Cel care stătea la o masă cu o femeie foarte frumoasă și cu o bere în față era cel pe care nu aș fi vrut să-l întâlnesc în acele clipe acolo pentru nimic în lume. Mă luă cu rece în spate și, instantaneu, m-am sculat în picioare, lăsându-mi pizza mâncată pe jumătate în farfurie, și o sută de lei pe masă, și m-am fofilat spre ieșire, gândindu-mă, important e să nu mă vadă. Cu picioare ca de vată mă furișam spre ușă rugându-mă să nu mă zărească. Dar fostul meu coleg de grupă de la filologie mă strigă chiar în clipa când apucai clanța cu mâna și o trăgeam în jos și eu, vrând-nevrând, mi-am întors capul spre el, simulând mirarea și bucuria. Cu mâinile desfăcute în părți, el veni spre mine zâmbindu-mi larg. Era un zâmbet tăios ca o lamă de cuțit. Mă îmbrățișă atât de tare că-mi trosniră oasele și-mi zise.

- Tu ești, Dudule, ce noroc să te văd! Vino cu noi la masă.

M-am târât după el și m-am așezat pe un scaun pe care mi l-a indicat Gagarin cu senzația că acel scaun nu ar fi avut picioare.

Nu l-am mai văzut de vreo zece ani dacă nu și mai bine, iar ultima oară când l-am văzut tovarășii săi din banda lui Micu încă se mai plimbau liber prin Chișinău și prin cafeneaua Livada din Stăuceni unde ne văzusem atunci ca să-mi ceară să-I scriu lucrarea de diplomă a surorei sale, Liluța, măritată cu un camarad de-al său din clica lor. A doua zi Micu și cei mai mulți interlopi și clocari de-ai lor fură săltați de poliție. Gagarin reuși însă să spele putina, în Portugalia, în ultima clipă. Ce-I drept, e drept, eu i-am scris lucrarea sorei sale. O lucrare despre fenomenologie. Fenomenologia în literatură. I-am predat-o și ea a primit zece. Dar a doua zi după absolvire fu arestată și ea.

- Măi, Dudule, îmi spuse el. Tu i-ai făcut lucrarea sorei mele și noi nu ți-am mulțumit pentru asta și cred că știi de ce.

- Da, știu. Dar Liluței i-au dat drumul din pușcărie?

- Da, zilele astea și a plecat afară.

- Bine a făcut.

- Noi însă n-am uitat de lucrarea aia și vrem să te plătim pentru ea. Cât îți datorăm?

- Nimic.

- Nu fi modest, și spune-mi cât.

- Cât vreți voi.

- Bine, încuviință Gagarin. Hai să ne vedem mâine, că azi nu am niciun verzișor la mine.

- Hai.

- Unde?

- Unde spui tu.

- Tot aici?

- Bine, i-am spus eu și m-am grăbit să mă car, contrariat că voia să mă plătească pentru o lucrare de diplomă făcută cu zece ani în urmă pentru sora lui, Liluța, care a stat zece ani la mititica. La ce-I trebuise ei să termine facultatea, chiar nu înțelegeam. Da lui? Ah da, parcă ăsta fusese visul mamei lor: să-i vadă măcar pe ei cu studii superioare, odată ce ea nu a reușit să intre la facultate. Ei își iubeau mama, asta o știam sigur, fiindcă ea-I crescuse singură, soțul lăsând-o pentru alta cu doi copii de țâță în brațe. Gagarin o iubea doar pe mama sa și mai mult pe nimeni. Pe restul îi ura. Iar de când intrase în clica lui Micu umbla cu un pistol în buzunar și pe mulți îi trimisese pe lumea cealaltă.

De asta nu-mi trebuiau mie banii lor pentru lucrarea aia de diplomă. M-aș fi lipsit cu dragă inimă  de ei numai ca să nu-l mai văd niciodată. Dar nu puteam să nu vin mâine, fiindcă asta ar fi însemnat să-l supăr, iar când Gagarin se supăra făcea ca trenul, dacă nu și mai rău. Așa că am venit și a doua zi în barul în care l-am văzut ieri, dar el nu veni. L-am așteptat tocmai o oră și el nu sosi.

Doar seara am aflat la televizor că SIS-ul a arestat trei interlopi puși de Platon să fileze un judecător de la Curtea de Apel, iar unul dintre cei trei era și Gagarin și eu am înțeles de ce nu a venit să ne vedem în pizzeria Saturn.

Și am mai înțeles un lucru că banii pentru lucrarea aia de diplomă nu o să mi-i mai plătească niciodată și asta m-am bucurat foarte tare.

Notă: Acest text este o proză și trebuie receptat în această cheie.