Această perspectivă era prezentată clar, aproape cu subiect și predicat, în însăși Declarația de Independență, adoptată la 27 august 1991. Sub această idee au subscris atunci toți deputații care au votat pentru ea și aceeași idee era împărtășită și asumată plenar de cei peste un milion de oameni adunați în acea zi în Piața Marii Adunări Naționale, care așteptau cu sufletul la gură să se producă actul eliberator, menționează Nicolae Federiuc într-un editorial pentru ziua.md.
Prin urmare, Moscova și toți cei de aici aflați în slujba ei s-au opus cât au putut acestei desprinderi. Pentru ei, independența Republicii Moldova echivala cu un mare act de trădare.
Războiul din 1992 a avut același fundament ideologic. El a fost provocat și susținut de ruși exclusiv pentru a împiedica împlinirea voinței politice pe care o manifestau noul stat și populația lui.
Scenariul 1917-1918 a eșuat însă, din mai multe motive, unele dintre care încă urmează să le aflăm (sau nu le vom mai afla niciodată), iar, ca urmare, Republica Moldova a încremenit în proiect. S-a oprit la jumătatea drumului. Rușii au obținut o primă victorie majoră atunci – au blocat avansul spre România. Și atunci a început un proces intens de conservare a acestui spațiu, pentru a-l menține în zona gri, neutră.
În primă fază, au decupat rapid Biserica din corpul Mișcării de Eliberare Națională, despre care am scris deja, iar apoi au lansat o amplă campanie de dezinformare, pentru a deruta populația de aici.
Îmi amintesc chiar și ideea care se propaga intens atunci, atribuită unui anonim celebru, pe care am auzit-o de la un tânăr pedagog care venise în vizită la noi acasă: „Când a fost mai bine? Când au plecat românii și încă n-au venit rușii”, le spunea acesta părinților mei, încântat de-a dreptul de această „observație genială”. Ideea respectivă fusese inventată pentru „elite”, pentru cei cu minte și cunoaștere puțină, dar cu rânză mare. Promovarea ideii unei identități moldovenești de sine stătătoare, „nici cu românii, nici cu rușii”, avea menirea să flateze mândria locală și să justifice izolarea.
Pentru cei mulți și „simpli” însă, a fost resuscitat vechiul bau-bau cu „jandarmul român”, care înfigea copii de țâță în baioneta puștii. Resuscitarea sperietorilor sovietice despre românul violent a funcționat eficient în rândul populației rurale prost informate, cultivând frica de unirea cu România.
A urmat revanșa politică a coloanei a cincea, prima dată în 1994, când agrarienii (vechea nomenclatură) au câștigat puterea. Noua majoritate a adoptat Constituția din 1994, introducând în textul ei sintagma de „limbă moldovenească”, care înlocuia „limba română” din Declarația de Independență, și statutul de neutralitate permanentă, consfințind astfel oprirea Republicii Moldova „la jumătatea drumului”.
Au mai urmat niște zvâcniri și tentative de spargere a status quo-ului creat de ruși, dar deja era mult mai complicat, din cauza sărăciei extreme care a lovit populația, a jafurilor de dimensiuni cosmice, comise după declararea independenței, și a unei dezamăgiri cvasi-generale printre oamenii de rând. „Decât să luptăm pentru limbă, mai bine să luptăm ca să avem ce pune pe limbă!” – vă amintiți sloganul de campanie al comuniștilor, înainte să câștige puterea cu o majoritate zdrobitoare?
Și așa am ajuns într-o nouă situație bizară: exact cei care luptau feroce contra independenței Republicii Moldova au devenit, în mai puțin de zece ani, cei mai aprigi susținători aparent ai aceleiași „independențe”. De ce? Moscova nu mai avea cum să reanexeze fizic acest teritoriu, cel puțin la acea etapă, dar îl putea controla, atât timp cât acesta rămânea formal „independent”. Așadar, toată lupta pentru „statalitate” s-a dat, din acel moment, nu pentru a apăra interesele moldovenilor, ci pentru a promova interesele Rusiei, pentru a preveni cu orice preț reunificarea cu România.
Astfel, schimbarea de paradigmă din anii ’90 a transformat „independența” dintr-un act de eliberare națională într-un instrument de izolare și control în beneficiul Moscovei.
„Integrarea europeană”
Între timp, a apărut și a treia opțiune geopolitică – aderarea Republicii Moldova la Uniunea Europeană, prin consolidarea unei „națiuni civice moldovenești” de factură europeană. Deși acest curent (venit pe filieră marxistă occidentală) nu se manifesta deschis împotriva României, în esență reprezenta o extensie a ideii de „independență” față de aceiași români, chiar dacă, concomitent, promova izolarea și față de vechea metropolă rusească. Cu argumente mult mai sofisticate.
Această abordare a schimbat fundamental regulile jocului după anii 2000 și, mai ales, după 2009. Dacă în anii ’90, unioniștii erau agresați fizic pe străzi sau etichetați de coloana a cincea drept „trădători”, noul curent pro-european modern a adoptat o strategie mult mai subtilă. Pentru o bună parte a „elitei pro-europene” (întruchiparea tânărului pedagog care a înghițit momeala „nici cu rușii, nici cu românii”), influențată de teoriile constructiviste și de multiculturalismul civic occidental, ideea unirii cu România a început să fie privită ca un proiect vetust și depășit, iar mesajul politic unionist a fost etichetat ca fiind utopic și extremist.
