Iulian Chifu // Trump și pacea în Caucazul de Sud: De la Coridorul Zangezur la TRIPP, sau cum poți face afaceri din politică

Vineri, 8 august, președintele american Donald Trump a scris istorie prin găzduirea șefilor de stat azer, Președintele Ilham Alyiev, și a premierului armean, Nikol Pashinyan care au semnat un set de documente între care o Declarație de încheiere a confruntărilor, normalizare a relațiilor în inițierea acordului de pace bilateral. Relevanța majoră a acestui act a fost intrarea în forță a Americii în Caucazul de Sud, între Iran și Rusia, în geopolitica și securitatea regiunii, în paralel cu preluarea coridorului Zangezur, care leagă Azerbaidjanul redobândit în războiul de 44 de zile din 2020 și exclava sa Nakhchivan, devenit TRIPP, Ruta Internațională pentru Pace și Prosperitate Trump, închiriată pentru cel puțin 50 de ani și administrată de o companie americană, în limitele jurisdicției naționale armene, fără componentă militară la granița cu Iranul. Consecințele sunt multiple, dar cele mai importante vizează perspectiva retragerii trupelor ruse de la frontiera armeano-iraniană, retragerea bazei militare ruse de la Gyumri, din Armenia, ieșirea din CSTO a Armeniei și relansarea rutei comerciale numite Coridorul Mijlociu, cea mai scurtă din China via Asia Centrală către Turcia și Europa.

Ce spun și ce nu acoperă acordurile de la Casa Albă

Armenia și Azerbaidjanul au căzut de acord încă din luna martie a acestui an asupra termenilor unui acord de pace care să încheie conflictul din Nagorno-Karabakh, cu două momente de vârf: 1988-1994, când Armenia a preluat de pe teritoriul RSSAzerbaidjan regiunea Nagorno-Karabakh locuită majoritar de armeni, dar și 7 districte azere din jur pe care le-a golit de populație, le-a transformat în districte militare și a construit o apărare întărită cu 7 linii de apărare față de Azerbaidjan; 2020 pentru 44 zile, timp în care Azerbaidjanul și-a recucerit teritoriul, lăsând capitala Stepanakert/Hankendi populată de armeni și coridorul Lachin de legătură cu Armenia neocupate – pentru a evita o posibilă acuzație de epurare etnică și alte efecte secundare ale războiului să-i afecteze prestigiul; 2023 când, în 24 de ore, a fost preluat Stepanakert-ul iar cvasi-totalitatea armenilor din Karabakh au ales să se refugieze în Armenia ca să nu rămână sub administrația azeră.

Între cele două momente, au fost circa 25 de ani de negocieri între o Armenie puternică și un Azerbaidjan care a început pas cu pas să se întărească și care a ajuns la finalul perioadei să aibă o armată cu un buget mai mare decât tot bugetul Armeniei. Erevanul nu a acceptat să cedeze nimic, deși avea ocazia să păstreze fără probleme Karabakhul și coridorul de trecere dacă făcea pasul la timp. Cert este că Armenia a pierdut totul într-un război dus fără sprijinul Rusiei, a membrilor CSTO-Organizația Tratatului Securității Colective condusă de Rusia, pe motiv că acțiunea se petrecea pe teritoriul recunoscut al Azerbaidjanului și nu era un atac asupra teritoriului Armeniei.

Acordul de pace a lăsat un set de teme nerezolvate, și care erau pendinte: modificarea Constituției Armene care menționa încă responsabilitatea pe toate teritoriile locuite de armeni, o interpretare care presupunea revendicări teritoriale de la Azerbaidjan; încheierea formală a activității Comisiei de la Minsk, un format de mediere condus de Rusia, Franța și SUA, sub egida OSCE, și care nu se putea încheia fără acordul Rusiei decât prin acordul părților beligerante; deschiderea coridorului Zangezur, o legătură terestră pe teritoriul Armeniei, lângă frontiera iraniană, pe 32 de km, între Azerbaidjanul întregit și exclava sa Nakhchivan; recunoașterea integrității teritoriale a Azerbaidjanului de către Armenia(și invers); teama Armeniei ca Azerbaidjanul să nu mai lanseze vreun atac prea curând.

