Alexandru Tănase // Eugenia Guțul: între iluzia ascensiunii și certitutdinea căderii

Există personaje care ajung în vârtejul istoriei nu pentru că l-ar înțelege, ci pentru că, într-un moment prost inspirat, acceptă să joace un rol într-o piesă al cărei text nu l-au citit până la capăt. Așa pare să fie și cazul Eugeniei Guțul – o figură lipsită de relevanță politică, pe care Moscova a proiectat-o pe firmamentul politicii moldovenești.

Când i s-a propus să candideze la funcția de bașcan al Găgăuziei, probabil a crezut că e vorba doar de o formalitate – un rol de vitrină într-un spectacol regizat de alții, dar cu lumini bune și aplauze garantate. I se șoptise că voturile vin „la sigur”, că schema e betonată, că Moscova trage sforile și Chișinăul doar se uită. În acel moment, fosta manichiuristă din Comrat a început să creadă cu sinceritate că destinul i-a bătut la ușă.

A acceptat să fie purtătoare de mesaj al unei ideologii ostile țării în care s-a născut. A mers în emisiunile propagandiștilor ruși, unde a fost tratată cu o mieroșenie prefăcută, exaltându-se, convinsă că joacă rolul principal într-un spectacol istoric. A zâmbit cu aerul cuiva care tocmai a fost aleasă regină la balul din provincie, atunci când Soloviov i-a spus că este frumoasă și curajoasă – crezând, poate, că acea frumusețe trece dincolo de ecran, în lumea reală a influenței și deciziilor.

Când se poza cu Vladimir Putin – în plin război, în plină invazie, în plină tragedie ucraineană – părea sincer convinsă că asistă la scrierea istoriei și că, dintr-un capriciu providențial, devenise chiar parte din ea. Și nu greșea cu totul: era, într-adevăr, prinsă într-un joc geopolitic de proporții – doar că nu ca jucătoare, ci ca o recuzită cu zâmbet fix. Un pion mutat din umbră, care s-a închipuit regină, uitând că tabla nu-i aparține. Problema e că pionii care se cred regine înainte de vreme sfârșesc, de regulă, sacrificați. Cinic, rece și fără regrete.

Nu știm dacă, măcar în ceasul al doisprezecelea, Eugenia Guțul a înțeles că adevăratul ei inamic nu este Chișinăul. Un lucru însă e cert: cei care au împins-o în această aventură nu o vor apăra. Pentru ei, Eugenia Guțul a fost – și rămâne – un simplu consumabil. Un „boț de carne”, util doar atât timp cât servește o cauză. Iar când nu mai servește, este abandonată cu aceeași indiferență cu care a fost împinsă în joc.

Dincolo de acest detaliu, efectul descurajant s-a produs. Pentru prima dată în mult timp, mesajul nu e ambiguu: cei care visează să acceadă la putere nu prin competiție politică, ci prin cumpărarea voturilor ca pe pătlăgele la Piața Centrală, au motive serioase să se gândească de două ori – să ia banii sau nu.

Condamnarea Eugeniei Guțul la șapte ani de închisoare semi-închisă, pentru finanțare ilegală a partidelor politice, este mai mult decât o simplă decizie judecătorească. Este o sentință cu ecou, un mesaj dublu, transmis în direcții diferite, dar complementare.

Mai întâi, către Moscova: Chișinăul dă de înțeles că, dincolo de fragilitățile sistemului politic, statul moldovean nu și-a pierdut complet reflexele de autoapărare. Este, dacă vreți, o demonstrație de autoritate într-o ecuație geopolitică tensionată, în care orice semn de slăbiciune e imediat exploatat.

Al doilea mesaj e pentru uz intern: epoca banilor aduși în geamantane pentru cumpărarea voturilor se încheie. Sau, cel puțin, devine mai riscantă. Cine va mai încerca, riscă să ajungă nu la putere, ci la pușcărie.

Sentința nu este definitivă, dar, în fond, nici nu mai contează ce va decide Curtea de Apel. Efectele s-au produs deja: s-a reamintit, fie și simbolic, că loialitatea față de propria țară nu e o marfă care se tranzacționează. Poate fi doar un gest cu valoare de semnal, dar, în Republica Moldova, simbolurile contează – tocmai pentru că, prea multă vreme, au lipsit cu desăvârșire.

Și poate că asta este, în cele din urmă, vestea bună: într-o țară obișnuită prea mult cu simboluri goale, a apărut unul cu greutate.