Pe ușa cafenelei din gara din Kiev s-a strecurat o femeie slabă ca o scândură, ciolănoasă, cu o față împânzită de zbârciuri, cu ochii nedormiți și roșii și cu părul înspicat: făcu un pas, apoi încă unul spre tejghea, după care se opri în fața primei mese, la care stăteau trei soldați, ezitând încotro să se îndrepte, impunându-i pe chelneri sau pe soldați s-o ocolească; cred că avea în jur de cincizeci de ani; stătea pierdută între mesele gri, de parcă voia să-i îmbie pe mușterii să vină la ea. Își rotea implorator ochii prin cafenea, plimbându-i pe fețele oamenilor de la mese.

Nu semăna prin nimic cu Oxana, colega mea de la filologia din Tbilisi, de dragul căreia am venit la Kiev, dar totuși nu știu ce gând tainic îmi șopti că era ea. I-am fluturat din mână.  Mi-a văzut brațul ridicat în aer și s-a îndreptat spre mine. Ne-am întâlnit în mijlocul acelei cafenele pe jumătate pustii din gara centrală din Kiev și ne-am îmbrățișat. Între două mese la care stăteau soldați, care în loc de arme aveau cârje. Doi dintre ei- mi-au povestit asta- fuseseră răniți în Bahmut.

O strângeam la piept pe o femeie care nu semăna deloc cu Oxana, dar era ea.

Mi-am descheiat fermoarul de la geacă și m-am așezat în fața ei. Un chelner ne-a adus două cafele.

 Minutele se scurgeau vijelios și noi ne uitam unul la altul fără să ne spunem nimic. La început, i-am recunoscut ochii. Ochii ăia surâzători cu care mă privea străina din fața mea erau ochii colegei mele de grupă din Tbilisi. Apoi i-am recunoscut nasul, fruntea, pomeții obrajilor, bărbia, gâtul. 

Ca un fluture eliberându-se din zalele omizii, se eliberă și ea de armura timpului. Femeia aia străină deveni brusc Oxana. Oxana de cândva.

În clipa aia am căzut înapoi pe scaun după o călătorie în timp și am început să o întreb ce mai face.

Andriy, soțul ei, abandonase jurnalismul și s-a înrolat în armată ca să-și apere Patria. Acum comanda un regiment în Bahmut. Zorana, fata lor, fusese ucisă de o schijă în timpul bombardamentului de revelion. Oxana lucra asistentă într-un spital. Renunțase și ea la jurnalistică pentru a-i putea ajuta pe răniți. Până la război moderase o emisiune de cultură la televiziunea națională.

Ochii ei erau nedormiții și roșii, încercănați,  și foarte triști. Plângea, apoi râdea, după care iar plângea.

I-am înmânat cartea cu poeziile ei traduse de mine în română. Poeziile ei de după  24 februarie.  I-a sunat telefonul. Soacra ei o ruga să se întoarcă acasă și s-o ajute. S-a urcat pe un scaun ca să șteargă praful de pe dulap, a căzut și și-a rupt o mână.

Am condus-o în piațeta din fața gării, de unde a luat un taxi, promițându-i că o să vin și duminica viitoare s-o văd. M-am întors în cafenea.  Brusc, am auzit mugetul sirenelor și toți oamenii din local au ieșit în fugă afară, mai puțin soldații cu cârje. Ei au rămas. Am alergat și eu afară. Oamenii se scurgeau pe scările unui adăpost de sub un magazin. Am coborât și eu scările.

Când am ieșit de acolo, am simțit că ceva nu e în regulă cu mine. Abia în oglinda vagonului am văzut ce. Albisem tot.

Trenul se dezlipi de peron și se porni spre Chișinău. Dinții încă îmi mai clănțăneau în gură. Eu am stat doar câteva ore în Kiev, dar Oxana trăiește aici zi de zi, m-am gândit. M-am jurat că o să revin înapoi duminica viitoare.