Alexandru Tănase // Capitularea constituțională mascată în trei pași

Această tăcere nu reflectă doar o lipsă de interes, ci semnalează o criză profundă de memorie instituțională și civică — o fisură gravă în coerența identitară a Republicii Moldova și în capacitatea sa de a-și defini direcția strategică.

Puțini își mai amintesc, din păcate, că odată cu venirea la putere a Partidului Comuniștilor în 2001 a fost lansat un amplu proiect de restaurație simbolică și ideologică, care a vizat reperele fundamentale ale statului moldovean. Constituția, drapelul de stat, imnul național, denumirea limbii, chiar și Ziua Independenței – toate au fost, pe rând, supuse tentativei de rescriere, resemnificare sau substituire.

Sub regimul Voronin, secondat de ideologul său Mark Tkaciuk (astăzi, se reinventează sub flamura electorală „pro-europeană” a formațiunii Alternativa), s-au constituit grupuri de lucru pentru modificarea imnului, s-a promovat agresiv narativul „limbii moldovenești”, „Ziua Independenței” a fost înlocuită în discursul oficial cu „Ziua Republicii”, iar sensul Constituției a fost reinterpretat într-o cheie anti-europeană, anti-identitară, aproape revanșardă.

Și mai puțini își amintesc tentativa de a înlocui chiar drapelul național – tricolorul – cu un steag în albastru și roșu, culorile dominante ale Federației Ruse, peste care fusese aplicată o emblemă cu un cap de vacă (cu pretenție de bour). Sub pretextul reabilitării simbolicii „lui Ștefan cel Mare”, se pregătea, în realitate, o veritabilă asasinare ritualică a proiectului politic numit Republica Moldova, așa cum fusese acesta conceput de părinții fondatori și consacrat în Declarația de Independență din 1991. Nu era vorba despre o simplă ajustare estetică a simbolurilor statului, ci despre o operațiune deliberată de demantelare a identității constituționale moderne.

Un alt episod, aproape uitat, dar de o gravitate majoră, privește intenția de abandonare a actualei Constituții și redactarea unei noi legi fundamentale, concepută în laboratoarele ideologice de la Tiraspol, sub patronajul politic al președintelui Voronin și coordonarea discretă, dar fermă, a consilierului său Mark Tkaciuk.

Așa-numita „nouă constituție” edictată la Moscova nu era altceva decât o capitulare constituțională mascată. Regimul de ocupație de la Tiraspol urma să primească un drept de veto asupra deciziilor luate la Chișinău, iar prezența militară rusă ar fi fost nu doar tolerată, ci legalizată și permanentizată. În esență, acesta era adevăratul conținut al planului Kozak: un proiect gândit de Federația Rusă pentru a submina ireversibil suveranitatea Republicii Moldova, sub pretextul unei „reunificări pașnice” a celor două maluri ale Nistrului.

Cine au fost adevărații autori ai Memorandumului Kozak?

Pentru a înțelege cu adevărat natura Memorandumului Kozak și mizele geopolitice din spatele său, este esențial să lămurim paternitatea documentului. În ciuda numelui pe care îl poartă, Memorandumul nu a fost redactat, în mod substanțial, de Dmitri Kozak – emisarul special al Kremlinului pentru Transnistria – ci doar parafat formal sub coordonarea sa.

Potrivit lui Valeri Demidețki, fost șef al agenției TASS în Republica Moldova și personaj bine conectat la rețelele de influență ale Federației Ruse:

„…așa-numitul Memorandum Kozak a fost scris în proporție de 80% de două persoane: ministrul de externe al regimului de la Tiraspol, Valeri Lițkai, și consilierul președintelui Republicii Moldova, Mark Tkaciuk. Restul de 20% a fost completat ulterior de Vadim Mișin, deputat din partea Partidului Comuniștilor, și de Vasile Șova, ministrul reintegrării, pentru a ‘coafa’ documentul în raport cu legislația moldovenească.”

Declarația acestuia a fost făcută în cadrul unei emisiuni difuzate de „NTV-Moldova”, preluată ulterior de portalul Noi.md – ambele surse afiliate cercurilor pro-ruse.

