Slava ne saluta cu vârful degetelor duse la tâmplă, în timp ce traversa grăbit curtea, îmbrăcat într-o giacă nouă. De regulă, nu ne ocolea niciodată și se îndrepta glonț spre noi, încă de departe, pentru a ne tapa de bani. Nu lucra nicăieri și era mereu nebăut și nemâncat.  Acum însă a mers mai departe, stârnindu-mi stupoarea.

- Oare o fi găsit, Slava, vreo comoară în vreo pubelă de gunoi? l-am întrebat eu pe Orlovschi, un fost căpitan din armata națională care îmi purta o mare considerație după ce l-am cărat de câteva ori acasă beat mort.

- Cum, nu știi?

- Ce să știu?

- Slava lucrează.

- Slava?

- Da.

- Unde?

- Face angajări pentru o companie de construcții din Transnistria.

Eram uimit. O companie de construcție din Transnistria angajează muncitori din Chișinău. Asta mi se părea neverosimil. Cum neverosimil mi se părea și faptul că Slava lucrează. El, care toată viața sa de până la douăzeci și cinci de ani a trăit din banii mamei și ale bunicilor sale sau ale cunoscuților, acum robotea și el undeva. Nu puteam crede asta.

- Să știi că mi-a propus și mie. Mi-a zis că grăunțele pe care mi le-a împrumutat de-a lungul timpului nu mi le poate da înapoi, dar mă poate lua și pe mine în Transnistria.

- Dar tu nu ai pensie?

- Am.

- Și nu-ți ajunge?

- Nu.

- Dar până mai ieri parcă îți ajungea.

- Nu vezi că se scumpește totul în jur?

- Văd.

- Și te duci?

- Da.

- Dar știi să dai cu mistria?

- Mare scofală.

- Și plătesc bine?

- Foarte bine.

- O mie de euro?

- Mai mult.

- Cât atunci?

- O mie cinci sute.

- De euro?

- Da.

- Nu mă înnebuni.

- Dacă-ți spun.

- Atunci merg și eu cu voi.

- Dar tu nu ai un job aici?

- Am. Dar nu-i așa de bine plătit. Când plecați?

- Diseară.

- Hai să-l sun pe Slava să mă ia și pe mine!

L-am sunat, dar nu-mi răspunse la telefon.

- Vrei să te duc la oficiul lui?

- Du-mă, am primit eu și am urcat în mașina căpitanului. Am mers undeva la Durlești, într-o vilă cu câteva etaje din inima pădurii. Era o vilă care se închiria. Costa însă al dracului de scump și eu mă întrebam oare antreprenorul acela din Transnistria să fie atât de bogat? Parcă nu credeam, dar mai știi. Înseamnă că e legat cu cei de la Șerif, mi-am zis eu și am coborât din mașină . Curtea chiftea de tineri rași în cap. Care dispăreau unul după altul în burta clădirii. Am vrut să intrăm și noi după ei și o namilă tatuată ne opri întrebându-mă pe cine căutăm.

- Pe Slava. Putem intra?

- Nu. Intră doar cei pe care-i chemăm noi. Așteptați în stradă.

Am  traversat mulțimea de tineri tunși zero, cu căutături răutăcioase, și am ieșit în stradă, unde l-am sunat pe Slava și nu mi-a răspuns.

- Ia sună-l tu, căpitane, că poate ție o să-ți răspundă!

Într-adevăr, căpitanului i-a răspuns și a ieșit afară.

- Luați-mă și pe mine cu voi, i-am zis eu pieptiș.

- Unde?

- În Transnistria.

- Și ce să faci acolo?

- Să car mortarul, să tencuiesc pereții, să…, ce știu eu.

- Tu i-ai povestit? îl întrebă Slava pe căpitan.

- Da, confirmă bărbatul.

- Du-l mai repede de aici, strigă Slava, de ce mi-ai adus limba asta aici? Ia-l de aici cât nu l-a văzut șefu. Norocul tău e că te-ai purtat mereu frumos cu mine, altfel, într-adevăr, te luam cu noi, îmi mai zise el și dispăru în burta clădirii.

Căpitanul mă împinse în caroserie și scoase mașina de acolo. În spatele nostru răsunară niște împușcături și cineva înjură.

Căpitanului îi tremurau mâinile și se uita speriat înapoi.  M-am uitat și eu și abia atunci am văzut că toți tinerii ăia urcau într-un autobuz vopsit în culorile Federației Ruse.  Deja îmi picase fisa ce se întâmpla și l-am probozit pe căpitan că mi-a ascuns adevărul. Zicea că uitase să-mi spună.  Nu l-am crezut. Probabil, la mijloc era altceva.

- Și tinerii ăia o să fie înrolați în armata rusă?

- Da.

- Asta înseamnă răpire de persoane.

- Da. Dar vor fi plătiți regește.

- Pentru ce?

- Pentru a lupta în Ucraina.

- Și tu știai asta și nu mi-ai spus?!

- Nu eu eram dator să-ți spun, ci Slava. Dar el n-a vrut să te ia. Oare de ce?

- De unde vrei să știu eu.

- Iar din cauza ta, cred că n-o să mă ia nici pe mine.

- Și îți pare rău?

- Doar de bani, însă n-aș fi vrut să lupt.

- Și atunci de ce ai acceptat?

- Din cauza banilor. De-ai ști câte datorii am.

- Dar eu pentru prima dată în viață mă bucur că nu voi câștiga o mie cinci sute de euro pe lună, i-am spus și am surâs fericit.

Ne-am dat jos din mașină și am mai schimbat câteva cuvinte în curte. Știam că el, oricum, va pleca în Transnistria. Probabil, diseară.  Cu următorul contingent. De asta, nu se întristase prea tare.

------------------------------------------------------------------------------------

NOTA AUTORULUI: Acest text este o proză și trebuie citit în această cheie.