Comandantul suprem american a abandonat ordinea occidentală, cel mai de succes — și mai puternic — sistem de securitate din istoria umanității. Judecând după dovezile disponibile, el nu a făcut acest lucru pornind de la un calcul rece al interesului national, scrie Digi24.ro cu referire la publicația americană The Atlantic.
Potrivit sursei, Trump și-a bazat deciziile pe: propriile interese; pe admirația sa deschisă față de dictatorul rus; pe resentimentul său față de președintele Ucrainei ales democratic; și, foarte probabil, pe alți factori care, până în prezent, au rămas ascunși publicului american, se arată în analiza lui Tom Nichols făcută pentru The Atlantic.
În septembrie, Trump a semnat un proiect de lege privind sancțiunile, adoptat de Congres, care poartă numele regretatului senator Lindsey Graham, un susținător fervent al Ucrainei. Legislația impunea sancțiuni împotriva Rusiei, precum și împotriva altor țări care susțin invazia și represiunea brutală a Ucrainei de către Rusia. Proiectul de lege a fost aprobat cu sprijin bipartizan, dar unii republicani și majoritatea democraților din Camera Reprezentanților au votat împotriva legii, susținând că aceasta conținea o „portiță de scăpare”, o prevedere care i-ar fi permis lui Trump să suspende sancțiunile prevăzute după bunul său plac.
Acești critici aveau dreptate să fie îngrijorați. Trump a acționat acea „portiță de scăpare” cu doar două zile înainte ca legea să intre în vigoare. Într-un decret prezidențial semnat vineri, Trump a afirmat că „o astfel de derogare în acest moment este în interesul național al Statelor Unite” – el a refuzat să explice exact în ce fel derogarea era în interesul Americii – și că legea va rămâne neaplicată până în momentul în care administrația sa va decide altfel. Această derogare a survenit la scurt timp după ce Trump a ridicat restricțiile privind vânzările de motorină din Rusia către SUA și alte piețe.
„Moment rar de dezgust bipartizan”
Acțiunile recente ale lui Trump în sprijinul Rusiei sunt atât de evidente încât au generat un moment rar de dezgust bipartizan: atât democrații, cât și republicanii par acum să împărtășească aceeași oroare față de trădarea Ucrainei și față de renunțarea nesăbuită a președintelui la rolul Americii de lider al lumii libere.
Consilierii președintelui se străduiesc să explice de ce această capitulare în fața Rusiei nu este exact ceea ce pare. Secretarul de stat Marco Rubio, presat de un reporter, a declarat că administrația va „evalua” impactul Legii Graham după o perioadă de 60 de zile. Aceasta a fost o absurditate: ordinul executiv nu include un astfel de termen, iar nimeni nu crede cu adevărat că administrația analizează cifrele pentru a decide dacă sancțiunile sunt o idee bună.
Rubio a fost susținut în încercarea sa de a găsi scuze de o mână de republicani disperați, care au încercat să prezinte decizia lui Trump ca pe un fel de patriotism „dur, dar binevoitor”. Când a fost întrebat duminică dacă este de acord cu Trump în privința ridicării sancțiunilor, senatorul James Lankford din Oklahoma a spus: „El pune poporul american pe primul loc, asta face”. Însă puțini, chiar și în rândul dreptei americane, par dispuși să creadă acest lucru. Senatorul Ted Cruz, un loialist al lui Trump, a calificat mișcarea lui Trump drept „o greșeală”, iar senatoarea Darline Graham, care ocupă acum locul fratelui său, s-a distanțat și ea de Trump.
„Alianța sa de facto cu Rusia este o înțelegere sordidă”
Unii comentatori conservatori, printre care Andy McCarthy, un fost procuror federal care scrie pentru National Review, și-au exprimat o furie considerabil mai mare. McCarthy a scris sâmbătă că Putin se află într-o „misiune de reconstituire a inamicului sovietic al Americii” și că „președintele Donald Trump îi oferă ajutor și sprijin”. În calitate de avocat, McCarthy cu siguranță nu a ales aceste cuvinte la întâmplare. Ajutorul și sprijinul fac parte din criteriile din articolul III al Constituției Statelor Unite care definesc trădarea. McCarthy a cerut „audieri imediate cu privire la escaladarea șocantă din această săptămână a alianței Trump-Putin”.
Decizia lui Trump nu are nimic de-a face cu securitatea națională americană. Alianța sa de facto cu Rusia este o înțelegere sordidă, care își are rădăcinile în propriile sale temeri și ură.