Această clarificare este esențială: ceea ce s-a prezentat opiniei publice drept un „memorandum de reglementare” era, în realitate, un produs intelectual al tandemului Tkaciuk–Lițkai, ambii aflați sub controlul serviciilor speciale rusești.

Astfel, Chișinăul controlat de Partidul Comuniștilor și Tiraspolul fidel serviciilor speciale ruse au elaborat un plan care prevedea, în esență, dizolvarea Republicii Moldova ca stat suveran, printr-o „federalizare” concepută deliberat pentru a o face imposibil de guvernat.

Așa-zisa soluție de compromis era, în realitate, o capitulare constituțională. Un plan de lichidare a statului Republica Moldova sub aparența unei reglementări pașnice. Dacă ar fi fost acceptat, el ar fi instituit un regim politic în care nicio decizie majoră nu ar fi putut fi luată la Chișinău fără consimțământul Tiraspolului, iar trupele ruse ar fi primit statut legal și prezență permanentă pe teritoriul țării.

În realitate, Memorandumul Kozak a fost o formă mascată de inginerie constituțională, menită să substituie principiile suveranității statale cu un mecanism de control extern, disimulat sub retorica unei false „reunificări naționale”. Iar autorii săi – Tkaciuk, Lițkai, Mișin și Șova – nu erau funcționari neutri, ci vectori ideologici ai unui proiect strategic rusesc de dominare a Republicii Moldova.

După cum spuneam mai sus, un element-cheie al planului Kozak – și, implicit, al proiectului Tkaciuk – era anularea actualei Constituții a Republicii Moldova. Nu este vorba despre o interpretare juridică tendențioasă, ci despre o intenție formulată explicit chiar de autorul planului. Într-o intervenție televizată la postul RTR-Moldova, Mark Tkaciuk declara fără echivoc:

„Transnistria nu se îndrepta spre noi pentru a trăi potrivit Constituției Republicii Moldova, adoptată în 1994. Și nici noi nu ne îndreptam spre Transnistria pentru ca, după cum spun unii, să ‘transnistrizăm’ sistemul nostru politic și economic. Ne-am apropiat unii de alții pentru a crea o nouă Constituție, un nou cadru legal, noi condiții, pentru a face o resetare totală, o refondare a țării, pentru a ne rupe de experiența negativă a existenței separate”.

Aceasta nu este doar o simplă confesiune ideologică, ci o probă directă și incontestabilă a adevăratului scop urmărit de Memorandumul Kozak: înlocuirea proiectului constituțional al Republicii Moldova cu un model impus din afara granițelor, construit pe o altă suveranitate, loial față de alte interese, cu o agendă profund străină de valorile naționale și cele democratice ale statului moldovean.

Declarația lui Tkaciuk este, poate, cea mai limpede auto-demascare a acestui proiect: nu era vorba despre o reglementare a conflictului transnistrean, ci despre o „resetare” a statului moldovean – prin abandonarea totală a ordinii constituționale adoptate democratic și, în esență, prin anularea simbolică și juridică a Declarației de Independență din 1991.

Faptul că autorul acestor idei revine astăzi în prim-planul politic, rebranduit drept „pro-european” și promovat de o parte a presei care se pretinde independentă, nu este doar o farsă tragică – este simptomul unei profunde crize de memorie colectivă și de discernământ civic.

O democrație europeană nu poate fi construită pe uitare strategică și pe reciclarea celor care, fie și ideologic, au complotat împotriva existenței statului Republica Moldova. Să legitimezi astfel de figuri înseamnă să trivializezi istoria, să relativizezi suveranitatea și să sabotezi viitorul.

Vladimir Putin afirma recent, fără echivoc: „Там, где ступает нога русского солдата, то — наше” – „Acolo unde pășește cizma soldatului rus, aceea este țara noastră.”

Această formulare cinică nu este doar expresia brutală a doctrinei neo-imperiale a Moscovei, ci și cheia de interpretare a comportamentului său în spațiul post-sovietic. Atunci când Rusia își propune subordonarea sau anexarea unui stat, nu renunță niciodată la acel obiectiv. Își adaptează metodele, își schimbă instrumentele locale, își rafinează strategiile de camuflaj – dar scopul final rămâne același.

