Iulian Chifu // Pacea cu forța și războiul etern. Cazul Iranului

O intervenție unicat, cu avioane pornite din Statele Unite și revenite la bază în SUA, fără aterizări intermediare în Orientul Mijlociu, fără declarație de război și cu obiectivul clar de a interzice Iranului să ajungă la arma nucleară. Cât de definitivă este această intervenție? Cât de repede va reface Iranul programul său nuclear militar? Cât de rapidă și dură va fi retalierea? Sunt teme care ne aduc în spațiul războiului etern și al impunerii păcii cu forța, fapt ce nu duce niciodată la o pace justă și durabilă. Cu atât mai mult în Orientul Mijlociu, acolo unde cultura răzbunării este adânc înrădăcinată, și mai ales în perioada actuală a evoluției societății umane care a readus în prim plan politica de putere și utilizarea violenței armate și a războiului ca soluție pentru a satisface interese sau ambiții internaționale ale statelor potente și cu capacitate geopolitică.

Legalitate, legitimitate și morala intervenției americane și israeliene. Lovitura preventivă

Tema atacului Israelului în Iran a stârnit dezbateri cu păreri împărțite. O amenințare existențială asupra statului Israel necesită o intervenție hotărâtă și nicidecum o așteptare până când Iranul deține arma nucleară, constrânge vecinii, îi amenință sau atacă. Lovitura preventivă a fost teoretizată exact pe această bază, pentru ca un actor internațional să nu fie nevoit să reacționeze abia după ce a fost atacat, lovit, distrus, eventual iremediabil. Iar la acest capitol, Iranul e departe de a fi un actor internațional fără pată: a creat un program nuclear cu pretenția de a fi civil, dar pe care nu l-a declarat și față de care a început îmbogățirea uraniului (și a plutoniului) la nivel militar; a semnat acordul JCPOA cu comunitatea internațională, dar nu a permis inspectorilor să verifice siturile nucleare de îmbogățire, mai mult, a ascuns situri cu relevanță militară; în plus, nici astăzi nu poate explica de ce are uraniu îmbogățit la nivel incompatibil cu combustibilul pentru centrale nucleare sau pentru uz medical.

Desigur, atacul Israelului s-a produs la 13 iunie, la o zi după ce Agenția Internațională pentru Energie Atomică, instituția ONU responsabilă de supervizarea și monitorizarea în zona nucleară, a emis un raport foarte clar și dur vizând faptul că Iranul nu respectă JCPOA – în vigoare față de cele trei state europene și față de organizație, chiar dacă SUA s-a retras din acord. Motivul: accesul la monitorizarea instalațiilor, comunicarea activității legate de programul nuclear cu pretenția de a fi civil și ascunderea unor facilități militare nucleare revelate de serviciile de informații israeliene și americane. Chiar în absența unei rezoluții a Consiliului de Securitate, raportul crează un casus beli pentru statele interesate, în cazul de față Israelul. Și cum Israelul nu a putut decât distruge grupul savanților responsabili de programul nuclear, conducerea militară și a Gardienilor Revoluției Islamice și siturile nucleare de suprafață sau de mică adâncime accesibile, împreună cu apărarea antiaeriană iraniană și producția de rachete, Statele Unite au trebuit să intervină.

Nu orice intervenție militară este război. S-ar putea ca intervenția americană cu bombe anti-buncăr să fie unică și să nu urmeze alte atacuri. Nu avem de a face cu intrarea Statelor Unite într-un război. Desigur, Iranul poate considera că este ținta unui atac și să retalieze cu numeroasele sale rachete cu rază scurtă care pot viza bazele americane din regiune, cu precădere din Irak. Ar putea bloca strâmtoarea Hormuz și comerțul cu petrol, dar atunci principalii nemulțumiți vor fi chiar aliații săi, cu precădere China. Sau ar putea lansa rachete, câte le mai are, sau drone asupra rafinăriilor din regiunea Golfului, cum a mai făcut-o. Totuși trebuie să realizăm că evaluarea curentă ne arată o epuizare a numărului rachetelor cu rază lungă, care pot ținti Israelul, și o reducere dramatică a capacității de a produce altele, de unde perspectiva încheierii războiului prin epuizarea resurselor cu care să lupte. Sau transformarea în alte forme asimetrice de replicare - terorism, atacuri cibernetice, altele.