Pentru a fi întreg, acordul de pace mai lăsa câteva teme fără soluții directe: situația și statutul celor circa 100.000 de refugiați armeni după ofensiva din 2023; situația prizonierilor de război, unii declarați teroriști și condamnați de Azerbaidjan; protecția siturilor culturale relevante armenești din Nagorno – Karabakh. Pe aceste teme pendinte a fost blocată semnarea finală a acordului de pace și încheierea formală și deplină a ostilităților. Aici a intervenit proiectul lui Donald Trump, care a avut la bază soluția pentru coridorul Zangezur, rebotezat Trump Route for International Peace and Prosperity – TRIPP, și care urmează să fie administrat de o companie americană, care să permită pe de o parte Azerbaidjanului să aibă legătura terestră cu exclava sa (tranzitul feroviar și auto se realiza prin Iran) și Armeniei să conserve suveranitatea asupra teritoriului respectiv, sub jurisdicție armeană. O întreprindere cu atât mai complicată cu cât frontiera Armeniei cu Iranul(și Turcia) este controlată și apărată de FSB-ul rus(moșternire din perioada sovietică), iar Iranul vecin nu e deloc fericit ca, dincolo de frontieră să se afle interese americane, cum nu a fost de acord ca Turcia să gestioneze acest coridor.

La Casa Albă, vineri, 8 august, principalul punct semnat a fost o Declarație de încheiere a ostilităților permanent și normalizare a relațiilor dintre Armenia și Azerbaidjan, care presupune restabilirea comerțului, călătoriilor, relațiilor diplomatice și respectul reciproc pentru suveranitate și integritatea teritorială, inclusiv constituirea coridorului Zangezur prin închirierea pe minimum 49 de ani a acestuia către SUA. Apoi Miniștrii de Externe au semnat inițierea acordului de pace cu toate componentele, ce urmează a fi negociat în perioada următoare; părțile au semnat o scrisoare comună de retragere din formatul de la Minsk, înființat în 1992, care rămâne fără obiect – Rusia fiind, astfel, respinsă din toate treburile legate de conflict.

În același timp, Statele Unite au semnat două acorduri bilaterale, ale căror conținut nu a fost dat publicității pe deplin, și care prevăd cooperarea în domeniul energetic, comercial, tehnologic, inclusiv a.i. cu ambele state dar și ridicarea restricțiilor de vânzare de armament către Azerbaidjan și drepturi de dezvoltare exclusivă a coridorului Zangezur prin Caucazul de Sud. În acordurile bilaterale s-ar mai putea afla și alte prevederi, de exemplu retragerea Armeniei din CSTO(procedură inițiată deja), cererea pentru retragerea trupelor ruse din Armenia – atât cele de frontieră, cât și baza militară de la Gyumri - sau aderarea Azerbaidjanului la Acordurile Abraham, în Orientul Mijlociu. Sau chiar propunerea – anunțată public – de susținere a decernării premiului Nobel pentru Pace pentru Donald Trump, alături de alte state.

Trump și patentarea unei abordări mercantile și pragmatice în soluționarea conflictelor

Punctul central al acordului - care este și un premiu pentru Casa Albă, care a mediat acordul, dar și o soluție pentru diferențele de viziune privind funcționarea coridorului, menționat în Declarația trilaterală între Armenia-Azerbaidjan și Rusia care a încheiat confruntările celor 44 de zile, în 2020 - este preluarea, administrarea, atragerea investițiilor și dezvoltarea economiilor Armeniei și Azerbaidjanului prin dezvoltarea coridorului Zangezur. Preluarea de către SUA crează în același timp o problemă, și o soluție: frontiera cu Iranul de lângă coridor e păzită de trupele ruse, iar eliminarea/retragerea acestor trupe ar putea fi mult mai dificilă decât expulzarea de către Armenia, anul trecut, a controlului făcut de ruși la aeroportul internațional din Erevan; Teheranul se trezește izolat de ruta Nord-Sud, din Rusia prin Georgia și Armenia spre Iran, preocupat mai ales de posibilitatea eventuală de a asigura securitatea coridorului prin prezență militară americană.