În cazul Republicii Moldova, acest obiectiv este limpede: lichidarea identității constituționale, europene și românești a statului Republica Moldova, înlocuirea lor cu un surogat valoric ce are la bază logica dominației rusești. Aceasta este, de fapt, ținta esențială a proiectului de „transnistrizare” promovat de Moscova prin agenții săi de influență de la Chișinău și Tiraspol.

De fapt, Tkaciuk și Voronin au orchestrat un vast proiect de substituire identitară: înlocuirea rădăcinilor românești ale basarabenilor cu o construcție artificială, moștenită din ideologia RASSM. A fost o operațiune de inginerie simbolică, culturală și juridică, menită să-i smulgă pe românii din Basarabia din spațiul lor firesc – românesc și european – și să-i reangajeze într-o zonă de influență post-sovietică, controlată direct de Kremlin.

Aceste tentative nu au fost abandonate nici astăzi și, cel mai probabil, nu vor fi niciodată. Ele revin ciclic, cu fețe noi și ambalaje politice tot mai sofisticate, dar cu aceeași esență: lichidarea identității constituționale actuale a Republicii Moldova, vulnerabilizarea controlată a acestui teritoriu și ancorarea sa într-o zonă de influență rusească, care ar pregăti terenul pentru o eventuală anexare formală.

În acest context, la sfârșitul anului trecut, a fost anunțată crearea unei așa-zise asociații obștești, intitulată „Другая Молдова – O altă Moldovă”. În realitate, aceasta nu este decât o structură reciclată de cadre sovietice, reambalată în haine pseudo-civice, dar activă de decenii ca agentură de influență a Federației Ruse în Republica Moldova.

Componența grupului este, în sine, un semnal de alarmă. Îi regăsim pe Ion Guțu – fost secretar pe ideologie al PCRM și ex-viceprim-ministru, Valeri Demidețki – agent de influență rusă și reprezentant al TASS în Moldova, Iurie Muntean – fost deputat comunist și, în mod grotesc, actual candidat „pro-european” pe lista partidului „Alternativa”, Alexandru Muravschi – fost vicepremier în guvernul agrar, și Victor Stepaniuc – românofob notoriu și fost deputat comunist. Fondatorii nu se feresc să recunoască faptul că „toți au fost, la diferite etape, direct și activ implicați în procesul de soluționare a problemei transnistrene” – adică actori care, ani de zile, au elaborat, promovat și susținut proiecte de federalizare a Republicii Moldova și de legalizare a prezenței militare ruse pe teritoriul său.

Simpla reapariție a unor personaje precum Iurie Muntean –mâna dreaptă a lui Mark Tkaciuk, arhitectul Memorandumului Kozak – reambalat astăzi în straie pseudo-civice, demonstrează limpede un lucru: rețelele restaurației rusești nu au fost niciodată demontate. Ele doar au schimbat costumele. Se reactivează ciclic, se camuflează strategic și pregătesc, din umbră, următorul asalt simbolic, instituțional și geopolitic asupra Republicii Moldova.

Această nouă structură de influență numită „Другая Молдова – O altă Moldovă” a prezentat, la finele lunii iunie, o „concepție de reintegrare a regiunii transnistrene” sub titlul Moldova Unită – Объединённая Молдова. Dincolo de denumirea inofensivă, documentul reia aproape identic ideile imperiale rusești, promovate în 2003: federalizare asimetrică, drept de veto pentru Tiraspol, neutralizarea instituțiilor constituționale de la Chișinău și, în ultimă instanță, blocarea parcursului european al Republicii Moldova.

Așa-numita „concepție de reintegrare Moldova Unită – Объединённая Молдова” nu este decât o încercare disimulată de lichidare a Republicii Moldova ca proiect politic născut din mișcarea de eliberare națională de la sfârșitul anilor ’80. Obiectivul real este limpede: anularea completă a ordinii constituționale fundamentate pe Declarația de Independență din 1991 – documentul care consacră identitatea românească, vocația democratică și destinul european al statului moldovean.

