Eram la muzicianul Viorel Burlacu în studio și-i mărturiseam că m-a izbit povestea sa de pe FB din dimineața asta despre o oarbă din Rezina pe care el, împreună cu medicul Alexei Păluță, au ajutat-o să-și recapete vederea, dar când aceasta a reînceput să vadă, statul i-a retras pensia de invaliditate și ea s-a trezit fără nicio lețcaie, neavând cu ce să-și plătească lumina sau apa sau cu ce să-și cumpere o pâine, ceea ce o aruncă într-o cumplită deznădejde, și o făcu să se îndoiască de faptul că a făcut bine că s-a operat, și că nu a rămas și acum oarbă.

În postarea sa, Viorel povestea cum femeia regreta că s-a făcut sănătoasă  și se întreba: Oare în Republica Moldova nu e mai bine să fii oarbă? Sau poate că întrebarea asta nu era a ei, ci a lui Viorel. Da, da, era a lui. Mi-a mărturisit-o chiar muzicianul în studioul său de la etajul patru, capitonat în negru, din sediul Direcției de Cultură de pe strada  București, când se ridică în picioare și merse să deschidă în lături ușa din spatele nostru și fereastra din fața noastră, pentru că aerul devenise irespirabil că se întrebase când a auzit că oarba din Rezina care-și recăpătase vederea a ajuns în plop: „Oare în Republica Moldova nu e mai bine să fii oarbă?”

Da, da, după ce se vindecă, femeia aceea din Rezina descoperi că statul i-a întors spatele și că nu o mai interesa soarta ei și ea începu să-și mănânce degetele că s-a operat.

- Și cum o cheamă?

- Ana.

- Și cum ați dat de ea?

- A sunat ea la o emisiune a Zinaidei Izbaș de la Radio Moldova. Zina mi-a vorbit de ea.

- Și cine a plătit operația?

- Alexei Păluță.

- Da unde a fost operată?

- La București.

- De ambii ochi?

- Nu, deocamdată, doar de unul. De ochiul drept, mi-a mai povestit Viorel când am ieșit pe coridor și el și-a aprins o țigară și a slobozit rotocoale de fum în jurul nostru.

- Știi, i-am zis eu, împrăștiind fumul cu mâna ca să-l văd mai bine, aș vrea să scriu și eu o povestire despre oarba din Rezina, pe care statul i-a dat drumul din brațe când și-a recăpătat vederea sau, altfel spus, a lăsat-o singură să înoate spre mal, deși ea nu știe să înoate.

- Scrie-o, a dat din cap Viorel.

- O s-o scriu.

- Dar despre ce o să fie povestirea ta?

- Încă nu știu.

-  Probabil, despre o femeie care crede că în Republica Moldova e mai bine să fii oarbă decât sănătoasă.

- Poate.

- Da, sigur, despre asta ar trebui să fie.

- Istoria ei m-a lăsat tablou.

- Și pe mine, mi s-a destăinuit faimosul muzician.

- Cred că am s-o dezvolt.

- Să mi-o arăți și mie după ce ai s-o termini.

- Neapărat, i-am promis eu și am plecat ca să scriu povestirea – propria mea povestire – despre oarba din Rezina.

În povestirea mea, tanti Ana plânge când brusc începe să-l vadă pe medicul pe care până atunci doar îl auzise. Așa mi-am început eu povestirea pe terasa de la Bonjur Cafe din inima parcului Ștefan cel Mare, după ce mi-am comandat o cafea americană. Era o povestire inspirată din istoria oarbei din Rezina, pe care o relatase în această dimineață Viorel Burlacu pe FB.

Trecuse trei zile după operație și pe tanti Ana au externat-o și ea a ieșit în stradă și acolo a apucat-o panica uitându-se la mașinile care circulau prin fața ei. Parcă erau prea multe și oare care dintre ele ar fi putut fi a lui Viorel? Nu-și dădea seama. Închise ochii și frica îi dispăru, dar nu putu să stea prea mult cu ochii închiși, și-i deschise din nou. Spre ea venea un domn slab, scund, cu o față ovală și râzătoare și ea se gândi că acesta ar trebui să fie Viorel. Într-adevăr, el era. Își dădu seama de asta imediat cum îi auzi vocea.

Viorel o duse cu mașina până în fața casei ei din Rezina și ea pe tot parcursul drumului se minuna de clădirile din București pe care le vedea pentru prima dată în viață sau de copacii pe lângă care treceau. Realiză că uitase cum arată o salcie sau cum apune soarele și-l rugase pe Viorel de mai multe ori să oprească pentru a privi asfințitul sau crengile arborilor șiroind spre pământ.

În fața porții ei, Viorel frână din nou și-i spuse, arătând cu mâna spre casa din fundul curții.

- Aici trăiți dumneavoastră.

- Aici? îl întrebă ea neîncrezătoare.

- Da, asta-i casa dumneavoastră.

- Asta? îl întrebă din nou femeia și se holbă la casa veche, din fața lor.

