Cu o votcă în mână, Vasea  ieși din magazin, clătinându-se. Căzu chiar în fața porții și se izbi cu capul de trunchiul unui copac doborât de furtuna din noaptea trecută. Se lovi la cap, dar sticla nu o scăpă din mână. Cu chiu, cu vai, se ridică din glod, murdar din cap până în picioare, și duse sticloanța la gură. Sub o ploaie rece ca gheața, în timp ce picăturile șfichiuitoare îl pocneau peste obraji, supse sticla până la fund, chiar în fața prăvăliei. 

Purta o șapcă de piele, de pe care apa i se prelingea pe fâșul negru, lăsând pe el dungi de motorină. Golise sticla în mijlocul drumului pe care nimeni nu trecea și el nu-și putea explica unde se ascunseseră oamenii din satul lui din mijlocul taigalei, ziua în amiaza mare. 

Acasă îl aștepta Liza, culcată pe divan, răcită bocnă. Îl trimisese după paracetamol și gripcold, după ce deja de  două zile nu se mai putea opri din tușit, iar corpul îi ardea ca o pălălaie și o zgâria în gât și în piept de nu mai putea de durere.

Deși deșertă sticla, Vasea o lipi din nou de gură așa goală cum era. Parcă și-ar fi lipit buzele de muștiucul unui trombon. 

Cheltuise rublele – ultimele lor ruble din casă - ca să-i cumpere Lizei leacuri, iar acum nu mai avea cu ce să-și mai cumpere o votcă.  Dar tare voia să-și mai cumpere una. Nici nu-și imagina că ar putea să plece fără să se mai încălzească cu ceva. I se deschise pofta. 

Nastiușa nu vru să-i dea pe veresie și asta îl înfurie la culme. Înainte femeia era mai înțelegătoare, dar acum nu voia și pace să-i mai vândă o votcă pe datorie și el ieși din dugheană izbind cu pumnul în ușă. Intră în farmacie. 

Satul lor era unica localitate pe o rază de vreo cincizeci de kilometri, care avea farmacia sa și ei se mândreau cu asta, inclusiv Vasea. Când cumpărase sticla aia de votcă- doar de o sticlă i-au ajuns banii și  nu de mai multe- credea că Tamara Vasilievna o să-i vândă doctoriile pe datorie, mai ales că și ea ținea la Liza, dar farmacista refuză. De obicei, îi dădea, dar acum nu vru nici în ruptul capului și el din nou se înfurie și ieși izbind cu capul în ușă. 

În drum spre casă,  încerca să-și dea seama de ce oare se scumpise atât de tarevotca și devenise atât de zgârcită Nastiușa și nu reușea.

Liza ardea ca focul. Nici nu-l auzi când intră. În casă era frig  ca afară și el se lipi de Liza ca să se încălzească. Nevastă-sa era mai fierbinte ca o sobă.

Ea nu simți că el se întoarse, nu simți că se lipi de ea și nu-l întrebă nimic. Gemea când mai încet când mai tare cu fața spre perete.

În timpul acesta, Victor, fiul lor de nouăsprezece ani, văzu o femeie furișându-se înfricoșată  printre clădirile distruse din Mariupol, din care nu rămăseseră întregi decât pereții carbonizați. 

Victor își dădu seama că femeia ieși de pe teritoriul uzinei Azovstal și înțelese că era una dintre acele ucrainence care încerca să fugă din oraș. 

Victor trase o rafală lungă din kalașnikovul său iubit  și femeia căzu ca secerată. Se pare că vreo patru sau cinci gloanțe îi sfârtecară gâtlejul, din care sângele țâșnea ca un gheizer, formând în jurul ei o baltă de sânge.

La trei mii de kilometri depărtare, în acel sătuc din mijlocul taigalei, taică-său se dezlipi de trupul dogoritor al Lizei și ieși din casă. Se îndreptă spre magazin, hotărât ca, de data asta, s-o convingă pe Nastiușa să-i vândă totuși pe datorie o sticlă de votcă. 

NOTA AUTORULUI: Acest text este o proză și trebuie citit în această cheie.