„Concepția” a fost prezentată de Ion Guțu – fost secretar pe ideologie al Partidului Comunist din RSS Moldovenească și, ulterior, viceprim-ministru în guvernele agrarian-socialiste – alături de Dumitru Pulbere, fost procuror sovietic, mai apoi deputat comunist și fost judecător constituțional. Două figuri emblematice ale nomenclaturii sovietice, reciclate abil în politica post-sovietică a Republicii Moldova. În cadrul evenimentului, Guțu a declarat fără echivoc:

„Deși, în actualul context regional, reglementarea conflictului transnistrean pare irealizabilă, în momentul în care se vor crea condiții mai favorabile, trebuie să fim pregătiți nu cu mâinile goale, ci cu elaborări teoretice care să poată fi puse pe masa negocierilor.”

Rețeaua politică a fostului Interfront trebuie să fie mereu gata pentru o revanșă istorică. Această afirmație trădează o gândire strategică de esență sovietică: păstrarea planului într-un sertar ideologic, până la apariția „momentului prielnic” – acel context geopolitic favorabil în care proiectele de restaurație pot fi scoase la lumină, ambalate în limbaj civic sau tehnocratic. Involuntar, gândul duce la replica lui Igor Dodon de la Comrat: „наши уже рядом” – „ai noștri sunt deja aproape”. Între „timpuri favorabile” și „ai noștri” se întinde o linie clară de continuitate ideologică și operațională: reinstaurarea unui regim pro-rus, fidel aceleiași mize – destructurarea statului național, reancorarea Republicii Moldova în orbita Kremlinului și pregătirea terenului pentru o eventuală anexare formală.

Punctul de plecare al acestei așa-zise „concepții de reintegrare” este falsificarea premeditată a fundamentului istoric al statalității Republicii Moldova. Agresiunea militară rusă din 1992 nu mai este recunoscută ca un act de război împotriva unui stat suveran, ci este reinterpretată abil ca o simplă „consecință” a unui conflict istoric nerezolvat – o deturnare gravă a adevărului istoric și juridic.

Autorii propun, nici mai mult, nici mai puțin, decuplarea statului moldovean de propria sa narațiune fondatoare, consfințită prin Declarația de Independență din 1991 – document care condamnă explicit Pactul Ribbentrop-Molotov și caracterul ilegitim al anexării Basarabiei de către URSS. În locul acestei temelii juridico-politice, se propune o „matrice istorică” preluată direct din ideologia sovietică, în care originea Republicii Moldova este împinsă înapoi în anul 1924, odată cu crearea de către Stalin a Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești (RASSM), cu capitala la Balta, ulterior la Tiraspol.

Această mistificație istorică este prezentată drept „leagănul statalității moldovenești moderne”, înlocuind simbolic România interbelică, Unirea din 1918 și proclamarea Independenței din 1991. Este o tentativă de falsificare totală a identității noastre naționale, de substituire a unui proiect de stat românesc și european cu o versiune mutantă, născută în laboratoarele ideologice ale Kremlinului.

Un loc central în această „concepție” îl ocupă demonizarea integrării europene și proliferarea unor falsuri grosolane despre așa-zisa „militarizare” a Republicii Moldova. Potrivit autorilor documentului:

„Uniunea Europeană de astăzi promovează o politică rusofobă. Se militarizează accelerat și se transformă într-un bloc militar anti-rus. În UE sunt legalizate LGBT, nu este recunoscută Ziua Victoriei de pe 9 mai. Este clar că, atâta timp cât asemenea legi și practici sunt promovate, la fel ca și cursul general de integrare europeană, Transnistria nu va accepta niciodată aderarea Republicii Moldova la UE.”

Această poziție nu este altceva decât ecoul fidel al propagandei oficiale rusești de la Moscova: integrarea europeană este prezentată nu ca un proces de modernizare și democratizare, ci ca o agresiune culturală împotriva valorilor „tradiționale” – în realitate, a narativului sovietic conservat în enclava transnistreană. Astfel, orice apropiere de Occident devine, în această logică, o „provocare” existențială pentru regimurile separatiste și pentru rețelele de influență ale Kremlinului.

Autorii „concepției” acuză Republica Moldova de o așa-zisă „militarizare fără precedent” și de abandonarea dialogului cu Tiraspolul, afirmând:

„În ciuda declarațiilor de atașament față de dialogul pașnic, în practică țara a ales calea unei militarizări fără precedent, refuză dialogul cu Tiraspolul și tensionează relațiile cu Rusia, încercând să o excludă din rândul actorilor-cheie în reglementarea conflictului.”

