În anii ’90, războiul de agresiune rus a explodat pe fondul destrămării URSS și al reimperializării politicii externe a Federației Ruse. Între 1990 și 1992, luptele dintre forțele statului R. Moldova și armata invadatoare rusă, au lăsat în urmă sute de morți, mii de răniți, zeci de mii de refugiați, dar și un stat tânăr pus în genunchi.
Armistițiul din 21 iulie 1992, acordul Elțîn–Snegur, a oprit focul, dar a consfințit o soluție care arată, foarte clar, logica Moscovei. A fost creată o Comisie de Control comună și un mecanism de „pacificare” cu cinci batalioane ruse, trei moldovenești și două transnistrene, sub comandă trilaterală. În practică, asta a fixat linia de separație și a dat Rusiei un mandat de facto să staționeze trupe pe teritoriul unui stat suveran, sub eticheta convenabilă de „forțe de menținere a păcii”.
Anii care au urmat au fost marcați de un șir de promisiuni scrise, toate încălcate. În 1994, Rusia a semnat cu Moldova un acord privind retragerea Armatei a 14 a. În 1999, la summitul OSCE de la Istanbul, Federația Rusă s a angajat din nou, de data aceasta cu termen limită, și anume retragerea completă a trupelor și munițiilor din Moldova până la 31 decembrie 2002. Termenul a venit și a trecut. Trupele ruse sunt încă acolo, rebranduite drept „grup operativ” și „pacificatori”, iar depozitele de muniții de la Cobasna au rămas sub controlul Moscovei. Trebuie să menționăm că marea majoritate a membrilor armatei de ocupație este recrutată din cetățenii R. Moldova din regiunea aflată sub control ilegal rus, prin încălcarea legislației R. Moldova, dar și a celei internaționale.
OSCE, Consiliul Europei, SUA, toți au repetat, ani la rând, că Rusia nu și a îndeplinit angajamentele de la Istanbul. Răspunsul rus a fost mereu același, și anume trupele vor pleca „după o soluție politică”, iar până atunci rămân „garanți ai păcii”. În alte cuvinte, Moscova a transformat un calendar clar într un șantaj deschis. Armata rusă ar urma să plece doar când se impune, prin acord, un statut convenabil pentru regiunea separatistă.
Experiența R. Moldova demontează trei iluzii care apar inevitabil ori de câte ori se vorbește despre „compromis” cu Moscova.
Prima iluzie este că prezența militară rusă poate fi neutră. Eticheta de „pacificator” sună tehnic, aproape benign. În realitate, misiunea rusă de pe Nistru a fost, încă de la început, parte a problemei, nu a soluției. Prăpastia dintre Chișinău și Tiraspol nu s a micșorat, ci s a cimentat. Transnistria a devenit un stat de facto, recunoscut, neoficial, doar de Moscova și aliații ei, dar suficient de stabil pentru a bloca orice reunificare reală a țării.
A doua iluzie este că semnătura Rusiei pe un document internațional înseamnă, în sine, garanție. R. Moldova are pe hârtie acordul din 1992, acordul din 1994, angajamentele de la Istanbul și declarațiile succesive ale OSCE. În practică, niciunul nu a produs retragerea completă a trupelor. Rusia a demonstrat că poate trata tratatele ca pe o monedă politică. Le semnează când are nevoie să detensioneze situația și le golește de conținut în anii următori, prin amânări, reinterpretări și condiționări suplimentare.
A treia iluzie este faptul că dependența economică va modera comportamentul politic. R. Moldova a rămas, timp de decenii, dependentă de gazul rusesc. Crizele recente au arătat cât de ușor poate fi transformată această dependență într o armă. Gazprom a tăiat sau a redus livrările, a invocat datorii contestate și a lăsat Chișinăul și, mai ales, Transnistria, în plină iarnă, în prag de colaps energetic. Moscova a folosit costul facturilor și frica de frig ca pârghii politice, în paralel cu prezența militară de pe teren.
Pentru observatorii externi, lecția este limpede, și anume o „pace” care păstrează pe teritoriul tău trupe ruse, sub orice etichetă, împreună cu o dependență structurală de resurse controlate de Moscova, nu este un armistițiu, este doar începutul unei alte faze a conflictului. Războiul se mută din tranșee în șantierele geopolitice, și anume în sălile de negocieri, în contractele de gaze, în dreptul de veto de facto pe care îl capătă Kremlinul asupra politicii externe a statului vizat.
R. Moldova mai arată ceva, conceptul de „conflict înghețat” folosit de Kremlin ca instrument strategic. Prezența trupelor ruse și existența unei entități separatiste îi permit Moscovei să blocheze sau să complice orice discuție despre integrarea euroatlantică a țării. Oricând Chișinăul face un pas spre UE sau NATO, dosarul Transnistria e scos de la naftalină ca argument că „situația nu e clară” și că „statul nu controlează întreg teritoriul”.
Diferența față de anii ’90 este că, în cazul Ucrainei, miza este incomparabil mai mare: teritoriu, populație, resurse, simbolistică geopolitică. Tocmai de aceea, cazul R. Moldovanu e un detaliu de manual, ci un precedent esențial. El arată că o înțelegere cu Moscova, construită pe formule vagi, precum „pacificatori”, „garanți”, „statut special” nedefinit, retrageri „condiționate”, riscă să lase în urmă o rană deschisă, nu o pace durabilă.
La trei decenii de la încetarea focului, R. Moldova încă trăiește în umbra unui acord care i a oprit războiul, dar nu i a redat controlul deplin asupra teritoriului. Trupele ruse au rămas, promisiunile de retragere au fost amânate sine die, iar conflictul a fost transformat într un permanent buton de presiune asupra Chișinăului.
Când se vorbește, azi, despre „negocieri” și „compromis” cu Rusia, primul lucru care ar trebui pus pe masă nu sunt schițele diplomatice, ci harta acelor teritorii în care armata rusă a venit „temporar” și n a mai plecat: din Transnistria până în Abhazia, Osetia de Sud, Donbas și Crimeea. Cazul R. Moldova, început în anii ’90 și încă nerezolvat, arată că adevărata miză nu e ce promite Moscova la semnarea unui acord, ci ce este dispusă comunitatea internațională să facă atunci când, inevitabil, Kremlinul decide să l încalce.