Aici documentul este foarte clar, nu presupune garanții de securitate pentru Armenia, prezență militară americană pentru securitizarea coridorului, ci doar atributul unei companii comerciale, respectând suveranitatea și legile armene, pentru a asigura fluența circulației și dezvoltarea coridorului. Simpla prezență americană pare suficientă, așa cum consideră Donald Trump, pentru a evita orice ingerință străină, rusă sau iraniană. Așa a considerat și în cazul centralei nucleară-electrice de la Zaporoje, când a propus administrarea ei de către o companie americană și livrarea de curent și în Ucraina, și în Rusia. Sau atunci când a semnat acordul pentru exploatarea mineralelor cu Ucraina, deci prezența companiilor americane ca soluție de securitate fără prezență militară americană pentru pacea între Rusia și Ucraina. Pentru că un eventual atac la adresa acestor afaceri americane ar antrena, automat, reacția Statelor Unite care ar fi în drept să-și protejeze cetățenii și bunurile, proprietățile, companiile în aceste locuri.

De lângă președintele Donald Trump, în biroul Oval, alături de premierul armean Pashinyan, președintele azer Ilham Alyiev a remarcat “o mare oportunitate și o mare responsabilitate,” pentru Washington în această formulă de pace. Drepturile exclusive ale proiectului TRIPP, realizat sub legislația armeană, permit ca SUA să închirieze, la rândul său, unei companii private americane construcția și managementul coridorului, împreună cu atragerea de investiții și gestionarea tranzitului. Sistemul tranzitului multi-modal și conectivității fără blocaje între Azerbaidjan și exclava sa, cu respectarea suveranității Armeniei, a fost depășită, așa cum Azerbaidjanul nu a mai insistat pe modificarea Constituției, condiție prealabilă acordului de pace, acceptând formula anunțată de Pashinyan de modificare în 2027, la un an după alegerile din Armenia de anul viitor.

“Prin încheierea acordului și drumului spre pace, are loc și eliberarea întregului potențial al regiunii Caucazului de Sud pentru comerț, tranzit și fluxurile energetice”, a declarat și secretarul de presă al Casei Albe, Anna Kelly. Deschierea coridorului va crește legăturile cu Asia Centrală și China, dar și cu Turcia și Europa ca alternativă la tranzitul prin Rusia, blocat de la războiul de agresiune lansat împotriva Ucrainei. Acest lucru dezvoltă Coridorul Mijlociu dintre China și Europa, prin Asia Centrală, chiar dacă e doar la debutul unei formule departe de controlul rusesc și de pașii făcuți deja de Rusia în Georgia. Nici în Armenia influența rusă puternică pe principalele dimensiuni energetice, de producție și comerciale, fără a mai vorbi de trupe ruse, nu e încheiată, dar e un pas important înainte pentru echilibrarea influențelor rusă și iraniană în statul ce-și dorește, la rândul său, un drum european alături de Republica Moldova și Ucraina.

Pe de altă parte, președintele Trump patentează abordarea sa de pace prin/cu forța, impunerea păcii combinată cu un câștig – și nu costuri – pentru mediator, rezolvând o problemă complex politică prin transformarea într-o afacere comercială și de administrare potrivită la nivel de companii, cu implicare americană. Discuțiile pentru această soluție între Armenia și Azerbaidjan au început printr-o vizită la sfârșit de februarie a trimisului special Steve Witkoff, urmată de alte cinci vizite secrete în regiune a unor reprezentanți americani, care au constatat fezabilitatea proiectului și acordul celor doi lideri. Statele Unite au profitat și de contextul geopolitic actual cu Rusia și Iranul prinși în propriile războaie – unul la alegere, de agresiune al Rusiei în Ucraina, celălalt urmare a distrugerii programului nuclear de către Israel și SUA, o oportunitate unică pentru “un pas curajos” către pace, formalizată “cât mai așproape posibil de ireversibilitate.”

Acordurile semnate pentru măcar 50 de ani, crearea grupurilor de lucru ale TRIPP chiar de săptămâna această, cu termene stricte impuse de președintele Trump pentru diferitele componente tehnice, fac din SUA partenerul credibil și obligatoriu ambelor părți, care să impună respectarea angajamentelor. Desigur că partea americană este conștientă de existența unor “detalii importante” care nu au fost soluționate, dar strategia a fost mai întâi să aducă părțile să semneze un acord, să aibă avantaje reciproce, să câștige, apoi să construiască o atmosferă care, alături de presiunea americană, să ducă la rezolvarea problemelor aflate încă în contencios. Un precedent pe care s-ar putea să-l vedem repetat.

