Imediat cum rușii au început războiul, m-a telefonat un prieten. Speriat că Putin o să ne atace și pe noi. Îi tremura vocea și se bâlbâia la telefon. Nu știa ce să facă. Mă întrebă:

- Fugim sau nu?

Îmi spuse că prietenii lui care aveau mașini au și plecat deja spre vamă. Avea și el mașină, dar credea că cei mai expuşi riscurilor erau chiar cei care fugeau cu mașinile. El îmi spunea că aceştia erau primele ținte ale rușilor. El se temea  că ei vor fi lichidați primii. De asta, nu știa ce să facă. Dar nici să rămână nu voia și să piară sub dărâmăturile propriei case.

- Tu ce ai să faci? mă întrebă.
- Eu am să rămân.
- Cum, ai să rămâi?
- Da.

Mi-am dat seama că amicul meu intrase în panică. Or, rușii tocmai asta și urmăreau. Să bage frica în noi. În felul ăsta, ne puteau învinge mai uşor.

- O să rămân și o să scriu despre acest război.
- O să scrii?
- Da, o să scriu.

Prietenul meu era și el scriitor și opțiunea mea I se părea o nebunie. Cum să rămâi și să scrii când ai fi putut să fii ucis în orice clipă?

- Numai așa o să-mi pot învinge frica. Numai scriind.

Prietenul meu alesese însă să plece și, până spre seară, el era deja la București. Eu însă am rămas. Cât a călătorit el pe drum, eu mi-am scris primele poeme. Primele mele poeme despre 24 februarie. Primele mele poeme despre război.

Războiul îi speriaseră și pe colegii mei de la atelierul Vlad Ioviță.

- Singura noastră posibilitate de-a ne înfrânge frica este să scriem despre frica noastră de ruși. Să nu tăcem. Să scriem despre ceea ce se întâmplă cu noi și despre ceea ce simțim.

Pentru asta, ne întâlneam aproape că zilnic la biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu” și scriam poezii despre cee ace simțeam noi. Adică poezii despre război. Când nu puteam scrie, traduceam poeziile poeților ucraineni rămași în Ucraina sau citeam poeziile despre război ale poeților din România.

Apoi am început să le publicăm în revista TIMPUL DIN ROMÂNIA și să le adunăm între două coperte. Mi-a ieşit un manuscris foarte gros. Cred că avea peste vreo două sute de pagini.

Cu toate că foarte puțini poeți atacau această team, cei care au făcut-o au scris foarte mult.

În primele zile ale lui martie mi-a venit ideea să facem un spectacol de teatru cu aceste poezii ale noastre, ale poeților din Ucraina și ale poeților din România și pentru asta am căutat-o pe regizoarea Luminița Țâcu, propunându-I ca ea să regizeze acest spectacol. Spre marea mea surpriză, ea a fost de acord.

Pe la sfârşitul lui martie i-am trimis manuscrisul, aranjat în ordinea desfășurării evenimentelor, primele fiind poeziile despre întâia zi de război.

S-a aprins și Mihai Fusu și a devenit cel de-al doilea regizor al spectacolului. Iar Petru Hadârcă ne-a permis să-l montăm pe scena Teatrului Național „Mihai Eminescu”. Repetitiile au inceput in aprilie, iar premiera a avut loc pe 9 mai.

Nu au încăput toţi poeții pe care i-am selectat. Mulți au rămas pe dinafară, pentru că nu i-au convins pe cei doi regizori, care au preferat poezii mai directe, poezii de atitudine, poezii protestatare.

Spectacolul se va juca și pe 25 septembrie în cadrul Reuniunii Teatrelor Naționale.

Văzându-l, mi-am dat seama despre ce e. E despre cum niște tineri poeți din Republica Moldova, din România și din Ucraina și-au învins frica de ruși și au vorbit despre acest război. E despre cum acești tineri poeți au redevenit liberi și l-au putut înfrunta pe Putin. E un spectacol despre curaj, demnitate și libertate.

Ei n-o să ne poată învinge niciodată. Asta e tema spectacolului nostru.

Ei niciodată n-o să ne poată învinge.