate a fost silită să supraviețuiască doar în șoaptă, în familie, în clandestinitate afectivă.
Acest trecut explică prezentul. Memoria colectivă din Basarabia poartă aceste traume și sensibilități. Chiar și după 1991, fantomele colonizării ne afectează. Mulți oameni, formați în timpul URSS, au rămas cu nostalgii și reflexe lingvistice care prelungesc confuzia identitară. În paralel, generațiile tinere și forțele pro-europene au încercat să repare această moștenire, promovând revenirea la limba română și recuperarea istoriei reale a locului. Oscilația între aceste două atitudini face ca subiectul limbii și al trecutului să fie unul delicat și adesea aprins. Așadar, când o persoană publică din România folosește, fie și involuntar, o formulă în limba fostului ocupant, reacția unora dintre basarabeni vine din acest instinct de apărare a propriei identități recuperate cu greu. Un mesaj venit din partea unui cetățean al R.Moldova, versat în arta comunicării, îi transmite Paulei Seling exact acest mesaj: „Republica Moldova nu are nevoie de traducere ca să fie felicitată. Pentru claritate: limba oficială a Republicii Moldova este româna”. Cu alte cuvinte, nu e nevoie să apelezi la limba rusă pentru a ne spune „bravo” la noi acasă.
Episodul Paula Seling a scos la iveală nu răutatea cuiva, ci nevoia de cunoaștere și de empatie reciprocă. Publicul din România are responsabilitatea de a înțelege mai profund istoria fraților de peste Prut, tocmai pentru a evita astfel de momente de stânjeneală sau, mai grav, pentru a nu minimaliza durerile lor. După 1990, s-a vorbit poate insuficient, în manuale și în spațiul public din România, despre tragediile prin care au trecut basarabenii sub dominația străină. Mulți români de bună-credință ca Paula Seling pot ignora conotațiile unui cuvânt ca „maladeț”, nefiind la curent cu sensibilitățile lingvistice din Republica Moldova. Iată de ce se impune o mai bună educare istorică și un dialog autentic. Decolonizarea istoriei nu este un concept abstract, ci un proces viu, care presupune să ne eliberăm de lentilele propagandei coloniale și să recuperăm adevărul din spatele ei. În Republica Moldova, acest proces a început de ceva vreme și continuă azi în mod asumat. Autoritățile de la Chișinău au recunoscut oficial limba română ca limbă de stat, înlocuind sintagma stalinistă „limba moldovenească” în toate actele, printr-o lege adoptată în 2023, se comemorează public victimele deportărilor și ale foametei organizate, iar Președinția și Parlamentul condamnă deschis crimele regimului sovietic. Memoria acelor suferințe începe să fie așezată la locul cuvenit, fără echivoc, și transmisă tinerei generații.
În același timp, și societatea românească ar trebui să participe la această vindecare, inclusiv prin solidaritate, informare și renunțarea la prejudecăți sau la tonul protector față de cetățenii R. Moldova. Nu „noi” suntem cei care îi luminăm pe „ei”, ci împreună ne redescoperim istoria comună, cu momentele ei luminoase dar și cu cele întunecate, impuse de imperii.
Un efect pozitiv al incidentului cu Paula Seling este chiar conversația pe care a generat-o. Mulți români au început să întrebe de ce a deranjat acel cuvânt, iar moldovenii au avut ocazia să explice contextul. Dincolo de glumele și ironiile de pe internet, tonul dominant a devenit unul explicativ și empatic, exact ceea ce trebuie pentru a ne apropia mai mult. Paula însăși a dat dovadă de deschidere și respect, adresându-se publicului basarabean cu apelativul „frații mei din Republica Moldova” și recunoscând sincer: „Da, am greșit… Îmi cer scuze celor pe care i-am supărat cu această încercare de a fi simpatică”. La rândul său, unul dintre criticii inițiali, fostul purtător de cuvânt al Guvernului de la Chișinău, i-a mulțumit ulterior artistei pentru explicațiile „pline de simpatie și sinceritate”, dând expresie unei reconcilieri frumoase: „Apreciem mult! Să vorbim pe limba noastră, limba română, că este atât de frumoasă pe ambele maluri ale Prutului!”. Acest schimb arată cum dialogul și înțelegerea pot transforma o tensiune într-o punte.
Acest incident ar trebui privit ca o lecție și un apel la conștientizare. Istoria complicată a Basarabiei nu mai poate fi un subiect marginal pentru publicul din România, deoarece ea încă influențează prezentul și relațiile noastre culturale. Empatia pornește de la cunoaștere, cunoscând prin ce au trecut basarabenii, și anume cum li s-a furat limba, cum au fost pedepsiți bunicii lor pentru că se considerau români, cum au supraviețuit într-o lume care le spunea că identitatea lor nu există. Astfel vom evita judecăți pripite și vom comunica mai profund.
La rândul lor, și cetățenii Republicii Moldova beneficiază de pe urma decolonizării istoriei, scuturându-se de narațiunile false impuse de vechiul regim și regăsind cu încredere valorile comune cu România. În fond, de o parte și de alta a Prutului trăiesc ramuri ale aceluiași popor, despărțite artificial de istorie și reunite acum sub auspiciile libertății. Să folosim această libertate pentru a ne cunoaște mai bine unii pe alții și pentru a vindeca împreună traumele moștenite. Doar așa vom putea spune, cu adevărat și fără umbra vreunui resentiment, „Bravo, Republica Moldova!”, în limba inimii noastre comune.
