Înainte să iau avionul spre Viena, de unde trebuia să urc într-un alt avion spre Praga, tocmai terminasem să citesc „Scrisori către Dubenka”, de Bohumil Hrabal și visam să merg la „Tigrul de aur”, cafeneaua favorită a scriitorului meu preferat ca să încep lucru la un nou roman al meu, în care voiam să împletesc două istorii, despre cum am reușit să fug de înrolarea în armata sovietică și despre cum un soldat sovietic dezertează în Praga, fugind din tancul cu care intrase în oraş, chiar în timpul invadării Cehiei de către trupele sovietice, iar acest roman voiam să-l întitulez TANCUL ROZ, pentru a mai dezvolta un plan al narațiunii, cel de-al treilea, în care personajul principal să fie marele sculptor și artist visual David Cerny, acel fascinant și curajos creator de metafore ale lumii contemporane, care în 1991 a vopsit în roz tancul sovietic din inima Pragăi, și i-a lipit pe turelă degetul mijlociu ridicat în sus, exprimându-și în acest fel atitudinea faţă de comunism și faţă de ocupația sovietică.

Odată însă ieşit din avionul austriac, și coborând în burta aeroportului din Praga, și oprindu-mă în fața benzii de bagaje, am descoperit lipsa geamantanului meu, în care nevastă-mea îm stivuise haine pentru două luni de zile și din clipa aia toate planurile mele de-a merge chiar din prima seară la „Tigrul de aur”, pentru a începe munca la noul meu roman s-au dus dracului, vorba lui David Cerny.

Oamenii își luau rând pe rând gentile și plecau până banda aia neagră rămase goală și începu să râdă batjocoritor de planurile mele de a mă duce încă din prima seară în restaurantul preferat al lui Hrabal, unde acesta nu mergea doar ca să bea bere, ci și să scrie. Mai fusesem la Praga și știam drumul, dar acum nici vorbă să-l străbat. Acum trebuia să-mi caut bagajul, pentru a-mi scoate din el vreo cămașă ceva, pentru că la Praga era mai frig decât la Chișinău și mie începură să-mi clănțăne dinții. În acele clipe, când am înțeles că geanta mea și-a continuat fără mine zborul prin Europa, probabil, spre Kopenhaga sau spre Berlin, începui să tropăi din picioare ca să mă încălzesc un pic. Nici vorbă să merg la „Tigrul de aur”, era musai să-mi caut valiza.

La mine nu aveam decât două cărți, un caiet, și un pix. Adică aș fi avut pe ce să-mi aștern primele scene din noul meu roman, dar mie nu-mi place să-mi scriu cărțile îmbrăcat în haine murdare. Or, în acele momente eu chiar începusem să put și era musai să-mi găsesc bagajul pentru a mă putea îmbrăca în haine curate, iar dacă asta s-ar fi întâmplat, m-aș fi dus imediat la „Tigrul de aur”, unde își trăise veacul scriind și visând marele Hrabal.

Pentru asta, trebuia s-o găsesc pe Eliska, fata care trebuia să mă întâmpine și să-i explic ce mi s-a întâmplat. Am văzut-o în sala de așteptare, uimită că nu apar. I-am povestit ce mi s-a întâmplat și am coborât împreună în hala de bagaje și fata le-a povestit angajaților aeroportului că mi-am pierdut geamantanul, iar aceştia i-au promis că o să-l caute și cum o să dea de el o să ne sune, așa că putem să mergem liniștiți la hotel că, poate, bagajul meu va ajunge chiar înaintea mea. Dar asta nu s-a întâmplat.

Cei din Viena, unde am schimbat avionul, probabil că, într-adevăr, l-o fi trimis la Kopenhaga, unde și plecau o parte din pasageri.

În total, am așteptat o săptămână până l-au găsit. O săptămână în care am purtat același rând de haine. Când, în sfârșit, mi-a sosit geamantanul cu hainele mele curate, eu deja începusem munca la o altă carte, o carte pe care o urnisem din loc la Chișinău și care m-a prins atât de tare, încât nu mai voiam s-o abandonez pentru nimic în lume. De asta, am și renunţat la proiectul de-a scrie „Tancul roz”.  În plus, am aflat că celebrul tanc nu se mai afla la Praga, ci tocmaai la Muzeul Militar Lešany, iar pentru ajunge acolo trebuia să ies din Praga și să mai merg vreo douăzeci de kilometri.

Două luni de zile cât am stat la Praga, am scris zi de zi la noua mea carte de care m-am îndrăgostit ca acel măgar care și-a văzut chipul în oglindă. Locuiam în casa în care s-a născut Kafka, dar foarte multe dintre paginile acestei cărți le-am scris la „Tigrul de aur”, trădându-l pe Kafka în favoarea lui Hrabal. Noaptea însă Kafka se răzbuna și mă trezea din somn, impunându-mă să rescriu ceea ce am scris ziua la „Tigrul de aur”. Mă trezeam la cele mai inopinante ore, având câteo scenă deja scrisă în cap. Era o carte care, parcă, se scris singură. O scriam chiar și în somn. Ziua însă, la „Tigrul de aur” tăiam ceea ce scriam noaptea, de parcă, prin intermediul meu, Hrabal se războia cu Kafka.

De terminat însă am putut s-o termin. E o carte în care am încercat să-l împac pe Hrabal cu Kafka, preluând ceva din tragismul autorului „Proces”-ului și din umorul negru alcelui care i-a trimis Dudenkăi scrisorile alea zguduitoare. Și din „Tancul roz” ce s-a ales? L-am mai scris, în cele din urmă? Da, l-am scris. L-am scris în această carte, pe care am numit-o ORA CINCI ȘI ȘAPTE MINUTE.

ORA CINCI ȘI ȘAPTE MINUTE ESTE ORA la care tancul roz a ieşit din muzeu și a început să împuște iar,  devenind din nou tancul groazei.

ORA CINCI ȘI ȘAPTE MINUTE mai este și ora la care eu am coborât în vara asta în Praga și am descoperit că mi-a dispărut bagajul.