Astfel, ceea ce încearcă Rusia să vândă opiniei publice sub ambalajul unui „plan de pace” este, în esență, o reeditare rafinată a tezismului propagandei ruse: neutralitate impusă, coabitare forțată, paralizie geopolitică. Este o viziune în care Republicii Moldova i se cere să renunțe la identitate, la suveranitate și la drumul său european, doar pentru a nu „provoca” Moscova. Un proiect de supunere națională, ambalat în limbaj pseudo-tehnocratic și vândut drept compromis rațional. Nu este o soluție, de fapt  – este o capitulare în rate.

Gruparea „Другая Молдова”, coordonată de Mark Tkaciuk, încearcă o rescriere periculoasă a istoriei conflictului transnistrean, prezentând agresiunea militară rusă din 1992 nu ca pe un act de război împotriva unui stat suveran, ci ca o „reacție justificată” la reformele democratice inițiate de Chișinău. În fruntea listei de „provocări” invocate se află Legea nr. 3465/1989 privind funcționarea limbilor pe teritoriul RSS Moldovenești – legea care a proclamat limba română ca limbă de stat și a restabilit alfabetul latin.

Această teză reia, aproape cuvânt cu cuvânt, narativul rusesc clasic: că afirmarea identității naționale proprii este un act de rusofobie. În logica promovată de Tkaciuk și discipolii săi, orice pas spre democratizare, desovietizare și revenire la adevărul istoric este o crimă ideologică ce „provoacă” violență.

Declarația de Independență din 1991 este și ea calificată drept „inflamatoare” – pentru că admitea posibilitatea Unirii cu România și condamna anexarea Basarabiei. Mai nou, și introducerea istoriei românilor în școli este „vinovată” că a „turnat gaz pe foc”.

Cu alte cuvinte, în logica lui Tkaciuk & Co., orice act de suveranitate, orice reparație identitară, orice pas spre Europa este o „provocare”. Iar Rusia, în această ecuație, nu este agresorul, ci victima.

Punctul culminant al așa-numitei „concepții Moldova Unită” este un plan de destructurare completă a statului, mascat sub eticheta reintegrării. Transnistria ar deveni o „republică autonomă” cu Constituție, Parlament propriu, drapel, imn și stemă – adică un stat în stat, cu toate atributele suveranității, doar că, formal, parte a Moldovei.

În paralel, întreaga republică ar fi transformată într-o federație haotică, cu cinci regiuni autonome plus Găgăuzia, parlament bicameral, bugete regionale și politici fiscale distincte, reglementări lingvistice separate – tot ce trebuie pentru a distruge coeziunea națională. Aceasta nu e reintegrare, ci legalizarea secesiunii și fabricarea unui mozaic de entități autonome, incapabile să funcționeze ca un stat normal.

Așa-numitele „etape” ale integrării transnistrene reflectă, de fapt, un plan strategic coerent: încetinirea oricărei modernizări euro-atlantice a Republicii Moldova, înghețarea prezenței militare ruse, federalizarea statului și restabilirea influenței Moscovei în toate deciziile cheie ale Chișinăului.

„Finalizarea integrării” este preconizată pentru 2029 – anul în care Moldova are șansa de a adera la Uniunea Europeană, dar în care riscă, în același timp, să fie transformată într-un protectorat rusesc.

Nu este exclus ca așa-zisa „concepție Moldova Unită” să fie doar o fumigenă – un balon de testare a opiniei publice, menit să distragă atenția de la intențiile reale. Potrivit unor surse credibile, Mark Tkaciuk și Valeri Demidețki lucrează, în paralel, la un nou proiect de „reîntregire” a Republicii Moldova, aflat sub coordonarea directă a lui Serghei Gubarev – ambasador cu misiuni speciale al Ministerului de Externe al Federației Ruse și figură centrală în rețeaua informală de influență a Kremlinului în spațiul post-sovietic.

În esență, acest plan presupune o transnistrizare extinsă a Basarabiei, concepută să dizolve gradual statul Republica Moldova prin trei pași esențiali:

1️. Constituție cu interdicție de Unire cu România

Primul pas vizează inserarea în Constituție a unei prevederi explicite care interzice Unirea cu România, după modelul articolului 88 din Tratatul de la Saint-Germain (1919).