În primul rând, Trump știe că republicanii se vor confrunta, aproape sigur, cu o înfrângere zdrobitoare la alegerile de la jumătatea mandatului, în parte din cauza prețului benzinei — o creștere bruscă provocată de genul de război din Iran pe care a promis, în timpul campaniei sale din 2024, că nu-l va începe niciodată. Este disperat să facă tot ce-i stă în putință pentru a reduce prețul benzinei și, deoarece nu pare să înțeleagă cum funcționează economia internațională, s-ar putea foarte bine să creadă că o înțelegere dubioasă cu Rusia privind motorina va atenua prețurile ridicate ale combustibilului din Statele Unite. (Nu va fi așa, deși cu siguranță va ajuta unele companii rusești.)
Așa cum a afirmat Malcolm Rifkind, fost ministru al apărării al Regatului Unit, în acest weekend: „Donald Trump s-a dovedit a fi o persoană respingătoare; în calitate de președinte al Statelor Unite, este o rușine atât pentru propriul său popor, cât și pentru responsabilitățile sale internaționale. Știm cu toții că motivele sale reale pentru aceasta sunt o încercare meschină de a câștiga încă câteva voturi la alegerile de la jumătatea mandatului, încercând să scadă prețurile petrolului.” Rezultatul, a adăugat pe bună dreptate Rifkind, este că Trump va fi acum „direct responsabil” pentru moartea ucrainienilor care vor pieri în timp ce Putin se folosește de alianța Rusiei cu America pentru a continua luptele.
Dar chiar dacă economia americană ar fi fost într-o situație mai bună, istoricul relațiilor dintre Trump și Putin sugerează că acesta nu ar fi permis niciodată aplicarea sancțiunilor prevăzute în Legea Graham. Suspendarea legii de către Trump este un semnal adresat Ucrainei, Rusiei, Europei și aliaților americani din NATO că Administrația Trump de la Casa Albă și Kremlinul lui Putin se află acum de aceeași parte.
„Trump este un om slab, intimidat de bărbați mai puternici și mai deștepți”
Admirația pe care Trump o nutrește față de dictatorul rus a fost bine documentată și nu este nevoie să fie relatată în toate detaliile sale unturoase. Atașamentul său este atât de evident încât, de ani de zile, a dat naștere la diverse teorii complicate privind originile sale, dar principiul lui Occam sugerează o explicație mai directă: Trump este un om slab, intimidat de bărbați mai puternici și mai deștepți. Relația sa umilitoare cu Putin se deosebește doar prin intensitate de modul în care interacționează cu alți lideri autoritari, inclusiv cu Xi Jinping din China și Kim Jong Un din Coreea de Nord (un totalitarist periculos de care Trump a susținut că s-a îndrăgostit).
Ca și cum ar fi vrut să-și dovedească punctul de vedere, Trump a postat un text plângăcios pe site-ul său Truth Social, în care a implorat publicul să înțeleagă cât de depășit este în fața lui Putin. Trump a încercat să explice că îi face pe plac liderului rus pentru că nu „vrea să facă nimic care să îndepărteze, în mod nechibzuit, Rusia de la masa negocierilor”. Într-o mărturisire profund patetică, el a avertizat că supărarea lui Putin ar putea avea consecințe în Iran: „Poate că și mai important este faptul că Rusia face foarte puțin, dacă nu chiar nimic, pentru a ajuta Republica Islamică Iran, în comparație cu ce ar putea face, iar eu vreau să mențin această situație așa cum este și o voi face, cu excepția cazului în care niște oameni proști îmi vor sta în cale.” El a afirmat apoi că președintele ucrainean Volodimir Zelenski a primit atât de mulți bani de la administrația Biden și din Europa încât „nu vrea să pună capăt acestui război și probabil că niciodată nu a vrut”.
Gândiți-vă la ce tocmai a spus președintele american întregii lumi: „Vă rog să nu vă amestecați în relația mea cu un dictator criminal, altfel acesta ar putea ajuta țara împotriva căreia luptă chiar în acest moment bărbații și femeile americane în uniformă”. Liderul celei mai puternice națiuni de pe planetă – da, asta sunt încă Statele Unite în acest moment – încearcă să-i convingă pe toți ceilalți, inclusiv pe Congresul american, să evite să-l antagonizeze pe Putin, în loc să-l avertizeze pe acesta să nici măcar nu se gândească să ajute Iranul. Nimic nu ilustrează mai bine cât de slab și de supus a devenit Trump în relația sa cu șeful de la Kremlin.
