Încă din prima clipă cum a izbucnit războiul am scris nenumărate proze ( sau poezii) despre această conflagrație mondială și asta pentru că l-am perceput de la bun început și ca pe războiul nostru. Nici pentru o secundă nu l-am văzut ca pe un război străin, ca pe războiul lor, al ucrainenilor, un război care nu mă privește, ci l-am trăit și ca pe războiul nostru.

E și războiul nostru.

Exploziile bombelor din Odesa sau Nicolaev se pot auzi și din diferite localități ale Republicii Moldova. Le-am auzit și eu, din Chișinău, când am mers la un prieten în sectorul Ciocana.

Rudele mele din Ucraina trăiesc în orașele sau satele bombardate de armata rusă. O parte din neamurile mele luptă pe front. Iar câțiva dintre verii mei au fost uciși de gloanțele soldaților ruși.

E și războiul nostru.

Soldații ruși ar putea să ne atace în orice clipă. Acest pericol este imanent și este permanent. Alertele cu bombe false par a fi niște repetiții odioase pentru adevăratele bombardamente. Nu știm niciodată când aceste bombe false vor începe să explodeze. Ne testează la tăvăleală, după care o să ne atace fără milă.

O tensiune înfiorătoare plutește în aer. O simți în priviri, în expresia fețelor, în felul cum merg și cum stau oamenii. Sunt niște oameni hăituiți, care au înțeles că tot ce poate fi mai rău abia urmează să se întâmple.

Rușii din Chișinău s-au împărțit în două tabere distincte: în cei care susțin invazia rusă și în cei care o condamnă. Nu știu care sunt mai mulți.

 Cei care-l consideră pe Putin un ucigaș fără scrupule se ceartă deseori cu cei care-l văd ca pe un eliberator. I-am auzit și eu certându-se și știu că, atât unii, cât și alții, vor muri de rachetele rusești atunci când vor detuna în Chișinău.

Soldații și propagandiștii ruși au încercat să bage frica în noi. Lavrov, Putin, Soloviov, Zaharova, deocamdată, nu lansează bombe, ci amenințări. Ei vor să ne sperie. Să ne facă să lăsăm totul și să dăm bir cu fugiții. Să intrăm în panică și ei să ne ia fără niciun foc de armă.

Am scris poezii și proze antirăzboinice pentru a-mi învinge frica. Mi-am învins-o. Știu că, deja, nu o să mă mai poată frânge.

Cu toate astea, pericolul de-a fi atacați rămâne a fi la fel de mare ca și la începutul războiului.

Într-un troleu, o bătrânică stătea pe un scaun cu o pancartă în dreptul capului. Își ascundea fața în spatele pancartei. Iar pe pancarta aceea scria: Putin, da pe mama mea de ce ai ucis-o?

Asta și va fi denumirea noii mele cărți de proză care va apărea în curând la o editură din București.

PUTIN, DA PE MAMA MEA DE CE AI UCIS-O?