Înfrângerea strategică a Rusiei: realități și limite ale influenței în Caucazul de Sud

Abordarea americană cu iz mercantil și pragmatic s-ar putea să meargă, odată ce diplomații și politicienii au cedat locul oamenilor de afaceri pentru a vedea cum se poate utiliza și o altă formulă, care să spargă blocajele existente. Însă acum, odată încheiată înțelegerea – și cu sprijinul diplomaților – urmează punctul major de încercare al durabilității și sustenabilității acestor acorduri, mai ales că ele nu sunt inclusive și lasă în afară un set de perdanți. E adevărat, varianta clasică este aceea a respectării suveranității statelor membre implicate, nicidecum de a ține cont de ingerințele și interesele terților – în cazul de față Rusia și Iranul, cel puțin. Dar aici tocmai acest pas curajos și cu un grad înalt de aventurism ar putea determina o schimbare majoră geopolitică în regiune și o reechilibrare a influențelor, dacă nu neapărat excluderea unui actor exterior regiunii.

Caucazul de Sud s-a dorit întotdeauna o regiune care să excludă ingerințele externe. Totuși acest pas nu a fost posibil și nu a dus la pace între cele trei țări ale regiunii, Armenia, Azerbaidjan și Georgia. De aceea, abordarea care s-a impus până la acest acord a fost un format de facto 3+3: cu Rusia, Turcia și Iranul puteri regionale cu interese alături de cele trei state din regiune. Formatul nu a putut fi oficializat pentru că, pe rând, l-a respins ba Armenia, ba Georgia. Apariția coridorului administrat de SUA în regiune reprezintă o schimbare majoră și aneantizarea oricărui proiect de acest tip. Uniunea Europeană a încercat diferite abordări și implicări în regiune, inclusiv prin parteneriatul strategic energetic cu Azerbaiadjanul, dar nu a reușit până astăzi să se impună în varianta în care au pătruns Statele Unite. Un rol preeminent al Franței de apărător exclusiv al Armeniei în context a afectat o poziție mai importantă a Europei în soluționarea conflictului. Însă Uniunea Europeană se poate manifesta astăzi din nou în regiune.

Coridorul nu numai că introduce abrupt Armenia în comerțul inernațional care o ocolea, dar anunță clar redeschiderea frontierelor cu Azerbaidjanul, ca și normalizarea relațiilor cu Turcia și deschiderea frontierei închise încă din 1993. Acest lucru aduce potențial major de dezvoltare pentru statul sud-caucazian, chiar dacă acțiunea marchează clar o pierdere majoră de influență a Rusiei în regiune, o dată prin absența intereselor sale în acord, apoi prin absența totală a Rusiei în ecuație și la masă și izolarea sa de noul coridor. Un coridor care e o speranță pentru toate statele foste sovietice din regiune de a avea alternative spre vest și China și posibilități de a prospera fără a depinde de Rusia, care s-a dovedit din 2014, dar mai ales din 2022, rapace, violentă și agresivă chiar cu un partener de frăție slavă. De unde temerea pentru c ear putea face mai departe față de restul statelor al căror cetățeni sunt ținta represiunilor și a acțiunilor xenofobe în Rusia, că vin din Caucaz sau din Asia Centrală. Acum au un coridor propriu, independent, de comerț cu China și Europa.

