Visul de a-mi cumpăra o trotinetă mi-a apărut sâmbăta trecută, când am întâlnit-o pe doamna Nadia în oraș. Doamna Nadia mi-a fost profesoară de biologie la școală și are 80 de ani. O hoașcă zbură pe lângă mine pe trotinetă, dar frână la stop, așteptând să se facă verde. Între timp, am ajuns și eu la intersecție și am recunoscut-o. Era doamna Moraru. Doamna Nadia Moraru, fosta mea profesoară de biologie. Nadejda Mihailovna, așa cum îi spuneam pe vremea când îi eram elev. Stătea cu un picior pe trotinetă și cu altul pe asfalt, când am salutat-o. M-a recunoscut  și ea și am mers împreună la un ceai, la restaurantul georgian de peste drum. Nu o mai văzusem de o sută de ani, adică de când terminasem școala în 1985. Acum o întâlneam pentru prima dată. Și unde, și cum? În Chișinău, pe trotinetă.

Doamna Moraru mi-a povestit că, între timp, s-a mutat la Chișinău. Și-a vândut toate proprietățile din Flutura și și-a cumpărat un apartament la Buiucani. Preda biologia la un liceu din centru, iar prin oraș mergea doar pe trotinetă.

- Și acum veniți de la liceu?
- Da.

O priveam cu admirație. Arăta foarte bine pentru vârsta ei. Nu ai fi spus pentru nimic în lume că are optzeci de ani.  Energică, volubilă, descătușată.  Mi-a povestit toată viața ei și m-a asaltat și pe mine cu zeci de întrebări, vrând să afle totul despre mine.

După ce ne-am despărțit, am rămas și eu cu un vis: să-mi cumpăr o trotinetă. Să am și eu o trotinetă, așa ca doamna Moraru, iar, pentru asta, am deschis mobilul și, instantaneu, a început să țopăie pe ecran un anunț despre trotinete. M-a izbit că erau vândute cu douăzeci de euro bucata. Era un chilipir, ce mai încolo și încoace. O pleașcă, să-ți cumperi o trotinetă cu douăzeci de euro. Ieșea că o cumpăram aproape că pe degeaba. Probabil că-s furate, mi-am zis, de asta, sunt așa de ieftine. Am pus însă între paranteze problema morală și am cules numărul unui cont trecut în anunț, pe care am transferat exorbitanta sumă de 20 de euro, după care am vrut să-l sun pe proprietar, dar numărul lui de telefon dispăru de pe ecranul telefonului meu, după cum dispăru și anunțul în cauză. Asta mă alarmă și am intrat în aplicația mea de pe mobil, oarecum îngrijorat. Începu să-mi miroase foarte urât afacerea asta. Înainte să fac transferul ăsta, eu aveam pe card 700 de euro, bani pe care-i primisem din București, de la un concurs literar, unde câștigasem premiul cel mare. Îmi dispăruseră toți banii. Nu mai aveam nici un cent pe card. Am vrut să cumpăr o trotinetă cu douăzeci de euro și am plătit pentru ea 700 de euro. Atunci am înțeles că am fost păcălit ca un guguștiuc.

Doamna Moraru? Să fi fost complice? Da de unde? Ea nu avea nici o treabă cu mașinația asta. Și nici o vină. Nu știa nici cu spatele.

A doua zi am văzut-o din nou prin oraș zburând pe Ștefan cel Mare pe trotinetă, , probabil, la liceuul unde preda biologia. Nu m-a observat și nici eu nu am strigat-o.

Îmi pierise dorința să-mi mai cumpăr trotinetă.