Închise ochii și pipăi poarta și o recunoscu și începu să plângă, pentru că, dacă nu i-ar fi spus Viorel că asta e casa ei, ar fi putut trece mai departe. Stătea cu ochii închiși și pipăia poarta. Așa e. Asta era poarta ei. Și-i deschise din nou și se uită cu lăcomie la casa ei, privindu-i cercetător fiecare colțișor și se îngrozi când văzu că pereții ei erau coșcoviți și umflați, iar ferestrele putrede. Cât a fost oarbă, nu a știut că scumpa lor casă s-a hodorogit atât de rău. Nu știa că e gata să se prăbușească, iar Vasile nu i-a spus nimic. Și-a închis din nou ochii și s-a liniștit.

Viorel îi zise că va trece mâine și plecă, dar o rugă să-l telefoneze, oricând va avea nevoie de ceva.

Soțul ei ieși din casă și se îmbrățișară, și când auzi că Viorel a plecat, o certă că nu l-a oprit și pe el, fiindcă el îi aștepta cu masa întinsă. Ea intră și văzu că pe masă erau trei farfurii. A treia pentru Viorel.

Se așezară față în față. Ana îl privea pe Vasile și descoperi că acesta era complet încărunțit. Până și barba i se înspicase cu totul și arăta atât de obosit. Cât a fost oarbă, nu știuse asta. Îi pipăia zilnic fața sau părul, dar degetele nu i-au spus că el a albit cu totul și că e varză.

Își puse mâinile la ochi și începu să plângă. El o liniști și ea se calmă și continuă să mănânce, însă se întrebă, dar oare eu cum arăt? Pentru a afla asta, ar fi trebuit să se uite în oglindă.  Oglinda era în baie. Merse la baie, cu capul întors într-o parte. Se temea să se uite în oglindă. Până la urmă, curiozitatea se dovedi a fi mai puternică. Scoase un strigăt cumplit.

- Ce este? Ce s-a întâmplat? deschise Vasile speriat ușa.

- Oare asta sunt eu? ticăi Ana cu degetul în oglindă. Asta sunt eu?

Încărunțise și ea la fel de tare ca Vasile că cu greu se recunoscu în femeia cu părul înzăpezit din fața ei.

- Hai să mâncăm. Hai mai bine să terminăm de mâncat, o trase de mână Vasile spre bucătărie.

Trecu o lună. Veni și ziua când ea urma să-și primească pensia și se duse la poștă. Nu mai aveau nici un ban în casă. Nu mai aveau bani nici măcar de pâine. Femeia din spatele ghișeului o informă cu o voce de gheață că, dat fiind faptul că și-a recăpătat vederea, statul îi retrase pensia. Ceea ce nu ar fi aflat în urmă cu două luni, pe când încă mai era oarbă, află acum. Văzu că poștărița zâmbea galben în colțul buzelor. Zâmbea disprețuitor și se întrebă dacă ea nu zâmbise permanent așa. Ana ieși din poștă distrusă.

Nu mai aveau bani nici măcar de pâine și nu știa ce să facă mai departe. Adică știa. Ar fi trebuit să se angajeze undeva. Dar unde? Căutase. Căutase și nu găsise nicăieri. Nimeni nu voia s-o ia la lucru.

Oare nu era mai bine să fi rămas și acum oarbă? Începu să-i pară rău că s-a operat. De rău, de bine, măcar avea o pensie, dar acum nu avea niciun venit și nu știa cum să se descurce mai departe. Îl sună pe Viorel.

- Pot să stau și eu la masa dumneavoastră? mă întrebă o femeie borțoasă, cu o înghețată în mână.

- Da, vă rog, cum să nu. Poftim, așezați-vă, am invitat-o eu și mi-am ridicat capul din caiet, dar după ce femeia se așeză, am simțit că nu voi mai putea scrie nimic mai departe despre oarba din Rezina. Inspirația mă părăsi. Nu voiam însă să plec din cafenea fără să-mi termin povestirea despre tanti Ana din Rezina care începu să regrete că nu mai e oarbă. Mă uitam tâmp la foaia albă din fața mea și mă întrebam, dar oare care va fi soarta ei de mai departe? Știindu-l pe Viorel, la sigur că o s-o ajute cu bani. Da, da, o s-o ajute. O s-o ajute atât luna asta, cât și luna viitoare, până ea își va găsi un loc de muncă.  Dar dacă nu-și va găsi? La sigur că, la un moment, se va angaja și ea undeva și atunci  își va opera și celălalt ochi. Dar dacă nu se va descurca la noul loc de muncă și va fi măturată de acolo, oare nu va regreta toată viața că și-a recăpătat vederea? Eh, da poate va da peste un angajator foarte omenos, care va fi foarte bun cu ea. Crezi că mai sunt oameni de ăștia? Și de ce n-ar fi?

Eu mă holbam la foaia albă din caiet și îmi ziceam, că eu îmi puteam imagina multe, dar de unde pot fi sigur că exact la fel se va întâmpla și în realitate. O să-l sun pe Viorel și o să-l rog să mă ia și pe mine la tanti Ana atunci când se va duce s-o viziteze acasă la ea, la Rezina, și am să încerc s-o ajut și eu cu ceva, cu toate că nu știu cu ce, dar am să încerc mi-am spus și am închis caietul.

Am închis caietul și m-am gândit oare tanti Ana va regreta toată viața că și-a recăpătat vederea sau, la un moment dat, lucrul acesta o s-o bucure.