Războiul de agresiune al Rusiei în Ucraina se dovedește că a afectat grav reacțiile fostelor state sovietice. Și direct, prin ocuparea teritoriului unui vecin, și indirect, prin efectele negative ale pierderii de prestigiu și credibilitate prin calitatea dovedită a armelor și a armatei ruse, incapabile să ducă la bun sfârșit ocupația. În plus, în cazul Armeniei, neintervenția Rusiei în apărarea armenilor din Karabakh, în 2020-2023, și inacțiunea CSTO pe care o conduce a fost relevantă pentru societatea armeană, care a realizat că mitul Marei Rusii se prăbușește cu această ocazie, ca și frăția dintre cele două popoare. În cazul Azerbaidjanului, tot două acțiuni ale Rusiei - doborârea avionului azer asupra căruia s-a tras cu antiaeriana deasupra Ceceniei și arestarea și omorârea liderilor diasporei azere din Ekaterinburg - au alterat substanțial relațiile bilaterale. Pentru că acordul inventat de către Turmp și trimisul său special, om de afaceri și el, este și rezultatul conjuncturii, oportunităților dar și a momentului ales de Președintele american pentru a intervini decisiv și pentru a schimba echilibrele preexistente pe teren în Caucaz, în beneficiul său.

Redesenarea spațiului post-sovietic: distrugerea aspirațiilor neo-imperiale ale Rusiei

Redesenarea spațiului post-sovietic fusese prognozată și de noi la începutul războiului din Ucraina. Costurile intervenției, chiar dacă avea să fie reușită, în forță și în doar trei zile, cum se aștepta inițial Putin, aveau să fie enorme, dincolo de acest fapt împlinit. Statele independente din spațiul post-sovieitc au fost departe de a aprecia acțiunea, și au folosit orice ocazie posibilă pentru a se sprijini și a-și afirma solidaritatea. Numai în iulie anul acesta Azerbaidjanul a început să livreze gaz de origine azeră Ucrainei prin ruta trans-balcanică, deci mai mult decât solidaritatea și sprijinul umanitar manifestat anterior, alături de alte state precum Kazahstanul sau chiar Georgia, ci un sprijin strategic. Recenta alterare/ “otrăvire” a petrolului azer receptată de România este și ea o reacție (neprobată) a Rusiei pentru blocarea acestor circuite de aprovizionare.

Caucazul de Sud a fost schimbat dramatic și de războiul Rusiei în Ucraina, dar și de acțiunea Israelului și SUA în Iran, așa cum a contat și susținerea Azerbaidjanului de către Turcia și Israel în războiul său din Karabakh, dar și susținerea inversă și perspectiva alăturării Azerbaidjanului la Acordurile Abraham. În fiecare caz se probează că abordările proprii fiecărei țări, în orice moment, contează enorm în definirea posturii proprii, ca și în identificarea perspectivelor de deschidere și parteneriat ale lor, acțiuni care devin definitorii în viitoarele posibile acorduri și remodelări. Așa au ajuns Armenia și Azerbaidjanul să profite de propriile lor șpoziții independente și de fermitatea conducătorilor în abordarea chestiunilor geopolitice, de unde pivotarea lor ușoară.

Nu-i vorba, rolul Rusiei, Iranului și chiar al Chinei în regiune va rămâne pe termen lung. Nu e vorba despre rupturi definitive, a anunțat-o și președintele Aliyev după semnarea acordului în ceea ce privește relațiile energetice cu Rusia. De altfel, statele precum Azerbaidjan, Kazahstan, Georgia, Turcia și Armenia au fost implicate în timp și în evitarea sancțiunilor occidentale și ajutarea Rusiei, inclusiv prin rafinarea și re-exportarea produselor petroliere rusești. Marea Britanie a sancționat, dealtfel, compania de stat azeră de navigație și alte entități asociate pentru exportul de petrol și gaze rusesc.

Totuși evoluțiile recente printre care expulzarea spionilor ruși din Azerbaidjan și închiderea și scotocirea sediului din Baku al agenției de stat și propaganda Sputnik a adus semnale concrete și necesare privind opțiunea Azerbaidjanului și orientarea geopolitică aleasă. Toate acestea au dus la intervenția de vineri, 8 august de la Casa Albă, care are relevanță mult mai mare decât soluția la conflictul din Nagorno-Karabakh sau pacea între Armenia și Azerbaidjan. Semnarea Declarației subliniază faptul că abilitatea Rusiei de a-și domina vecinătatea se deteriorează vizibil. Ca și susținerea cetățenilor statelor independente din spațiul post-sovietic pentru agenda sa, în detrimnetul propriilor interese. Pentru că vineri, noul imperiu subtil pe care-l construia Rusia post-sovietică a lui Putin s-a prăbușit.