Clauza „Anschluss verboten” a fost introdusă în Tratatul de la Saint-Germain pentru a împiedica unificarea Austriei cu Germania după Primul Război Mondial. În contextul Republicii Moldova, inserarea unei prevederi constituționale similare – care să interzică expres unirea cu România – ar bloca juridic orice opțiune identitară sau geopolitică alternativă. Este un mecanism de amputare constituțională a suveranității reale, prin care un stat este închis într-un cadru impus, menit să servească interese geopolitice rusești.

2️. Neutralitatea eternă – capcană strategică

Al doilea pilon presupune consacrarea neutralității ca principiu imuabil în noua Constituție, blocând orice apropiere reală de NATO și reducând drastic libertatea de manevră strategică a Republicii Moldova. Sub masca păcii, se ascunde o capcană geopolitică – o Moldovă-tampon, vulnerabilă, cu trupe rusești de ocupație pe teritoriul său.

3️. Garanție constituțională „internațională” – protectorate camuflat

Cel mai periculos element este propunerea ca noua Constituție să fie „garantată” de Rusia, SUA și Uniunea Europeană. Așa-numita garanție constituțională „internațională” nu este altceva decât un protectorat camuflat — o formulă sofisticată de a subordona Republica Moldova marilor puteri, oferind Moscovei un drept de veto permanent asupra deciziilor strategice ale Chișinăului. Este un model similar cu Acordul de la Dayton (1995), care, sub pretextul pacificării, a transformat Bosnia și Herțegovina într-un stat profund disfuncțional — paralizat instituțional, fragmentat etnic și lipsit de suveranță reală.

Ceea ce Tkaciuk, sub coordonarea directă a lui Serghei Gubarev, încearcă să prezinte drept un proiect de „pace” este, în realitate, o strategie sofisticată de capitulare constituțională. Un plan de desuveranizare disimulat în limbaj diplomatic, conceput pentru a îngheța viitorul Republicii Moldova într-o arhitectură de stat subordonată intereselor Moscovei, nu voinței propriilor cetățeni.

Acest plan în trei pași — interzicerea Unirii cu România, proclamarea „neutralității eterne” și instituirea unei garanții externe a Constituției — este o capitulare strategică în toată regula. Sub paravanul unui „compromis geopolitic”, se urmărește transformarea Republicii Moldova într-un stat paralizat, suspendat între lumi, fără identitate, fără autonomie reală, fără viitor european.

Este datoria elitelor politice, academice și civice să înțeleagă, să explice și să demaște această agendă. Pentru că, deși ambalată în limbaj tehnocrat și promovată prin „platforme civice” pretins neutre, restaurația rusă bate la ușă — cu planuri bine scrise, pași calculați și termene precise.

În acest context, alegerile din 28 septembrie capătă o semnificație existențială. Pentru arhitecții acestei conspirații, anul 2029 ar trebui să consacre o nouă arhitectură constituțională: desființarea statului unitar Republica Moldova și transformarea lui într-un protectorat garantat de Rusia — blocat instituțional și desprins definitiv de lumea occidentală. Dar același an, 2029, poate deveni momentul istoric în care Republica Moldova aderă la Uniunea Europeană — o șansă reală de a rupe, odată pentru totdeauna, lanțurile dependenței de fostul imperiu.

Este esențial ca, prin votul nostru, să nu permitem sub nicio formă accesul în Parlament al acestor grupări șovine, revizioniste și diversioniste. Așa-zisa „Alternativa” a lui Mark Tkaciuk nu este o alternativă, ci o capcană reambalată: un instrument de lichidare a oricăror perspective europene pentru R. Moldova.

Votând astfel de grupări, nu facem altceva decât să ne pregătim, cu mâinile noastre, propriul rug funerar — nu doar al unui regim politic, ci al Republicii Moldova însăși, în forma ei identitară, constituțională și europeană.

Așadar, alegerile din acest an, nu sunt doar un exercițiu electoral. Este un referendum implicit asupra viitorului Republicii Moldova. Iar alegerea nu este doar între partide: fie alegem calea europeană a democrației, fie ne întoarcem, cu ochii larg închiși, spre stepele Mongole, vasalitate și întuneric geopolitic.