„Cei mai slabi, în special aliații Americii, pot fi abuzați și amenințați după bunul plac”
Trump se angajează în acest tip de diplomație personalizată, în parte pentru că se consideră – în ciuda tuturor dovezilor – un maestru al negocierilor. Dar ironia cea mai mare, având în vedere cât de mult se revoltă împotriva globalismului, este că se comportă astfel și pentru că, de fapt, el însuși este un globalist. El nu vede lumea ca pe o colecție de națiuni suverane; o vede, în schimb, ca pe niște teritorii conduse de șefi de mafie. Cei mai slabi, în special aliații Americii, pot fi abuzați și amenințați după bunul plac. Nașii mai puternici, inclusiv dușmanii declarați ai Americii, sunt egali și, prin urmare, tratați cu respect. Interesele milioanelor de oameni nevinovați din acele țări nu au nicio importanță. Ceea ce contează este ceea ce este bine pentru Trump, subșefii săi și familia sa.
Trump pare, de asemenea, să fie motivat de aversiunea sa deschisă față de Zelenski, o ostilitate care își are originea încă din primul mandat al lui Trump, când refuzul autorităților ucrainene de a se implica într-un complot de investigare a lui Joe Biden a dus la prima procedură de destituire a lui Trump. Însă antipatia lui Trump față de Zelenski depășește simpla răzbunare: pentru el, se pare, Zelenski este un ratat, un nimeni care îi creează probleme inutile prietenului său Vladimir. Președintele american nu poate înțelege de ce Zelenski și oamenii săi nu își acceptă pur și simplu situația și nu se supun sub tălpile tancurilor rusești.
La începutul acestei luni, Trump a cerut demiterea lui Zelenski. Acum pare hotărât să-l lase pe Putin, și nu pe poporul ucrainean, să îndeplinească această cerere. După cum spunea un alt rus celebru pe nume Vladimir: „Ce este de făcut?”. Răspunsurile nu sunt încurajatoare.
Congresul, când se va reuni din nou, poate încerca să adopte o nouă legislație, dar un proiect de lege care să modifice Legea Graham ar avea nevoie de o majoritate care să poată trece peste veto pentru a deveni lege. Republicanii nu au arătat niciun interes în a-i lua lui Trump puterea de a impune tarife, și este la fel de puțin probabil să-l priveze de puterea de a ridica sancțiunile pe care tocmai au încercat să le impună. De asemenea, este puțin probabil ca instanțele să-l conteste pe președinte atunci când acesta invocă securitatea națională, ceea ce face pentru aproape orice își dorește.
„O victorie a Rusiei pare să fie exact ceea ce își dorește Trump”
O problemă suplimentară este că atât secretarul apărării al lui Trump, cât și vicepreședintele său vor susține probabil o politică menită să asigure victoria Rusiei. Vance s-a alăturat lui Trump într-o încercare de a-l intimida pe Zelenski în timpul infamei lor întâlniri de la Casa Albă de la începutul anului 2025 și este puțin probabil să-l roage pe Trump să se răzgândească în privința sprijinului acordat lui Putin. Pete Hegseth, la rândul său, pare dispus să spună și să facă orice îl menține în Pentagon. Ofițerii superiori ai armatei americane pot fi solidari cu Ucraina – la fel ca majoritatea cetățenilor americani –, dar ideea că adolescentul care se autointitulează „secretar al războiului” va oferi brusc o apărare matură și stoică a democrației împotriva imperialismului rus este ridicolă.
În viitorul previzibil, soarta Ucrainei depinde de ajutorul din partea Europei. Poate că Europa va continua să-și intensifice eforturile, iar un nou Congres ar putea încerca să solicite mai mult sprijin din partea Casei Albe. Dar toată lumea va trebui să se grăbească: iarna se apropie.
Zelenski, din păcate, știe că o victorie a Rusiei pare să fie exact ceea ce își dorește Trump. Dacă „Statele Unite îl vor sprijini pe Putin”, a spus el duminică, „este de necrezut. Este o tragedie.” El a adăugat: „Desigur, dacă aceste două țări vor fi de partea aceeași, cu siguranță nu vom învinge. Și nu vom putea rezista.”
O lume în care Casa Albă este aliată cu Kremlinul era, până acum, doar materia primă a ficțiunii paranoice. Candidații manciurieni și președinții roșii erau fantezii, povești sumbre pe care americanii și le spuneau între ei, ca niște povești cu fantome în jurul unui foc de tabără. Dar această alianță există acum. Dacă Stalin și succesorii săi din Războiul Rece ar putea vedea ce au creat Trump și Putin și cum puternicele Statele Unite au fost umilite și înjosite, ar putea crede că speranțele lor malefice nu erau greșite, ci doar că le-au visat prea devreme.