Deci chiar dacă formal, legal, intervenția nu se situează sub semnul legalității formale, nu există o rezoluție a Consiliului de Securitate, situația în materie de legitimitate permite intervenția Israelului ca lovitură prevențivă împotriva unei amenințări existențiale și Statelor Unite ca pedeapsă Iranul țintit, în siturile nucleare, pentru proliferarea nucleară și nerespectarea acordului JCPOA. Desigur, dezbaterea neproliferării extinsă la nivel global ar aduce alte dificiultăți în spațiul legal, legitim și moral, respectiv al modului în care și alte state au dobândit arma nucleară, tot cu încălcarea tratatului de neproliferare. Unele se pot prevala de faptul că a fost obținută înainte de acord, altele de faptul că nu sunt parte a tratatului, altele, în sfârșit, se pot baza pe ambiguitatea deținerii unui program nuclear. Dar dezbaterea reală ar crea probleme când vorbim despre Coreea de Nord, Pakistan sau Israelul însuși și temeiul dobândirii/deținerii unui program militar nuclear, asumat sau nu.

Lumea încotro?

Desigur, Statele Unite pot oricând recurge la ideea lansată de Trump al păcii cu forța, a acțiunii de impunere a păcii. Dar această direcție de dezvoltare a argumentației poate avea relevanță în comunicarea publică, poate avea implicații în temeiurile legale și în cele ale legitimității acțiunii din dimineața de 22 iunie, dar în materie de stabilire a păcii ridică semne mari de întrebare. Într-adevăr, regulile și trecutul relațiilor internaționale și al securității globale ne arată că impunerea păcii cu forța nu duce la pace. Crează un spațiu și un timp de relativă liniște, dar nu duce la o pace justă și durabilă, care trebuie să fie neapărat consimțită, în condiții fără presiune și constrângere a vreunui actor.

Din contra, pacea impusă poate determina un stat sau actor internațional să se plieze prin forță voinței unui terț actor. Poate chiar să ajungă să semneze un acord. Poate chiar accepta formule de verificare și monitorizare a situației de a nu ajunge din nou la război, de a-și limita accesul la armament și capabilități nucleare, etc. Dar suntem departe de un acord consimțit, de un acord negociat și acceptat conștient, cu costuri și avantaje egale, cu conștiința nevoii de a merge spre pace din rațiuni interne și nu din cauza distrugerii statului sau a capacităților sale militare la un moment dat. Epuizarea resurselor și încheierea unui conflict pe aceste baze deschide doar calea spre o nouă acumulare de capabilități necesare pentru a genera mai departe un nou conflict sau, practic, pentru a-l continua pe cel vechi. Iar declanșatorul, pretextul de a relansa războiul apare de oriunde, este subiectul interpretării și percepției celui care-și dorește revenirea la confruntare cu orice preț.

Altfel, lumea actuală merge spre conflict. Cu pași mari și substanțiali făcuți. Mai întâi Rusia a lansat războiul său de agresiune, pe scară largă, de mare intensitate, pe termen lung împotriva Ucrainei. Unii au spus că e vorba despre un actor frustrat, Rusia lui Putin, care e nemulțumit de piererea Imperiului, a Uniunii Sovietice, și dorește să-l refacă sub altă formă. E bătăușul din sistem și asta e o aberație excepțională, nu crează o regulă în sistem. Dar iată că am avut intervenția din 13 iunie împotriva Iranului. Israelul se apără, dar o face tot utilizând forța. Mai nou, Statele Unite au atacat siturile nucleare iraniene. Desigur, o pedeapsă pentru proliferare nucleară. Dar acumularea cazurilor utilizării forței militare nu mai este o întâmplare, o acțiune excepțională, ci devine o regulă, și tot mai mulți actori vor avea tendința de a recurge la război pentru a-și soluționa propriile probleme percepute.

Pe această dimensiune, devine clar că politica de putere - utilizarea forței militare pentru a rezolva probleme internaționale sau a satisface niveluri de ambiție excesive ale unor lideri - este din nou prezentă în arena internațională. A revenit războiul, iar această realitate impune construirea unei posturi solide de apărare și descurajare a oricărui stat pentru a evita să trebuiască să reacționeze când este invadat, să se trezească cu dușmanul atacându-l în inima statului, sau să fie obligat să se apere după ce inamicul a distrus deja capabilitățile importante de apărare sau conducerea statului său, fiind deja infiltrat pe propriul teritoriu sau utilizând conserve active și idioți utili pentru a prelua puterea statului din interior. Lipsa capacității de apărare este vina directă a statului vizat, nicidecum responsabilitatea exclusivă a atacatorului. Ca și tolerarea manifestărilor vizibile anti-statale. Perspectiva investițiilor în apărare devine astfel o obligație, nu mai este o alegere. Indiferent cât de prost arată finanțele țării.

‍