Neutralitatea nu înseamnă dezarmare
Articolul 11 din Constituție proclamă neutralitatea permanentă a Republicii Moldova și interzice dislocarea trupelor altor state pe teritoriul său. Desigur, partea rusă nu nu consideră că trebuie să respecte independența noastră.
Curtea Constituțională a precizat însă, în 2017, că neutralitatea moldovenească este o opțiune unilaterală și nu beneficiază de garanții internaționale exprese. Aceeași hotărâre subliniază că un stat neutru trebuie să fie capabil să se apere, iar cooperarea militară cu alte state sau organizații internaționale nu contravine neutralității.
Aici se află vulnerabilitatea fundamentală. Republica Moldova a renunțat constituțional la participarea într-o alianță militară, dar nu a primit în schimb o promisiune obligatorie că altcineva o va apăra. Neutralitatea sa nu funcționează precum o umbrelă de securitate, ci ca o declarație pe care un eventual agresor o poate respecta sau ignora. În lipsa unei armate suficient de bine echipate, a unei rezerve pregătite, a apărării aeriene și a unor parteneriate externe solide, această neutralitate devine o vulnerabilitate decât o protecție.
Neutralitatea nu elimină amenințările ruse. Ea descrie poziția unui stat față de conflictele și alianțele militare, dar nu obligă alte puteri să-i respecte frontierele. Tocmai de aceea, Curtea Constituțională a arătat că autoritățile sunt obligate să ia toate măsurile necesare, inclusiv de natură militară, pentru apărarea independenței și integrității teritoriale.
Formula Moscovei
Rusia a exploatat neutralitatea noastră printr-o evidentă dublă măsură. Pe de o parte, a menținut trupe, depozite și infrastructură militară în regiunea transnistreană, deși prezența lor contravine Constituției Republicii Moldova. În 2018, Adunarea Generală a ONU a cerut retragerea completă și necondiționată a forțelor militare străine de pe teritoriul țării. Cererea nu a fost pusă în aplicare, iar militarii ruși au rămas în regiune.
Pe de altă parte, discursul pro-rus a prezentat aproape orice apropiere de NATO drept o încălcare a neutralității, inclusiv exercițiile comune, instruirea militarilor, reforma logisticii, donațiile de echipamente sau deschiderea Oficiului de Legătură NATO. Astfel s-a creat o asimetrie convenabilă Moscovei. Astfel trupele ruse puteau rămâne în stânga Nistrului, dar militarii moldoveni nu ar fi trebuit să se antreneze cu partenerii occidentali.
Această interpretare este falsă din punct de vedere juridic. NATO cooperează cu Republica Moldova din 1992, iar țara participă la Parteneriatul pentru Pace din 1994. Alianța recunoaște neutralitatea constituțională a Republicii Moldova, iar proiectele comune vizează reforma instituțională, interoperabilitatea, apărarea cibernetică, logistica și pregătirea pentru misiuni de menținere a păcii. Neutralitatea nu interzice asemenea colaborări, dar propaganda rusă încearcă însă să le prezinte drept pregătiri pentru aderarea la NATO sau pentru un război cu Rusia.
Epoca Voronin
În perioada lui Vladimir Voronin, relația cu Rusia a fost marcată de oscilații. Momentul cel mai periculos a fost Memorandumul Kozak din 2003. Proiectul propunea transformarea Republicii Moldova într-o federație asimetrică, oferind Tiraspolului pârghii disproporționate asupra deciziilor statului și deschizând calea pentru menținerea îndelungată a unei prezențe militare ruse. O asemenea formulă ar fi limitat decisiv libertatea de acțiune a Chișinăului în politica externă și de securitate.
Voronin a acceptat inițial proiectul, dar a refuzat să-l semneze în ultimul moment, sub presiunea protestelor și a statelor occidentale. Ulterior, guvernarea comunistă a avansat cooperarea cu NATO prin Planul Individual de Acțiuni al Parteneriatului, aprobat în 2006. Voronin însuși a susținut atunci că documentul urma să ajute la reformarea forțelor armate și la consolidarea controlului democratic asupra acestora. Desigur retorica sa ascundea subordonarea reală față de interesele Federației Ruse.
Moștenirea perioadei Voronin rămâne una a inconsecvenței strategice și a investițiilor insuficiente în apărare. Conducerea statului a încercat să obțină simultan sprijinul Rusiei, încercând să profite de Uniunea Europeană și NATO, fără să construiască un instrument militar național credibil. Această politică a întărit iluzia pro-rusă că securitatea putea fi negociată diplomatic la nesfârșit, în timp ce armata rămânea o instituție secundară.
Dodon și neutralitatea anti-NATO
În timpul președinției lui Igor Dodon, neutralitatea a devenit mai explicit un instrument de confruntare politică cu Occidentul. Dodon a descris deschiderea Oficiului de Legătură NATO la Chișinău drept o provocare și, în 2017, a încercat să blocheze participarea militarilor moldoveni la exercițiul Rapid Trident din Ucraina.
Aceste acțiuni nu au scos Republica Moldova din cooperarea occidentală, dar au crescut costul politic al fiecărui exercițiu și al fiecărui proiect de modernizare. Ele au transmis populației mesajul că instruirea alături de militarii occidentali ar amenința pacea, în timp ce prezența militară rusă din Transnistria era tratată mult mai indulgent.
În anii președinției lui Dodon, cheltuielile militare au continuat să se mențină la aproximativ 0,3-0,4% din PIB, un nivel insuficient pentru modernizarea serioasă a armatei. Responsabilitatea nu îi aparține însă exclusiv. Președintele nu controla singur bugetul, iar slăbiciunea Armatei Naționale este rezultatul deciziilor mai multor guverne și majorități parlamentare controlate de oligarhul Voronin.
Pozițiile promovate de ei s-au subordonat interesului strategic al Rusiei, însemnând menținerea Republicii Moldova în afara structurilor occidentale, contestarea cooperării cu NATO și păstrarea unei capacități militare naționale reduse.
O neutralitate credibilă
Strategia Națională de Apărare pentru perioada 2024–2034 identifică războiul Rusiei împotriva Ucrainei, acțiunile hibride, prezența ilegală a trupelor ruse și formațiunile armate din regiunea transnistreană drept riscuri la adresa securității statului. Aceasta este o schimbare esențială:, iar Republica Moldova începe să numească amenințarea, nu doar să invoce abstract neutralitatea.
Renunțarea formală la neutralitate nu ar rezolva automat problemele securității, după cum păstrarea ei nu obligă Republica Moldova să rămână dezarmată. Un stat neutru poate investi în apărare aeriană, drone, sisteme antitanc, mobilitate, informații, apărare cibernetică și rezerve. Poate organiza exerciții cu România și alte state NATO, poate participa la misiuni internaționale și poate primi tehnică militară fără să devină membru al Alianței.
Adevărata alegere nu este, așadar, între neutralitate și război. Este între o neutralitate credibilă, susținută de armată și parteneriate, și una pasivă, folosită drept pretext pentru neputință. Rusia a preferat întotdeauna a doua variantă, deoarece o R. Moldovă neutră, dar slabă, este mai ușor de presat decât capabilă să-și apere drepturile.
