Cu toate că ar fi trebuit deja să-mi termin proza despre cum tatăl meu a fost ucis în războiul ruso-moldovenesc din 1992, eu nu am ajuns nici măcar la jumătatea ei, fiindcă mi-au înghețat degetele. Mă ridic în picioare și încerc să mi le încălzesc. Mi le frec unele de altele, până simt cum mi se înviorează. Obosesc. 

Sunt înghețat, însă n-am încotro, mort-copt, dar  proza asta trebuie s-o scriu. Mi-a cerut-o șeful meu de la site și eu i-am promis că i-o dau.  Bat iar cu degetele în taste. Literele apar pe ecran și formează cuvinte. Propozițiile se întind ca un fular de-a latul paginii. Un fular, da, de un fular aș avea nevoie acum. Să-mi înfășor gâtul, ca să mă protejez de frig.

Abandonez proza despre tatăl meu și mă duc în vestibul, după un fular. Îl iau din cuier și mă întorc în camera tatei, care a devenit cabinetul meu, după moartea sa năprasnică. Acolo unde se afla televizorul la care se uita zile întregi, am pus biroul meu. Mă așez din nou în fața compului. Mai am o oră până să predau proza și eu de abia de-am ajuns la jumătatea ei. Tata nici măcar nu a trecut Nistru. E încă în camionul care gonește spre Vadul lui Vodă. Bate un vânt rece ca gheața și el își trage chipul pe ochi.

Mi-e frig și nu pot să scriu cum se simțea el în acel camion descoperit. Nu știu cum să mă încălzesc. Ba da, știu, o să-mi îndes căciulița pe cap. Mă scol și mă duc în dormitor, după căciuliță. O iau de pe un raft și mi-o pun în cap. Revin la birou. Deschid iar proza despre tatăl meu. Apăs tastele. Tata ajunge în Coșnița. Narațiunea avansează, când mă sună șeful meu și îmi cere să-i trimit proza. Îl rog să mă mai paseze o oră.

- Doar o oră și nu mai mult, cedează el.

- Bine, ne-am înțeles, îi promit eu și închid telefonul.

Nu pot însă să scriu pentru că mi-e frig. Chiar și cu fularul la gât sau căciulița în cap, tremur de frig. Merg după geacă.

Acum mi-e frig la picioare, iar mie când mi-e frig la picioare, nu pot scrie proză, mai ales despre cum a fost omorât tatăl meu în războiul ruso-moldovenesc din 1992.

Tălpile mi-au înghețat. Scot din dulap două perechi de ciorapi de lână. Mi-i trag pe picioare și mă  pun iar pe scris. De abia coboară tata în tranșee, că sar în picioare. Știu ce ar trebui să fac ca să nu-mi mai fie frig. Să mă încalț în bocanci. Mă duc în antreu, unde mă încalț cu o pereche de bocanci negri, proaspăt văcsuiți, îmblăniți și revin să-mi termin proza.

Acum e bine. Acum pot scrie. Atât de tare aș vrea să-l las în viață pe tatăl meu, să rămână în viață măcar în proza mea, dar știu că asta nu se poate.  Soldatul rus, oricum, trebuie să apară și să apese pe trăgaci, așa cum s-a întâmplat și în realitate. Eu amân clipa asta  cât pot de mult și îl las pe tata să-și aprindă o țigară. Șeful meu îmi dă un țâr și îmi cere proza. Soldatul rus își duce arma la ochi și mie brusc mi se face din nou frig. Acum nu știu ce m-ar mai putea încălzi.